„NASC ȘI LA MOLDOVA OAMENI!”

– In memoriam Gheorghe Calamanciuc (1945-2022) –

Născut la 7 februarie 1945, la Mihoreni, în plasa Herța din fostul județ Dorohoi, scriitorul Gheorghe Calamanciuc, după finalizarea studiilor universitare de filologie, la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți, s-a afirmat, vreme îndelungată, ca profesor universitar, om de teatru și jurnalist, în orașul studenției sale. În ultima vreme s-a stabilit la Iași, unde oficialitățile locale i-au acordat, cu titlu viager, o locuință, astfel încât, alături de iubita sa soție, și-a putut continua și în inima Moldovei o neobosită activitate scriitoricească. De-a lungul vieții, conștiința națională, formată în mediul curat românesc al satului său, pe care îl va cânta cu alean de atâtea ori, nu l-a părăsit niciodată și este de ajuns să amintim că a preferat să scrie, treizeci de ani, pentru sertar, decât să publice texte în slove chirilice și, cu atât mai mult, texte impuse de stăpânirea sovietică. Mai mult, a hotărât să-și distrugă primul volum de poezie, cel din 1966, pentru că i s-a cerut adăugarea a trei poeme pe temele canonice: Lenin, prietenia popoarelor, comunism…

Opera sa, deosebit de amplă și de variată, devine în mod tot mai evident un reper major al culturii noastre de la cumpăna dintre milenii, în primul rând prin aplombul și nesfârșita dragoste cu care abordează soarta românității primejduite la miazănoapte și la răsărit. Acesta este și mediul obișnuit pentru superioare transfigurări romanești, pline de reflecții dar și de seducătoare figuri poetice, de ironii dar și de suspans (în 2011, romanul Don Juan de mucava a fost declarat în mod oficial cea mai citită carte din Republica Moldova!). Ficțiuni mature, elaborate parcă dintr-o răsuflare, însă cu amara experiență a unui intelectual român călare peste trei granițe – și toate în adâncul chinuitelor noastre pământuri – ficțiuni care tratează probleme de stringentă actualitate socială, o temă centrală fiind degradarea moravurilor și a condiției familiei, în urma cataclismelor istoriei. Nu mai puțin pasionante, piesele de teatru (Salvați capra lui Creangă!, Caprele verzi, Ultimul urmaș al lui Ștefan-vodă etc.) au început prin a servi repertoriului Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, o parte din ele fiind ulterior adunate în volum și jucate și pe alte scene. Unele se adresează copiilor, cărora scriitorul, plin de fantezie și în această direcție, le mai dedică și ghicitori, povestiri, basme (Deea – fecioara din lacrima cerbului etc.).

Publicistica sa, în ciuda cumplitelor opreliști, apără ideea de dreptate, și mai ales de dreptate națională, în mediul atât de corupt al politicianismului românesc de pe ambele maluri de Prut. O parte dintre materiale a fost organizată și ea într-un volum cu titlu exemplar (Răzvrătiri publicistice) și cu hohotitor cuprins – contează ca document de epocă dar și ca vertij al diatribei, care știe să se îngâne, nu o dată, cu imprecația argheziană.

Ajuns sexagenar, apoi septuagenar, Gheorghe Calamanciuc a înțeles să se întoarcă, printr-o altă somptuoasă volută literară, la dragostea dintâi. La scurte intervale a dat publicității (inclusiv prin metoda „ziua și poemul”, publicat tot atunci pe rețelele on-line) sute de creații lirice, adunate și acestea în ediții: Singur, Femeie a târziului, Spusele visătorului în cârje, Poeme de citit bătrânețea (excelent și ca titlu!), 50 de sonete pentru îndrăgostiții de fantasme... Un extraordinar caz de creator suspendat în creșteri, comparabil cu scriitorul-martir V. Voiculescu, viguros ca și acela pe temeiuri adânc etice și naționale, a căror veșnică tinerețe este cu îndrăzneală cercetată în ultimele volume. În vremea „covidului”, dârz ca de obicei în fața provocării, poetul își face un program: cel al poemului preparat la ora cinci dimineața, odată cu cafeaua, și acest program formează osatura volumului Fiert în cafea de 5,00 cu Nichita în 100 de sonete (Iași, 2021).

Astfel, doar între martie și august 2021, au fost alcătuite circa 200 de poeme, grupate în trei cicluri, toate în distihuri și toate purtând, încă din intertitluri, ideea de confesiune necontenită. Așa se face că „Spusele de la 5,00”, „Spusele săptămânii” (superioară speculație a valorilor poetice asociabile fiecăreia dintre cele șapte zile) precum și „Spusele căsuței de vacanță” („Mărțișorul” creatorului bălțean, aflat la Mărăndeni, în coasta Bălțiului, pentru sezonul cald), în ciuda aparentei presiuni diaristice, se brodează, de fapt, cu gravitate clasică dar și cu o ingeniozitate evidentă adeseori și în rime („Codrul Cosminului/ străinului”; „te hrănesc copios/ Hristos”; „primăvară nu-i/ evreii lui”), pe teme predilecte, într-un univers liric croit cu magistrale gesturi. Problema, atât de serioasă (e drept că și de compromisă de către ideologi, demagogi ori poetaștri), a destinului nostru național se va impune și aici, de la primele rânduri, cu forța unei alte memorabile metafore pentru raptusul etnic: „mâneca ruptă din cămașa României”, țară în care poeții pier „de vis”, pe când ea se mărginește să mai întindă mânecii „câte un covrig”…

Tonul acesta, deopotrivă arțăgos și jălalnic, este propriu poetului și are darul să îl ridice la o demnitate specifică, în vecinătatea unor profeți ca Goga, Radu Gyr, Andrei Ciurunga… În mod fericit, neamul, copilăria pierdută, mama, bătrânețea, timpul necruțător și alte câteva teme, toate clasice în fond, s-au asociat tot mai evident, în ultima vreme, cu fiorul religios. Inconvenabile multora, versurile acestei perioade se arată sumbre, cu imprecații conduse, iarăși arghezian, înspre pamflet și, ca și acolo, imundul intră în contrast cu imagistica sacră (cumpăna o ține uneori câte o sintagmă arhaică ori din graiuri, câștigată astfel pentru autentica poezie).

Poate că aceasta este și cea mai importantă deschidere către universalitate a acestui lirism, indiscutabil mare, deși încă neintrat pe deplin în conștiința publică (în veacul al XXI-lea se pare că nici poeții nu se mai citesc între ei…). Dimensiunea de poeta vates rămâne, însă, prin interiorizarea tragediei noastre etnice, asociată aceleia a necruțătorului destin individual, poate că se prinde din urmă marele val, de copleșitoare poezie, al ieremiadelor veterotestamentare. Pentru că, dincolo de orice culori și militantisme mundane, oricât de îndreptățite, se vădește mai ales bucuria întâlnirii cu un lirism izbăvitor de conștiințe, ale cărui unde se află  aproape de lacrima Domnului Hristos.

Chemat, în miez de iulie 2022, la cele veșnice, în plină putere creatoare, cu multe proiecte mărturisite și nemărturisite, cu o masă considerabilă de scrieri inedite (ceea ce mărește grija pe care trebuie să o purtăm moștenirii sale literare), Gheorghe Calamanciuc se va impune în conștiința generațiilor nu doar prin valoarea intrinsecă a operei dar și ca reper etic, drept o ilustră verificare a exclamației bătrânului cronicar: „nasc și la Moldova oameni!”.

Ioan RĂDUCEA,  Iași