La Krivyi Rig am ajuns chiar de ziua Președintelui, care-i născut acolo, și, după ce am părăsit autostrada, am intrat pe niște drumuri care cred că nici n-ar trebui să existe pe hartă: groapă lângă groapă, prin păduri și halde uriașe de minereu, de am crezut că s-a supărat GPS-ul pe mine. În plus, era beznă și străzile la care am ajuns într-un sfârșit erau întunecate, ca peste tot în țara asta.
La hotelul la care am stat era ditamai petrecerea, o zi de naștere sau ceva, și oamenii păreau să facă abstracție de faptul că la alerta de raid aerian pe care tocmai o primisem s-a mai adăugat una, de care n-am avut parte până aici, cea de bombardament de artilerie. Războiul era afară, nu aici, unde oamenii dansau, iar un barman cu imaginație scrisese pe borcanul de bacșișuri că-s bani pentru killeru’ lu’ Putin.
Ziua, orașul ăsta mi-a plăcut și mai puțin: un colos industrial în care parcă timpul se oprise în loc, un imens oraș-colonie, cu combinate siderurgice și cu cariere din care se extrage minereul de fier. Citisem despre Krivyi Rig că se întinde pe 60 de kilometri lungime, și când am făcut 26 de kilometri până la sediul administrației m-am convins că e nasol să faci naveta dacă stai aici.
Timpul părea că se oprise în loc pe la jumătatea secolului trecut: blocuri prăpădite, străzi desfundate, câțiva oameni pe trotuare și un cer plumburiu care făcea și mai apăsătoare atmosfera asta. Ce nu mai văzusem până aici a fost felul ingenios în care oamenii de la bloc au adus cu ei o parte din viața de la țară: tot spațiul verde dintre blocuri era împânzit cu pivnițe săpate de oameni, care își depozitau în ele tot felul de provizii. Beciurile astea se și vindeau, cam ca garajele la noi, și treaba asta, mi-au zis localnicii, nu e nici permisă, dar nici interzisă.
Am găsit în cenușiul ăsta și o pată de culoare: un centru comunitar ce devenise principalul punct de sprijin pentru refugiații care ajungeau în Krivyi Rig din Donbas și Herson. Zidurile colorate de aici m-au dus cu gândul la Petrila, și uite-așa m-am simțit pentru o clipă ca acasă.
Clipa asta a trecut repede: iar suna ciudat alarma, anunțând bombardamente de artilerie.
Peste puțin timp aveam să aud cum sună de-adevăratelea tunurile.
Ilie PINTEA, corespondent de război, Radio România Actualități
FOTO REZUMAT
Amănunte despre deplasarea colegului nostru în estul Ucrainei puteți afla în ediția recentă a emisiunii Rezumat (TVA), iar în incinta Muzeului de Arte până la 24 februarie puteți viziona expoziția fotografică cu imagini de pe front. Autori: Ilie Pintea (Radio România Actualități), Cristian Lupașcu (AGERPRES)
Gazeta de Herța 
Lasă un comentariu