Gazeta de Herța

Ne întoarcem cu 535 de ani în timp, cinstind data de la care a început înălțarea Sfintei Mănăstiri Voroneț, izvor ce revarsă bucurie duhovnicească nu numai asupra sufletului românesc, ci e o tămăduitoare minune pentru toți care intră pe poarta Mănăstirii. Ca o miraculoasă binecuvântare vine din adâncurile istoriei române data de 26 mai 1488 și aici la noi, românii care trăim timpuri incredibile de război. Știm că există nu departe, la Voroneț, un tărâm de pace și profundă credință unde răsună rugăciuni și pentru noi, această tămadă venind din 26 mai 1488, ziua și anul când a început construcția Sfintei Mănăstiri Voroneț, minunea desprinsă din albastrul cerului, una din cele mai mari valori spirituale și materiale ale României și, neîndoielnic, ale întregii lumi ortodoxe, care mai bine de jumătate de mileniu (mai precis, de 535 ani) înfruntă vitregiile timpului și le coboară oamenilor raiul pe pământ. Fără măicuța Irina s-a sărbătorit acest jubileu, dar se roagă în ceruri cuvioasa stavrofora Irina Pântescu, împreună cu obștea monahală, fiicele ei, lăsate sub oblăduirea stareței Gabriela Platon. Știe o lume astăzi cum a apărut această sfântă ctitorie a lui Ștefan cel Mare, înălțată ca semn de laudă și mulțumire Marelui Mucenic Gheorghe pentru victoriile în lupta cu hoardele păgâne – în numai trei luni și trei săptămâni (se spune că au mai fost și trei zile pe lângă acest răstimp). Însă nici până astăzi, cercetători consacrați n-au reușit să pătrundă în taina culorilor frescelor Voronețului, să găsească o explicație la rezistența lor în timp. Dar simțim puterea lor purificatoare, transfigurarea benefică la întâlnirea cu frumusețea creștină. Ne ajută să primim acest frumos cu divinele sale taine obștea monahală de astăzi, care veghează tărâmul de frumusețe, menținând puntea între trecut și viitor. Vedem și simțim puterea purificatoare a Voronețului, redeschis după mai mult de două secole de la ziua neagră a anului 1785 când puterea austriacă a desființat 23 de mănăstiri din partea anexată a Moldovei, cu ochii și inima celei dintâi starețe, stavrofora Irina Pântescu, stareței dr. Gabriela Platon, eruditului ghid Elena Simionovici, precum și din binecuvântatele cărți ale acestor monahii cu multă învățătură. 

Dar înaintea tuturor cărților au fost legendele, izvorâte din marea credință a poporului. Din misterul lor se naște și Voronețul, așa cum toate cele bune și frumoase la români pornesc din cerul poveștilor. Spune legenda că, în timpul unui război cu turcii, viteazul Ștefan Voievod a venit la schitul sihastrului Daniil să-i ceară sfatul. Se afla la mare cumpănă, cum nu fusese niciodată până atunci Domnitorul Moldovei. Până atunci nu rostise niciodată cuvântul „învins”. Prima dată în chilia sihastrului a spus Domnitorul că e bătut de turci (în bătălia de la Valea-Albă) și fuge de dânșii. Ștefan s-a luptat ca un leu, mulți dușmani a trimis pe cealaltă lume, dar ei erau cât frunză și iarbă. Ca să nu-și piardă toți oștenii, Domnitorul bătu în retragere pentru a aduna oaste nouă. Supărat și dus pe gânduri, alerga încolo și încoace în fuga calului, ca și cum ar fi voit să scoată din fundul pământului o oaste nouă. Așa rătăcind văzu zarea unei lumini licărind printre copaci și mergând după acea lumină a ajuns la Daniil Sihastrul, izolat într-o stâncă mare înconjurată de copaci seculari.

După ce și-a spus rugăciunea, pustnicul l-a ascultat și l-a sfătuit: „Nu fii supărat, Măria Ta! Multe lifte barbare au voit în curgerea timpului să distrugă pe români de pe fața pământului și să răpună țara asta, însă Dumnezeu cel drept și puternic nu i-a lăsat să-și împlinească dorința. El nu te va lăsa nici pe Măria Ta să rămâi de râs, ai să-i învingi cu ajutorul Lui pe turci”. Daniil i-a zis să-și strângă oastea și să lupte cu dușmanul că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un lăcaș lui Dumnezeu. Domnitorul ascultă sfatul sihastrului, învinse pe turci și zidi pe apa Corbului o frumoasă mănăstire, ocrotită de Marele Mucenic Sfântul Gheorghe, cinstit cu pietate de obștea Sfintei Mănăstiri.

Maria TOACĂ