Gazeta de Herța

Au trecut 82 de ani, o viață lungă de om, puțini dintre cei născuți atunci mai pășesc astăzi pe pământ. Parcă știm totul despre ororile deportărilor staliniste, despre infernul în care au fost aruncați atâția oameni fără nici o vină. Le cunoaștem cel mai bine din mărturiile supraviețuitorilor, din durerea amorțită, ținută mult timp sub sigiliul tăcerii în familiile și casele noastre, dar mai puțin din cărți și filme. Or, încă nu s-a găsit un om de talent care să cuprindă într-o epopee ce ar exprima profunzimea cosmică a suferințelor unui neam de la margine de țară. De câte ori ne adunăm la comemorarea tragicelor evenimente din vara lui 1941 și primii ani de ocupație sovietică a teritoriilor românești, nimerite sub creionul netocit al tiranului Stalin, descoperim ceva necunoscut mai înainte. Veșnic sângerânde, dosarele răstigniților noștri, martiri ai neamului românesc din Țara de Sus a Moldovei detrunchiate, nu ne lasă să uităm. „Iertăm, dar nu uităm”, spunem de fiecare dată cu smerenie creștinească, deși e foarte greu să fim buni creștini când e vorba de iertarea celor ce au săvârșit atâtea atrocități, încât nici după amar de timp nu s-au cicatrizat rănile trecutului. Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina, condusă de președintele Vasile Rauț, nu se limitează doar la manifestări comemorative, cum sunt cele dedicate datelor negre din istoria martirajului românesc în nordul Bucovinei. Nucleul societății desfășoară o permanentă activitate de cercetare, adunând mărturii în pagini de carte și secvențe video, ce au stat la baza filmelor documentare realizate de Vasile Rauț. Și la întrunirea cu mesaj comemorativ de la 13 iunie a.c. a fost demonstrat un film ce i-a readus în mijlocul nostru pe neuitații și regretații noștri compatrioți, pe acei care ne-au deschis drumuri spre părinții, spre frații fără de morminte, ne-au aprins interesul de a cunoaște tragediile trecutului. În dimineața aceleiași zile am fost cu președintele „Golgotei” în cimitirul istoric din Cernăuți, unde în anul 2000 cei doi lideri ai societății noastre unite (regională și orășenească) au înălțat un monument simbolic în memoria martirilor neamului românesc. Tradițional, în fiecare an Cireșarul îndoliat începea cu o slujbă de pomenire la acest monument de lângă mica, dar mare ca valoare națională, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”. Acum, și biserica, și preotul, trec prin timpuri de cumpănă, de aceea ne-am rugat să țină slujba îngerii în ceruri, iar noi am aprins lumânări și am lăsat o panglică tricoloră la postamentul pietrei funerare. La Palatul Național ne-au adunat membri ai „Golgotei” și altor societăți naționale românești, ziariști, conaționali din comuna Mahala și Iordănești (cei din Iordănești au adus o expoziție cu mostre ale relicvelor populare, dedicată zilelor eminesciene la Cernăuți). Întâmplarea făcu să fie alături de noi doi tineri din România, care cutreieră lumea – soții Andreia și Ionuț Chiperi, bloggeri (HAIHUI ÎN DOI). Ne-a onorat cu prezența și un mesaj din partea Consulatului General al României la Cernăuți, domnul Claudiu Laurențiu Ciocan, consul general de carieră, care a menționat importanța comemorării acestei date negre, când mai mult de 13 mii de români din actuala regiune Cernăuți, într-o singură noapte, au fost deportați în Siberia. Diplomatul român, care mai înainte s-a aflat în misiune în Asia Centrală și a întâlnit acolo foști deportați români și urmași de-ai lor cu destine zguduitoare, a remarcat imperativul de a face cunoscute atrocitățile trecutului, precum și datoria de a nu tolera ura.

Pelicula demonstrată de Vasile Rauț ne-a răscolit amintiri și emoții din momente de vârf ale renașterii naționale. L-am văzut și auzit pe preotul Mihai Ivasiuc la sfințirea Monumentului de lângă Capela Mitropoliților, pe care evlaviosul părinte a scos-o din degradanta mizerie, redându-i un nou suflu, readucând sfinții la sacrul ei altar. Ne-am pătruns de înflăcărarea lui Dumitru Covalciuc, subit și prea devreme dispărut dintre noi, i-am văzut pășind cu credință în mântuirea neamului pe cei care au fost până nu demult animatori ai manifestărilor naționale – Mihai Ivasiuc, Octavian Bivolaru, Ion Broască, Ion Timciuc și mulți români din satele noastre… Comemorarea acestei date negre în calendarul „Golgotei” a combătut părerea că parcă le-am cunoaște pe toate și nu mai avem ce descoperi. Deși e o persoană cunoscută în regiunea noastră și s-a aflat la diverse posturi de conducere în regiunea Cernăuți, abia astăzi l-am descoperit pe Zinovii Novyțki, în prezent președinte al comisiei de reabilitare a deținuților politici în închisorile comuniste și persoanelor deportate în perioada regimului dictatorial stalinist. Zinovii Novyțki s-a născut în Siberia, în regiunea Kurgan, pe un tărâm unde lacrimile înghețau pe față. Acolo i-au fost deportați părinții și bunica Anisia, pentru că au fost oameni gospodari, aveau oloiniță, moară, tractor… „Tata s-a înscris din primele zile în colhoz, dar loialitatea față de puterea sovietică nu l-a salvat”, povestește moștenitorul unor părinți condamnați la 14 ani de exil. Acolo, printre nămeți cât casa, a crescut și a făcut școală împreună cu frații și surorile sale, de tot au supraviețuit cinci copii. Ne-a înduioșat rostirea românească a acestui bărbat, care din copilărie până la vârsta-i înaintată a trăit printre ruși și ucraineni. Româna a învățat-o și a îndrăgit-o din respect și dragoste pentru bunica sa Anisia, care, povestește stimatul domn, era o româncă din rădăcină. Interesant că, deși n-a învățat la școala românească (nici moldovenească, așa cum se numea odinioară), domnul Zinovii ne-a recitat din Vasile Alecsandri și Eminescu. Probabil, nu întâmplător a fost prieten cu poetul Vasile Tărâțeanu, soția sa Lenuța și fiica Cristina Tărâțeanu, având surpriza unei răscolitoare întâlniri. Am auzit de la el, ca și de la mai mulți români trecuți prin calvarul siberian, despre bunătatea oamenilor simpli și ajutorul primit de la localnicii întâlniți în Siberia. „Voi ni l-ați adus pe Dumnezeu”, le spuneau rușii de acolo oamenilor oropsiți, rupți de la glia maternă. De reținut sunt cuvintele oaspetelui nostru, în venele căruia curge sângele mai multor neamuri: „E bine să fiți naționaliști (nu extremiști!), să vă iubiți limba și Patria”. Ca președinte al comisiei de reabilitare, Zinovii Novyțki povestește că, chiar și pentru el care cunoaște ce înseamnă să înghețe scutecele pe pielea unui prunc, e înfiorător să citească unele dosare, din care are impresia că se revarsă râuri de sânge. În virtutea funcției sale și a legilor Ucrainei care prevăd recompense pentru persoanele deportate și urmașii lor născuți în exil, dumnealui se ocupă de aceste dosare, ajutându-i pe cei care au suferit să se aleagă măcar cu o fărâmă de dreptate. Am făcut schimb de cărți, despărțindu-ne de noul prieten al „Golgotei” și ajutorul său, amabilul domn Alexandru, cu înțelegerea să convenim data unui dialog de mai lungă durată, la care să punem în discuție cartea sa despre destinul familiei Novyțki, precum și clarificarea unui șir de întrebări ce i-ar ajuta pe puținii supraviețuitori ai deportărilor să-și revendice drepturile. 

Maria TOACĂ