Gazeta de Herța

Zăpada se ridica până la cer, și geru-i îngheța respirația

(Despre Domnica Gostiuc din Mahala și cei 20 de ani ai ei în Siberia) 

(Sfârșit. Începutul în numărul precedent)

Poate că erau frumoase acele locuri veșnic albe, de la un capăt de lume, unde au fost duși gospodarii din satele românești ca să-și uite vorba și numele. Dar cum putea să vadă ceva frumos pe pământ un copil flămând și înghețat. Ajungând la locul de ispășire a pedepsei – regiunea Tiumen, raionul Sorkalî, cătunul Bîstroe, până a li se da un pat în baraca de sub pădure, Casandra Gostiuc cu cele trei copile au fost lăsate sub cerul liber. Au bătut la o poartă, s-au rugat să le primească măcar pentru o noapte în casă. Și oamenii ceia, care nu le înțelegeau limba, le-au deschis ușa, le-au dat patul lor, iar ei s-au culcat jos pe podeaua de lut. Am auzit și de la alți deportați că au întâlnit oameni cu suflet tare bun în Siberia și că au rămas în viață numai copiii pe care părinții nu i-au ținut tot timpul lângă ei. Mamele, care au umblat și s-au rugat din casă în casă pe la localnicii de acolo să le primească micuții pe cuptoarele lor în cele mai strașnice zile de iarnă, și-au salvat copiii. Domnica și surioarele ei gemene au rămas în viață ocrotite mai mult de Dumnezeu decât de grija mamei lor, care toată ziua era la muncă, însă și străinii au fost buni cu ele. Primeau câte 200 grame de pâine pe zi, Domnica mergea dimineața la magazin, și se ruga la vânzătoare s-o lase să strângă fărâmiturile ce rămâneau pe masă după ce tăia feliile subțiri că puteai vedea cerul prin ele. Femeie milostivă, vânzătoarea i-a dat de „lucru” să lipească pe un ziar cupoanele în schimbul cărora se vindeau produse alimentare. Așa, chipurile lucrând, Domnica își câștiga o fărâmitură de pâine mai mare. Odată, nu-și dă seama ce-i veni în gând, la plecare a luat un cupon pentru 10 kilograme de făină. Nu știa că nu-i va fi de folos, deoarece mama ei nu avea dreptul, dar nici bani să cumpere atâtea kilograme de făină. A ținut cuponul strâns în mână în drum spre baracă, până a intrat la o vecină care le dădea lapte. „Ce ai de-ți tremură mâna?”, a întrebat-o gospodina, întinzându-i sticla cu lapte. De frică și rușine, copila a scăpat sticla din mână, laptele s-a vărsat pe rochia peticită, amestecându-se cu lacrimile ei. S-a întors umflată de plâns și fără lapte, la surioarele ce-o așteptau flămânde. I-a mărturisit mamei că a furat cuponul. „Doamne, o să ne bage pe amândouă la pușcărie și vor rămânea de pripas surioare tale”, începu să plângă și mamă-sa. A doua zi de cu zori au alergat împreună la magazin, s-au căit, mai să nu cadă în genunchi în fața vânzătoarei, care, spre mirarea lor le-a liniștit, asigurându-le că nu va spune nimănui despre această întâmplare. „E un copil, nu și-a dat seama ce face”, le-a spus, lăsând-o și mai departe pe Domnica să strângă fărâmiturile de sub cântar. Ce dulci erau acele, cât un bob de grâu, fărâme de pâine!

A mai fost un caz când Domnica a tras cu obrazul și o frică soră cu moartea. Lucra la fabrica de procesare a peștelui. Odată șeful care supraveghea lucrătoarele i-a dat un pește. Era mică, firavă ca o umbră și pesemne i se făcuse milă de ea. Fetița și-a ascuns „trofeul” în șorțul ce-l purta peste haine, iar când și l-a scos la sfârșitul zilei de muncă, peștele a căzut jos față de un șef mai mare. Și iarăși lacrimi și rușine. L-a căutat pe supraveghetor, rugându-l să confirme că el e „vinovatul”. „Lăsați-o în pace, nu e vinovată, eu i l-am dat”, a declarat acel om bun, numele căruia îl ține minte. Cum l-a întâlnit și s-a cunoscut cu Iurii, soțul din Siberia, nu-și amintește, dar de maistrul ce i-a dat un pește și nu s-a temut să recunoască n-a uitat. „Numele lui era Victor”, îmi spune bucuroasă că memoria nu-i este pe de-a-ntregul găurită. 

N-a uitat nici numele „nacialnicului”, Piotr Ivanovici, care a primit-o la lucru. „Mare pomană și-a făcut”, oftează bătrâna. Pot oare înțelege copiii de azi că cea mai mare fericire pentru ea la 14 ani a fost în ziua când a început să muncească la fabrică. La 14 ani a terminat cu școala, care, de fapt, muncă la negru i-a fost, numai că neplătită. Învățătoarea avea copil mic și o scutea de lecții ca să-i stea cu copilul. Era sătulă până-n gât de o astfel de școală. S-a dus singură la directorul fabricii, a plâns, l-a rugat să-i dea orice lucru. El ședea cu capul pe masă amețit de dimineață, dar vorbele copilei parcă l-au trezit. „Ce poţi face tu, așa micuță și slabă, du-te acasă, n-am lucru pentru tine!”, s-a răstit la ea. „Totul pot face, ce mi-ți spune, aceea voi lucra”, s-a grăbit să-l asigure Domnica. Bărbatul a luat-o de mână, a dus-o în secție, prezentând-o colectivului cu: „Primiți jumătate de lucrător”. Domnica însă, într-adevăr, se ținea în rând cu cei mari și făcea orice lucru. Ieșea cu femeile pe râul Obi la pescuit. Iarna gheața era de un metru și mai mult. O spărgeau, aruncau în gaură năvodul și-l scoteau plin de pește. Nici vara nu era mai ușor, ba chiar mai periculos, căci pluteau valuri înalte. Dacă nu te țineai bine pe picioare, te înecai cât ai zice pește. Când muncea în secție, căra pe o targă prinsă de gât sare și gheață, în care se păstra peștele. Odată a alunecat și a căzut rău, era cât pe ce să rămână fără un picior, s-a ales cu un semn pentru toată viața. Drept că la început i s-a dat lucru mai ușor, a primit și un premiu de 200 ruble. Era o sumă mare pentru un muncitor fruntaș, darmite pentru un copil al unei nenorocite deportate . „Mucoasa asta, numai a început să lucreze și de-acum e premiată”, se revoltau unele muncitoare.

Ascultând întâmplări din copilăria Domnicăi s-ar părea că n-a trăit chiar rău acolo în Tiumen, că a întâlnit numai oameni buni. De aceea a și supraviețuit că vedea numai partea bună în orice i s-ar fi întâmplat. Era o altă lume în acele timpuri, călită în greutăți, rezistentă în fața foamei, a frigului, întunericului… 

Despre părțile rele nu-și amintește ori nu vrea să vorbească. N-am putut afla, dar nici n-am insistat să-mi spună în care emisferă a inimii păstrează numele soțului, Iurii Ovcinikov, tatăl celor patru copii născuți în Siberia și al mezinei Maria, pe care o purta sub inimă când s-au întors la vatra ei natală, Mahala. Probabil, nu era om rău, dacă n-a ascultat de sfaturile neamurilor sale, care-i băteau capul să nu-și lege viața de o femeie stigmatizată ca „dușman al poporului”. „Cu ce-s eu mai de treabă?”, se opunea bărbatul în fața binevoitorilor săi. „O să vă spun eu ce știu despre tata”, i-a venit Vera în ajutor mamei sale: „Era din Irkutsk. A fost crescut de bunică-sa. N-a știut ce-i mângâierea maternă, căci mama i-a murit la naștere, iar la numai trei ani a rămas și fără tată. Mama avea 18 ani când s-a măritat și până a fost scutită de pedeapsă, în 1960, timp de 7 ani a adus pe lume cinci copii. Eram ca ulcelele, unul mai mic decât altul. Tata avea suflet bun, dădea și cămașa de pe el, dar, se vede că n-a rezistat în fața greutăților. În 1960 am venit cu toții la Mahala. Acolo, în Siberia, bunica o ținea întruna: „Vreau acasă”. Și surorile ei gemene, aveau familii. Aurora s-a măritat cu un tânăr de-al nostru din Mahala, Condrea, feciorul Elenei Cova, cu care am trăit laolaltă în baracă. Ea mai avea două fete, pe Maria și Domnica. Cealaltă soră, Dochița, și-a găsit un rus, Nicolai Slinkin. Vă imaginați câte suflete ne-am strâns împreună, când am venit la Mahala. Nici o bucurie pentru noi, doar numai pentru bunica Casandra și Elena Cova Mahala însemna acasă, toți ceilalți, mai ales tatăl meu, bărbatul mătușii Dochița și noi, copiii născuți în Siberia, ne simțeam străini”.

Nevoia era nu numai că se simțeau străini, dar nu aveau nici acoperiș deasupra capului. La întoarcere, Do-mnica Gostiuc n-a avut dreptul să calce pragul casei părintești, unde trăiau niște venetici. S-au înghesuit cu toții în căsuța Elenei Cova care era liberă, dar într-o stare jalnică. Sărăcia, mizeria i-au mânat, de data aceasta nesiliți de nimeni, înapoi în Siberia. După ce s-a născut Maria, în plină iarnă, în luna decembrie, toată familia, Casandra cu Domnica, bărbatul ei și cinci copii s-au dus la fratele lui Iurie, în Bureatia. „Am stat mai bine de trei ani acolo și aveam să prindem rădăcini, dacă bunica mea Casandra n-o ținea una și bună că vrea la Mahala. Adunase și bani ca să-și răscumpere casa. A venit și tata cu noi, dar n-a rezistat greutăților ce ne așteptau acasă”, își amintește Vera. Era de-acum mărișoară, umbla la școală și ține bine minte cum a plecat pentru totdeauna tatăl ei: „Ne-a spus că pleacă la lucru, să câștige mai mulți bani. Noi, fetele cu fratele, l-am condus până la gară, dar el mergea înainte fără să privească înapoi. A urcat tăcut în tren, nici n-a întors capul…”. 

Văzând că tata nu vine, copiii au început să-i scrie, îi trimiteau scrisoare după scrisoare, așteptând zădarnic răspuns. Poștașa, însă, nu se oprea la casa lor. Odată au primit o scrisoare, bucuria dispărând repede, după ce au deschis plicul. Le scria o femeie să înceteze a mai trimite scrisori, pentru că tatăl lor are altă familie și degrabă ea îi va naște un copil.   

Un timp copiii au uitat că au tată, numai numele de familie Ovcinikov le amintea de Siberia. Mama lor n-a vrut să poarte acest nume, a ținut să rămână Gostiuc, ca tot neamul ei din Mahala, mulțumită că și-a răscumpărat căsuța și poate să trăiască până la sfârșitul zilelor pe locul unde s-a născut. Fetele și feciorul, însă, au crescut ca păsările călătoare, visători la zări albastre, dornici să caute locuri mai calde, mai bune. Vera, a treia născută, cu spiritul ei de aventură, l-a atras după ea în Crimeea pe fratele Serghei, apoi pe surori le-a chemat în Italia. Cea mai grozavă escapadă a săvârșit-o când a împlinit 18 ani. A luat-o pe Maria, sora mai mică, și s-au pornit la tatăl lor, în Siberia. Toate bune și frumoase până au ajuns la Moscova și au urcat în trenul de Tiumen. L-au căutat pe tatăl lor la vechea adresă, unde îi trimiteau scrisorile. Evocând acea călătorie de poveste, Vera încă simte cum îi tremura și inima de emoții și așteptare să-l vadă pe tata. Dar au găsit ușa încuiată. S-au uitat prin geamuri, văzând că înăuntru mișcă ceva. Au bătut la ușa până le-a deschis o tânără. „Tu ești Vera, semeni cu unchiul Iura”, a recunoscut-o gazda, deși n-a văzut-o niciodată până atunci. „După Valentina, tânăra care ne-a deschis, a apărut un băiat destul de mărișor. Am înțeles că e feciorul tatei, de care mamă-sa ne-a scris că așteaptă să-l nască. Tânăra care mi-a zis că seamăn leit cu tata, se numea Valentina și era fiica femeii pentru care tata ne-a părăsit”, povestește liniștit Vera, căci după cât amar de timp a trecut, inima nu-i mai tremură ca la 18 ani. Dar atunci i-a fugit pământul de sub picioare când a auzit că „tata, pentru care a făcut drum atât de lung, nu-i acasă. Valentina a liniștit-o că va veni peste vreo trei luni de la locul său de muncă din taiga. Vera nu era dispusă să aștepte trei luni. S-a lipit de un grup de geologi care plecau cu avionul la Nefteansk, a bătut potecile prin taiga până l-a găsit pe bărbatul care a urcat în tren în gara din Cernăuți fără să întoarcă capul. Nu l-a condamnat niciodată. Viața a învățat-o să fie iertătoare, și mai știe Vera ceva ce-i face lumină în evadarea tatălui ei: „Cel mai bine este acolo unde cei din jur te înțeleg”. Iurii Ovcinikov n-a fost înțeles în lumea nevestei românce, și nici la inima sa n-a ajuns lacrima acestei lumi. 

Maria TOACĂ