Gazeta de Herța

Neobișnuit de frumos a început luna august pentru un grup de copii de la Gimnaziul din Probotești, satul de la margine de țară, pe unde se ajunge cel mai repede și mai ușor în România (am în vedere Punctul de trecere Diakovțî-Racovăț, deschis anul acesta). Am zis că trăiesc la margine de țară nu că ar fi izolați de lumea mare, ci pentru că prin vatra lor natală a fost trasată în 1940 frontiera. Astfel s-au pomenit românii din Probotești acolo unde se atârnă harta-n cui. Nu e prima dată când doamna Tatiana Tutunaru Bârzu, profesoară de română și geografie, își poartă elevii prin locuri emblematice ale istoriei neamului nostru, care ne definesc originea românească, organizând cu elevii excursii prin România, dar, mai întâi de toate, neuitând de Cernăuți. Din grupul ce l-am întâlnit în prima zi a lui august pe itinerarele eminesciene ale orașului, am observat că numai cea mai mică școlăriță, Lenuța Strugăreanu era albă, neatinsă de soare. Toți ceilalți de curând s-au întors bronzați din tabăra ARC Sulina, profesoara folosind prilejul de a mulțumi încă o dată Guvernului României și Centrului BucPress pentru înlesnirea odihnei pe litoralul românesc. 

Reveniți acasă, copiii și-au întrerupt pentru o zi distracțiile, consacrându-și o zi de vacanță Cernăuțiului eminescian și istoriei ce și-a găsit veșnica odihnă în cimitirul vechi al orașului lui Alexandru cel Bun. Până la amiază, sub răcoarea arborilor seculari din scuarul lui Franz Joseph, lăsând la o parte dominația împăratului, au început cu un emoționant recital de poezie – parte a literaturii ce încă n-a intrat în programa școlară. Circa o oră au fost invitații președintelui Fundației Culturale „Casa Limbii Române”, Cristina Tărâțeanu, care lucrează la filmul „Vasile Tărâțeanu – arcașul neamului românesc”. Și cum să-i treacă cu vederea pe gimnaziștii de la Probotești, unde poetul Vasile Tărâțeanu a adus cărți și a avut întâlniri de neuitat, evocate de profesoara de limba și literatura română!

În fața Casei memoriale Aron Pumnul îi aștepta Elena Vântu-Tărâțeanu, directoarea muzeului „Mihai Eminescu”, pregătită să le povestească epopeea redobândirii acestui loc marcat de lacrimile lui Eminescu la moartea profesorului iubit. Or, când a fost adus de tatăl său, Gheorghe Eminovici, la Cernăuți să învețe carte nemțească, Mihăiță s-a atașat de profesorul de limba română, devenind copilul de suflet al lui Aron Pumnul. Le-am povestit tinerilor vizitatori momente evocate de prietenul de gimnaziu al lui Eminescu, Teodor Ștefanelli și le-am dăruit cartea „Veșnic adăpost al ființei noastre”, cu tabloul pictorului Lovendal pe copertă, care reproduce Casa profesorului, într-un peisaj argintiu de iarnă, așa cum a fost pe timpul când Eminescu își trăia copilăria în biblioteca lui Aron Pumnul. 

De la bustul Poetului ne-am oprit la statuia din centru, micii pelerini având surpriza să descopere pe un perete din spatele monumentului reproducerea excepționalului tablou al pictorului basarabean Aurel David – Eminescu-arbore. Pe undele versului eminescian, pe drumul cunoscut, dar foarte scurt  am ținut calea pe strada Eminescu, în fața gimnaziului unde a învățat Poetul copiii fiind atrași de inscripția de pe placa ce ne spune că Poetul nostru național este clasicul literaturii popoarelor român și moldovenesc. Ei știu altceva, că suntem cu toții un popor român și Eminescu este al tuturor românilor. La Palatul Național, Stanislav Crigan, băiatul căruia îi place să croșeteze, și-a recunoscut creația sa în hăinuțele portului popular în care sunt îmbrăcate păpușile dăruite de copiii din Probotești. Fetițele și-au cerut voie să cânte la pian. Andreea Gociu a avut răgaz să povestească istoria originalei cămăși brodate, ce a îmbrăcat-o special pentru întâlnirea cu Eminescu. Nu e cumpărată din România, e moștenire de la străbunica Victoria, adică tot din timpul României este. Nimeni n-a purtat-o până la Andreea, a stat într-un cufăr la bunica Lucica, așteptând să apară cineva să o scoată la lumină. Acum numai bine i se potrivește Andreei și ea crede că străbunica Victoria se bucură în ceruri. Și Lenuța era gătită într-o ie cu o  veche istorie, pe care a purtat-o colega de școală Sofia Tutunaru, când era micuță ca ea. În timp ce dna Tatiana și-a ales din cărțile lăsate pentru profesori de doamna academician Alexandrina Cernov, copiii au răsfoit prin revistele din colecția bibliotecii Societății „Mihai Eminescu”, dispuși să treacă de la neordinara lecție de literatură la una și mai fascinantă de istorie în cimitirul vechi din Cernăuți. 

Așadar, a urmat lecția de istorie în panteonul românesc din Cernăuți. „Ce oameni bogați au fost!”, se mirau băieții oprindu-se în fața unor cripte cu rămășițe ale măreției de odinioară. Într-adevăr, au fost bogați și ne-au lăsat o impunătoare avere spirituală, dacă ne referim la înaintașii noștri – academicieni, profesori universitari, teologi de înalt rang, preoți-simpli slujitori ai altarelor, dar și muritori de rând, ce și-au găsit loc de veșnică odihnă în vechiul cimitir ortodox din Cernăuți. Au iubit atât de mult Bucovina cu a ei capitală Cernăuți, încât unii, așa ca istoricul Dimitrie Onciul, doctorul unionist Isidor Bodea, au lăsat testament să fie înmormântați la Cernăuți, chiar dacă se va întâmpla să li se sfârșească drumul pământesc departe de orașul de pe malul Prutului. E ca un amvon al sufletului românesc din Cernăuți acest cimitir unde mai pot fi întrezărite umbre de veritabili intelectuali, mai plutește spiritul tutelar al Hurmuzăcheștilor. Dar e trist că templul spiritual al românilor s-a mutat de vreo opt decenii la cimitir, în cripte pe jumătate distruse, peste care se clădește o altă istorie, străină nouă. Scriu aceste rânduri cu încrederea  că și alți profesori, îndeosebi cei de istorie, vor urma exemplul doamnei Tatiana Tutunaru Bârzu din Probotești și vor veni în aceste zile de vacanță cu elevii să răsfoiască împreună cea mai veridică carte de istorie și să le povestească despre neamul nostru din morminte. Nu e complicat și nici mare cheltuială să organizeze o excursie de inițiere pe urmele românești din cimitir, unde se păstrează tot ce am avut valoros odată. Tânăra generație trebuie să știe că aici odihnesc iluștrii înaintași ai neamului românesc din Bucovina, să lase câte o floare pe morminte, așa cum au făcut copiii din Probotești, să păstreze minutul de reculegere pentru cei care ne-au făurit un trecut ca să nu ne fie rușine de obârșia noastră. Când am intrat în cimitir, profesoara le-a dat de grijă să păstreze tăcerea și să se comporte ca în biserică. Într-adevăr, când pășim pe aleea românească spre Capela Mitropoliților, mărginită de mormintele băr-baților providențiali care au înnobilat istoria Bucovinei cu file de apostolat științific și patriotic, avem simțirea că am intrat într-o biserică. Pomenindu-i ne amintim și învățăm să fim buni români. Însă, din păcate, mulți dintre noi, mai ales din generația tânără, nici n-au auzit de ei, căci în școlile din ținutul nostru de la 40 încoace nu s-a învățat nici nu se învaţă istoria românilor sau măcar câte ceva despre băștinașii români. Despre Aron Pumnul li se mai spune copiilor la lecțiile de literatura română. Însă despre familia Hurmuzachi, familia Sbiera, despre istoricul Dimitrie Onciul (a condus spre sfârșitul vieții Academia Română), despre pictorul Epaminonda Bucevschi (a realizat fresce pentru Palatul Mitropolitan), despre Dionisie Bejan, deputat în Dieta Bucovineană, președinte între 1900-1923 al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, și mulți alți istorici, scriitori, medici-fondatori de spitale, cum sunt Isidor Bodea, Constantin Țurcan, Octavian Gheorghian, ce știu tinerii de astăzi?! Dacă nu le spun părinții acasă (dar nici părinții educați la școala sovietică n-au auzit aceste nume), dacă se tem să deschidă gura profesorii, sau să-i aducă pe la aceste morminte, tânăra generație nu mai știe nimic din tot ce ne definește identitatea. Despre toate aceste nume au auzit elevii din Probotești în scurtul popas la mormântul lui Aron Pumnul și la cripta renovată, cu sprijinul României, a istoricului Dimitrie Onciul, de la moartea căruia s-a împlinit anul acesta un secol. Fiind implicată, ca vicepreședinte al Societății „Golgota”, în organizarea evenimentului comemorativ consacrat lui Dimitrie Onciul, mi-am permis să înmânez prof. Tatiana Tutunaru Bârzu pentru Gimnaziul din Probotești, medalia comemorativă DIMITRIE ONCIUL, emisă de Guvernul României. De fapt, deoarece excursia era prevăzută pe itinerare eminesciene, inițial convenisem cu doamna profesoară să mergem cu elevii numai la mormântul surorii lui Eminescu, Aglaie Drogli, de la moartea căreia la 30 iulie s-au împlinit 123 de ani. Ei s-au pregătit de acasă să-i sădească pe mormânt o floare. Ajunși acolo, am înțeles că buruienile au ocupat locul florilor și, mai întâi, a trebuit să facem puțină curățenie. După ce au recitat pentru viitorul film poezii de Vasile Tărâțeanu, nu se putea să nu ajungem și la mormântul regretatului poet. Având-o de însoțitoare pe Elena Tărâțeanu, am găsit mai ușor aleea ce duce spre copacul ce-i veghează somnul. Așa se cultivă simțul datoriei față de cinstirea celor care ne-au lăsat valori nemuritoare. Le rămânem mereu îndatorați, mereu ucenici la școala sacrificiilor lor. 

Maria TOACĂ