Gazeta de Herța

Noi drumuri de dor între neamuri

„Nu știm precis cât de lung e drumul, dar trebuie să mergem, că încă din luna februarie am primit invitația”, mi-a spus Elena Nandriș, înainte de a porni spre Moneasa Aradului cu talentații ei copii (doar câțiva, o ramură din arborele „Urmașii lui Ștefan”). După o noapte prin România, cu un răsărit de soare la Oradea, am ajuns acolo unde eram așteptați – un loc cum nu credeam că mai există pe pământ. Localitatea Roșia, la circa 100 km de Arad, pare pustie, uitată de lume, dar nu și de Dumnezeu. E iubit de Dumnezeu acest loc, dacă a lăsat acolo o biserică, și a trimis-o pe maica Aritina, născută pe pământul Bucovinei, s-o scoată din bălării și să înființeze în jurul sfântului lăcaș o mănăstire. Ne-a povestit egumena Aritina, în cele trei seri cât am stat acolo, că Roșia a fost pe timpuri un sat bogat, dar după ce comuniștii au închis biserica, oamenii, rând pe rând, au părăsit localitatea. Mănăstirea a fost deschisă oficial la 8 noiembrie 1995, de sărbătoarea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. La acel moment mai erau câteva familii în sat. Maica Aritina a umblat cu preotul pe la case și i-a cununat pe soții care trăiau fără taina cununiei. Acum satul e aproape pustiu de lume. Vine de două ori pe săptămână o mașină care aduce pâine. Aici nu se poate cumpăra nimic, aici numai se poate înălța rugăciuni la Dumnezeu. Și tot aici e un loc minunat de întâlnire cu prieteni. E tărâmul unde se găsesc și se unesc neamurile, așa cum ne-am întâlnit noi cu frumosul cuplu, poeta și cântăreața Eugenia Cimborovici-Alexandru Teodoreanu, cu domnul Teo Mihuț, președintele filialei Arad a Asociației Culturale Rro Basarabia și Bucovina, și soția sa Maria, care i-au invitat pe măhăleni la tradiționalul Festival al Clătitelor din Moneasa. Până la plecare ne-am îmbogățit cu neamuri noi.

Ajunși pe unde nici n-au visat, la sute de kilometri de vatra natală, copiii din comuna bucovineană Mahala au fost primiți cu dragoste maternă de egumena Aritina a schitului Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din localitatea Roșia, comuna Dieci. Așa cum au deprins de la bunici și părinți, pentru rugăciunea de seară în biserică, ei și-au pus straiul de zile mari. Îndrumați de conducătoarea lor artistică, Elena Nandriș, s-au rugat Tatălui Ceresc pentru PACE, NEAM ȘI LIMBA MATERNĂ, răvășind lacrimile maicii starețe, de-a valma cu dorul de Bucovina, purtat mereu în suflet.

„Mi se pare că vă cunosc de când lumea”, mi-a spus doamna Maria Mihuț – și mie, și Elenei Nandriș, și copiilor din Mahala. Înainte de a-i prezenta pe scena festivalului, domnul Teo Mihuț, președintele Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina, a făcut un gest părintesc, dăruindu-le copiilor o zi de relaxare la ștrandul cu ape termominerale și un fermecător itinerar prin pitorescul Monesei. Ce fericire e să ai prieteni, dar mai ales frați, cum spune Elena Nandriș! Îi așteptăm și pe arădeni la o zi răcoroasă pe malul Prutului, la Cernăuți, la Mahala, să simtă și ei dragostea și ospitalitatea noastră.

Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate!

Ne-a dăruit Dumnezeu această bucurie – să ne trezim duminică dimineață cu privirile sus, la crucea de pe Biserica Mănăstirii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, în acest loc învăluit în liniște, aflat în paza și mila Domnului, să auzim cum bate toaca chemând la rugăciune. Și s-o vedem pe maica Aritina în veșmintele stăreției după două zile, când am cunoscut-o numai gospodărind. Duminică a fost zi de rugăciune și, în unison cu dangătele clopotelor, „Urmașii lui Ștefan” din Mahala și-au cântat rugăciunea și dorurile de acasă în sfântul lăcaș, ce ne-a primit ca pe fericiții însetați de dreptate. Tot timpul cât tinerele talente au cântat jalea Bucovinei „răstignite pe două hărți”, preotul Tuțu, enoriașii și pelerinii sosiți la mănăstire au lăcrimat. După serviciul divin, preotul ne-a povestit că a fost pe meleagurile noastre și că se roagă pentru românii îndepărtați.

 „…Să vă spunem că și noi, toți suntem români ca voi!”

Nu ca să se înfrupte cu delicioasele clătite, gătite de cofetari din întreaga țară la tradiționalul Festival de la Moneasa, au parcurs „Urmașii lui Ștefan” un drum de circa 700 kilometri din Mahala până la această stațiune, numită „Perla Apusenilor”. Ei au venit să le spună tuturor, prin cântec și portul popular, că sunt români ca și toți cei născuți în Patria Limbii Române. Iar când au apărut pe scenă, au demonstrat că sunt mai ceva decât toți, că sunt într-adevăr deosebiți: „Ne iubim portul și cântul, nu-s ca noi pe-ntreg pământul”. Multe lucruri minunate au văzut participanții și spectatorii pe parcursul celor douăzeci și două de ediții ale festivalului, însă asemenea fete mândre, cu cununi cum numai la Mahala purtau miresele de odinioară, au admirat pentru prima dată. La drept vorbind, ele le-au făcut concurență cofetarilor de clătite, căci multă lume a uitat de parada clătitelor, adică de delicatese, dorind să pozeze cu domnițele noastre. Teo Mihuț, domnul care a invitat colectivul artistic al Elenei Nandriș și a avut grijă de toate cele necesare ca oaspeții să se simtă mai bine decât acasă, urmărea cu mândrie evoluarea lor în scenă. Spectatorii aplaudau și lăcrimau, mai ales când a răsunat cântecul recruților sau când și-a luat zborul melodia „Păsărică cenușie”… „Nu putem cânta melodiile noastre vesele în aceste timpuri triste, nu putem dansa decât o horă lină”, am auzit de mai multe ori de la Elena Nandriș. Dar nici să nu-și scoată talentele pe scenele festivalurilor din România n-o lasă inima. Măcar de atâta bucurie și de câteva zile liniștite să aibă copiii parte până ne vom bucura de pace în Ucraina. De dragul lor li s-a alăturat să-i încurajeze și să le întregească repertoriul cu cântecele proprii interpreta Eugenia Cimborovici-Teodoreanu, poetă și compozitoare, fiică a Basarabiei și a Ținutului Herța, dar stabilită cu traiul la Sighișoara. Pe lângă dorința de a-și etala portul și măiestria artistică, tinerii noștri mai au ceva la inimă: acel dor de România, acea tăinuită dorință a românilor din jurul Cernăuțiului, de la Prut: „Rupe, Doamne malu-n două și fă o cărare nouă”. E o rugăciune ca și Tatăl Nostru, ce au cântat-o în ziua festivalului și la schitul Sf. Petru și Pavel din Moneasa, cu credința că în casa Domnului vor fi numaidecât auziți.

Cine ne iubește –
ne găsește!

Împreună cu tinerii mesageri din Mahala ai valorilor culturale românești din nordul Bucovinei am revenit acasă de pe plaiurile arădene cu un noian de impresii bune și frumoase. Dar mai mult decât toate am revenit îmbogățiți cu noi prieteni și bucuria de a simți, a vedea pe viu că acei care într-adevăr ne sunt frați și ne au de neamuri numaidecât ne vor găsi, ne vor chema la ei, vor veni la noi. Așa cum i-a găsit președintele filialei arădene a Asociației Pro Basarabia și Bucovina, Teodor Mihuț, pe Elena Nandriș și tinerii ei artiști din Mahala, poftindu-i să înfrumusețeze, să dea suflet și un plus de pitoresc Festivalului tradițional de la Moneasa. Și cum să nu credem că invitații din Mahala au fost cei mai doriți și bine primiți oaspeți, când însuși primarul Herbei Nuțu a găsit timp să se întâlnească cu ei, iar patronul restaurantului „Parc” i-a primit împărătește și cu mare recunoștință pentru cinstea ce i-au făcut-o cu ale lor cântări patriotice. Un prieten virtual, Iulian Dudarec din Buziaș, a venit cu familia la acest festival, parcurgând vreo 200 de kilometri cu dorința de a se întâlni și a-i vedea aievea pe bucovineni. De-acum Iulian ne-a devenit prieten real și este așteptat la Mahala. Sperăm să le întoarcem îmbrățișările sub teii eminescieni, la Cernăuți, soților Maria și Teodor Mihuț. Nu vom uita bunătatea înnobilată de o evlavioasă blândețe a măicuțelor de la Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din localitatea Roșia. Iar pentru drumul bun spre casă un cuvânt de mulțumire se cuvine senatorului Eusebiu Pistru. E o fericire să avem cui și pentru ce spune mulțumesc, la fel cum este și bucuria de a primi mulțumiri pentru faptele noastre. 

Maria TOACĂ