Gazeta de Herța

Cartea „20 de ani în Siberia” a ajuns la Cernăuți într-o nouă ediție

Ne-a dăruit-o poetul Valerian Bedrule din Pojorâta Sucevei. S-a interesat înainte de întâlnirea la Crasna a literaților din cenaclul transfrontalier „Mașina cu poeți”, dacă o să fiu acolo, că vrea să-mi aducă o carte. Aflând că e vorba de volumul „20 de ani în Siberia” al Aniței Nandriș, m-am gândit că ar fi cazul s-o dea cuiva în România, unde se cunoaște mai puțin despre suferințele românilor rămași în afară după trasarea frontierelor. Dar bine că n-am dat glas gândului, deoarece e vorba de o nouă ediție, apărută anul acesta la Editura „HUMANITAS”, căreia îi aparțin toate drepturile. E foarte binevenit gestul prietenului din Pojorâta, pentru că la noi încă n-a ajuns noua ediție, care, neîndoielnic, e o  dovadă în plus a popularității și căutării în spațiul românesc a acestei cărți unice prin vibrația tragismului și narațiunea autoarei. Amintim că pentru prima dată manuscrisul Aniței Nandriș, martira din Mahala, a fost publicat la Ed. „HUMANITAS” în 1991. În 1992 volumul a fost distins cu Premiul Academiei Române „Lucian Blaga”. Următoarele ediții au apărut în 2006, 2010, 2012, 2013. În Anul Centenarului, 2018, la Cernăuți a văzut lumina tiparului ediția a VII-a, finanțată de Primăria comunei Mahala, în baza unui contract încheiat între Centrul Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” și Ed. „HUMANITAS”. Traduse în trei limbi de circulație internațională (engleză, germană, franceză), amintirile Aniței Nandriș fac înconjurul pământului, emoționează și înlăcrimează o lume sensibilă la dureri și nedreptăți. Și dacă e să vorbim despre această simplă țărancă din Mahala ca model de rezistență la vitregiile timpurilor, voi aminti de cuvintele auzite de la nepotul ei, doctorul Gheorghe Nandriș, la o întâlnire la Mahala. Rememorând pagini din trecut, cum din acest sat un pui de ţăran a reuşit să se ridice până la rangul de profesor universitar emerit în Occident, doctorul a evocat o întâmplare cu unchiul său, ilustrul savant Grigore Nandriş, stabilit la Londra. Nimerit la spital cu o recidivă gravă la inimă, după tratament chirurgul i-a spus: „Dacă ai fi ştiut prin ce-a trecut inima ta, n-ai mai fi azi în viaţă”, la care profesorul a răspuns: „Dacă ai şti din ce popor mă trag eu, nu te-ai mira că mai trăiesc”. Nepotul Aniței, doctorul Gheorghe Nandriș, până în ultima clipă a vieții și-a îndeplinit misiunea de cronicar al familiei, dar mai cu seamă cea de salvator al manuscrisului mătușii sale. Lui i-a încredințat Anița, în 1982, cu patru ani înainte de moarte, suferințele golgotice din cei „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, scrise mărunt în caietul de 360 de pagini, ascuns sub o grindină a podului. I-a spus ferm că trebuie să-l treacă peste graniță în România, doar întrebându-l retoric: „Cred că nu-ți este frică, Gheorghe?!”. Riscul era pentru amândoi neimaginabil de mare, dar după rezonanța ce-o are până acum în România și în lumea mare, cartea a meritat sacrificii, fiind clasată în topul a douăzeci dintre cele mai de seamă realizări ale Editurii „HUMANITAS” din ultimele decenii.

Sărbătoarea bucuriei pentru copiii de la Liceul „Grigore Nandriș” din Mahala 

În amiaza de 27 octombrie, la Liceul „Grigore Nandriș” din Mahala, a fost o adevărată sărbătoare a limbii române. De fapt, aici fiecare zi este a Limbii Române, instituția, condusă de directoarea Inna Nica, purtând cu demnitate numele ilustrului savant Grigore Nandriș. Deoarece vorbim de o sărbătoare a limbii române, a fost și o zi a bucuriei. Nu știu dacă există o asemenea sărbătoare în calendar. În orice caz, pentru copii fiecare zi ar trebui să fie a surprizelor frumoase și bucuriilor. La Liceul „Grigore Nandriș” din Mahala data de 27 octombrie va rămânea însemnată ca sărbătoare a limbii române și bucuriei de la cadourile primite din partea Patriei istorice România. Știm că a devenit un lucru obișnuit ca școlile cu predarea în limba română din comunitățile istorice să fie susținute de Guvernul României prin granturile și proiectele finanțate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP). De câțiva ani societățile naționale ale comunității românești din regiunea Cernăuți implementează proiecte finanțate de DRP, orientate la înzestrarea cu tehnologii moderne a sălilor de clasă, în special a cabinetelor de limba și literatura română. Anul trecut, bunăoară, toate școlile care au fost incluse în proiectele respective au beneficiat de dotări tehnice. Liceul „Grigore Nandriș”, care se numără printre puținele școli din localitățile românești unde n-au fost deschise clase ucrainene și predarea e curat în română, rămăsese în afara beneficiarilor. Directoarea Inna Nica spune că, chiar dacă s-au simțit puțin obijduiți, e mai curând o greșeală a profesorilor că nu s-au orientat la timp. Adică, nu poartă nici o supărare, dimpotrivă acum bucuria le este mai mare, pentru că au primit mai mult decât le erau speranțele – un calculator, imprimantă multifuncțională, 4 laptop-uri, 24 de tablete, tablă interactivă, un proiector, laminator, pachete de hârtie – toate ajungând la Liceu prin intermediul proiectului realizat de Societatea de cultură românească „Grigore Nandriș”  și fiind destinate cabinetului de limba și literatura română. 

Primind atâtea lucruri necesare procesului de învățământ, profesorii și elevii au dorit să le mulțumească prietenilor care le-au dăruit această bucurie, în primul rând, Excelenței sale Irina Loredana Stănculescu, care reprezintă statul român la Cernăuți, și doamnei Elena Nandriș, liderul Societății „Grigore Nandriș”, prin intermediul căreia a fost realizat proiectul. Și cum altfel ar putea mulțumi mai sincer acești copii, dacă nu cu sfânta pâine și sarea pământului natal. Totodată, vizita doamnei Irina Loredana Stănculescu a fost un fericit prilej de a-și etala comorile moștenite din străbuni: cântecul, dansul, dar mai ales portul popular al măhălenilor, ce face să răsară soarele la orice oră a zilei, chiar și în miez de noapte. Exact cu jumătate de an în urmă am fost, împreună cu doamna Consul General, oaspeții directoarei Inna Nica la sărbătoarea jubileului comunei. Și atunci am admirat tinerele talente de toate vârstele, acum, însă, a ieșit în față cel mai mic, principalul solist, Nichita Bujeniță. Deși părea de petrecere și de voie bună, note de tristețe au răsunat în cântarea solistei Anastasia Sauca, or, în toate manifestările culturale e și un simț al durerii pentru cei morți pe front, și o rugăciune pentru cei care luptă. 

Ca o rugăciune s-a înălțat la ceruri recitalul liceenilor dedicat limbii române. Cu versuri de Grigore Vieru, cu propriile sentimente și gânduri exprimate în cuvinte armonios potrivite, cu flacăra poruncii preluate de la poetul George Sion – „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”, elevii încadrați în programul artistic au exprimat crezul lor și al instituției de învățământ. Liceul „Grigore Nandriș” din Mahala e un model de rezistență în calea ucrainizării instruirii, un exemplu cum se poate de păstrat limba română în școală în cadrul legilor ce funcționează la ora actuală în Ucraina. În acest context, trebuie să menționez că tinerii din Mahala, crescuți în leagănul limbii române, cunosc și vorbesc limba de stat, susțin cu succes în limba ucraineană admiterea la diverse facultăți, din 14 absolvenți care au susținut evaluarea de stat externă, 13 au intrat la așezăminte de învățământ superior. Fiind buni cunoscători ai limbii de stat și cetățeni ai Ucrainei, tinerii din Mahala sunt mai întâi de toate fiii părinților și strămoșilor lor, adică români cu inima și sufletul. Aceste înnăscute calități le-au fost apreciate de doamna Irina Loredana Stănculescu în momentul înmânării tabletelor în cabinetul de limba și literatura română. Elevii au primit tablete, iar cele trei profesoare de română, Gheorghina Burcovschi, Alina Procopciuc și Cristina Fedoreac – câte un laptop. Șefa cabinetului, doamna Gheorghina, a promis că în procesul de învățământ la orele de română se vor folosi toate clasele de tehnica primită.

La Rădăuți, cu reperele dragostei de neam și de țară din nordul Bucovinei

Am primit cu oarecare reținere invitația directorului Colegiului Național „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți, dl Adrian Nicolae Puiu, de a participa, la 25 octombrie, la o lecție din cadrul proiectului „Repere pentru viață”, desfășurat în programul competiției naționale „O ACTIVITATE DE SUCCES DIN ȘCOALA ALTFEL”. N-am lucrat nici o zi în învățământ, nu posed experiența de a vorbi în fața elevilor. Dar tentația subiectului propus pentru discuție era mare, mai ales că o aveam de „parteneră” la conversația cu elevii despre profesia aleasă ca pasiune și destin pe Elena Nandriș din Mahala, despre care am spus nu o dată că m-aș porni oriunde cu ea la drum. Așadar, ne-am pornit împreună la Rădăuți cu emoții, dar și cu inima împăcată că ne așteaptă acolo o prietenă ce ne va susține – la lecția noastră facilitator și coordonator fiind profesoara Loredana Puiu. Iar de la Frătăuții Sucevei au venit să ne încurajeze profesori experimentați în arta pedagogiei – Costică Negru, directorul Școlii Gimnaziale „George Tofan” din Bilca, și soția sa Elena, interpretă de muzică populară, conducătoarea cunoscutului ansamblu de copii „Bilcuța”. Luasem și de la noi un reper de mare valoare – numele patronului instituției școlare din Rădăuți,  eruditul bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, născut în preajma Cernăuțiului, la Cernauca, satul populat astăzi de ucraineni, unde ilustrul nostru înaintaș își doarme somnul veșnic, străjuit de o Troiță românească. Făcând o paralelă în timp, se cere să menționez că Liceul din Rădăuți, înființat ca școală primară din 1865, cu începerea cursurilor liceale de la 1 octombrie 1872, este unul dintre cele mai vechi în Bucovina, după cel din Cernăuți, fondat la 1808. Ambele au fost la început licee germane. La Rădăuți, anul 1910 marchează deschiderea claselor românești și numai după marea Unire, în 1919, secția română se declară independentă și primește numele de Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi”. Și Liceul din Cernăuți a primit numele lui Aron Pumnul, în cinstea primului profesor care a predat limba română, în perioada interbelică. La noi, însă, limba română, a început să se studieze din 1848, prin rezoluție imperială.

Ajunse în fața elevilor, toate emoțiile, precum și prelegerile serioase pregătite de acasă, au rămas în afara sălii de clasă. Atât eu, cât și Elena Nandriș, am înțeles că trebuie să „vorbim altfel” despre noi, despre drumul parcurs în împrejurări și într-un teritoriu „cu totul altfel”, deși doar zeci de kilometri despart orașul Cernăuți de Rădăuți. În istorie sunt multe momente care ne unesc, au fost ani când am trăit împreună sub stăpânire străină într-o Bucovină neîmpărțită, în epoca Hurmuzăcheștilor, bunăoară. Prezentând un scurt excurs istoric despre baștina sa și tragediile din trecut ale consătenilor din Mahala, ilustrate și în imagini pe micul ecran, Elena Nandriș și-a depănat drumul de la visul nerealizat de a deveni cântăreață de operetă, până la postul de primar al comunei natale cu mai mult de 7 mii de locuitori. Sesizând că elevii din fața noastră nu știu prea multe despre Cernăuți, le-am povestit despre orașul nostru de ieri și de azi, despre copilul Mihăiță Eminovici adus de tatăl său de la Ipotești la Cernăuți să facă școală germană, dar și să învețe temeinic limba română la școala „simțului național” a lui Aron Pumnul. Le-am vorbit și despre copiii noștri de astăzi, care sunt ca ei, însă cresc și învață în împrejurări „cu totul altfel”.

Sperăm că tinerilor de la Colegiul din Rădăuți le-a fost interesant să ne asculte, că au luat și de la noi un reper pentru viitor, ei având în acea zi cu lecții neordinare tocmai 60 de oaspeți din județul Suceava – profesori, dar și multe personalități din alte domenii de activitate. E de menționat că această campanie de consiliere și orientare școlară cu genericul „Repere pentru viață” este la ediția a III-a și se bucură de mare interes în mijlocul elevilor. Mulțumind profesorilor de la Colegiul din Rădăuți pentru invitație, mă gândesc că ar fi bine ca inițiativa lor să prindă rădăcini și în școlile cu predarea în limba română din regiunea noastră. 

Povestea traistei de ieri și de azi

Îmi pare bine că n-am dat greș, atunci când am inclus și Liceul nr. 1 din Boian la implementarea proiectului Societății „Doamnele Române” – „Creștem românește…”, finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. În spiritul celor mai frumoase tradiții ale Doamnelor Române de odinioară, Societatea noastră își orientează activitatea spre tânăra generație. Ne străduim să reluăm legăturile cu școlile din localitățile românești din ținut, mai ales ne îndreptăm spre cele în care cu ani în urmă au fost deschise clase cu predarea în limba ucraineană. Considerăm că acestea necesită cea mai mare atenție din partea societăților naționale și că, în primul rând, copiii din aceste școli trebuie antrenați în proiectele care au drept obiectiv cultivarea dragostei și respectului față de datinile și istoria neamului. Copiii nu poartă nici o vină, dacă se rușinează de originea lor, dacă nu știu cine sunt și de unde le pornesc rădăcinile. Suntem vinovați noi, cei mari, că nu le spunem despre valorile ce trebuie luate ca reper atunci când stăm la masă cu alte neamuri, că nu le arătăm partea luminoasă a trecutului care ne deschide drumul spre viitor. Din trecut ne vin atâtea lucruri frumoase, și acei care le prețuiesc nu le lasă să-și plângă veacul sub pânze de păianjen. La Boian, bunăoară, din marea dragoste pentru zestrea bunicilor, ele și-au găsit loc de cinste în cămăruța unui minunat muzeu. Însă, nu sunt toate doar piese de muzeu. Chiar și în epoca tehnologiilor digitale, copiii au nevoie de o traistă. În cadrul proiectului amintit mai sus, profesoarele Cristina Nelici și Maria Vasilciuc au ținut cu elevi din clasa a V-a o lecție neobișnuită – „Traista de ieri și de azi”.  În sala de muzeu copiii au văzut traiste din trecut și dintre cele purtate la Boian astăzi. Profesoarele le-au povestit despre traista tradițională: țesută din fire de lână, cu sau fără ciucuri, cu baier împletit sau țesut, ca parte integrantă a costumului popular românesc din Bucovina, despre motivele florale, geometrice, ca expresie a sufletului poetic al țăranului de odinioară. Ei își puneau în urzeala unui covor frumosul ce nu-l puteau releva în cuvinte. Nu copiau întocmai minunile naturii din jur, ci le treceau prin fantezia lor. 

Dar a ieșit la iveală că și copiii știu multe despre traistă. Mai întâi de toate, cei mici au spus că trăistuța e bună și au mare nevoie de ea de Crăciun, la colindat, de Anul Nou când umblă cu sorcova, cu semănatul pe la neamuri. În trăistuță poartă grâul, și tot în ea strâng bănuții. Mai demult, când în fiecare casă iarna se auzea bătaia vatalelor, mamele aveau grijă ca cei mici să aibă trăistuțe noi de Crăciun. Acum le trebuie mai mult la spectacolele folclorice. Dar încă umblă tinerii cu colaci în traistă când invită la nuntă, cu traista pe umăr merg nevestele la biserică… Mai demult, după traistă se cunoștea din care sat e omul, dar și bunăstarea sa. Spre deosebire de satul vecin Mahala unde se țese, la Boian mai mult se coase cu mărgele. Profesoara Cristina Nelici a adus la școală una cusută de ea. Însă mai importante sunt cele din muzeu, fiecare purtând în urzeală un vis, o lacrimă, o rugăciune ca să fie traista plină cu bucurii și bunătate pentru cei ce aveau s-o poarte. 

Maria TOACĂ