Gazeta de Herța

La Șipote, pe unde a păstorit preotul Iraclie Porumbescu și s-a născut celebrul său fiu Ciprian

Ajuns la Șipotele din Carpații Bucovinei, unde a păstorit preotul Iraclie Porumbescu și i-a dat viață celebrului său fiu Ciprian, scriitorul și istoricul literar Ion Filipciuc de la Câmpulung Moldovenesc-Bucovina, a intrat mai întâi în vechiul cimitir. Pregătește pentru tipar o carte despre compozitorul Ciprian Porumbescu și familia Golembiovschi și spera să găsească vreo cruce, vreun semn de mormânt legate de acest nume. Însă, zădarnice i-au fost căutările, căci intemperiile vremurilor au șters orice urmă. Umblând printre morminte, am găsit, totuși, ceva deosebit de interesant din timpurile noastre. E uluitor cum imaginea unui om de pe piatra funerară poate să mărturisească istorii ce nu se învață astăzi în școlile noastre! Inscripția cu litere slavone de pe o lespede funerară ne spune doar că răposatul se numea Prilipcean Mykola. Uluitoare sunt cele două imagini, ce redau două chipuri ale răposatului. Pe partea unde îi este înscris numele și anii 1946-2018 bărbatul este înfățișat în formă militară din perioada sovietică, pieptul fiindu-i plin de medalii. Iar pe cealaltă parte, apare un mândru voinic cu munții în spate, îmbrăcat în costum popular românesc – cămașă brodată cu poale lungi, brâu lat de piele, pieptar cusut cu mărgele, în cap pălărie cu pană de păun… Fascinată de ținuta-i pitorească, mă întrebam cum au conviețuit cele două făpturi – militaro-sovietică și cea românească? Cât zbucium și câtă luptă le-au mistuit ființa? Ce limbă a vorbit, ce cântece iubea și ce naționalitate își atribuia acest Mykola? Putem presupune doar că a iubit portul românesc, dacă și-a dorit (credem că a fost vrerea sa) să rămână astfel înveșmântat – de la ciubote până la pălărie. 

De la cimitir am intrat în casa protoiereului Ivan Ciornei. Am pus de multe ori la o masă cu prieteni, imaginar, în gând și aievea, acel păhar cu vin, despre care le scria Ciprian Porumbescu, din Italia, dragilor săi de-acasă, tatălui Iraclie și surorii Mărioara, la 31 decembrie 1882, rugându-i ca în ajunul Crăciunului să pună pe masă scrisoarea, iar alături un pahar cu vin și pentru el, ca și cum ar ciocni împreună. Dar nicicând până la călătoria în munții Putilei n-am simțit atâta bucurie ca la masa unor oameni care trăiesc și servesc sfântului altar pe pământul unde a păstorit Iraclie Porumbescu și s-a născut iubitul său fiu Ciprian. „Degeaba vă porniți, că n-a rămas nimic ce-ar aminti de Ciprian Porumbescu sau de tatăl său pe acolo”, am auzit de la persoane care au fost la Șipote. Cunoșteam și eu că n-a rămas nici urmă de casa parohială, de vechea biserică, însă întotdeauna am crezut că nimic nu e zădarnic când dorești să ajungi undeva. Demult visam să ajung la Șipote, mai ales după ce am trecut prin Izvoarele Sucevei, în drum spre Sălaș, la schitul Sf. Ilie de pe lângă Mănăstirea Putna, și părintele stareț Melchisedec ne-a arătat cât de aproape se află satul de dincolo, unde s-a născut compozitorul „Baladei”. De-acolo, din România, era foarte aproape, iar din Cernăuți e destul de departe. Și nu doar ca distanță. Cine are treburi încolo trebuie să știe că, acum în condițiile stării de război în Ucraina, călătoriile în localitățile de la frontieră sunt restricționate. Grupul nostru de pelerini a trecut prin trei posturi de control foarte severe. Avându-l în micul nostru grup pe scriitorul Ion Filipciuc din Câmpulung Moldovenesc Bucovina, am motivat că dumnealui își caută o rudă îndepărtată. De fapt, n-am mințit, căci, consacrându-se cercetării istoriei familiei Golembiovschi-Porumbescu, Ion Filipciuc s-a înrudit cu toți membrii ei. Dar și noi toți, cei care iubim și simțim românește, suntem din neamul lui Ciprian Porumbescu. 

Drumul fiind de câteva ore, am avut timp de taifas și discuții serioase. Stând între doi cercetători riguroși ai arhivelor – Dragoș Olaru și Ion Filipciuc, am trăit năruirea unor mituri în care am crezut și de care nu mă pot lepăda. Domnul Ion Filipciuc, bunăoară, susține și aduce dovezi că Ciprian Porumbescu n-a cântat Daciei întregi la Putna, așa cum se scrie și se vorbește cu orice prilej. Când aduceam vorba și de alte întâmplări minunate din viața lui Ciprian, mă combătea cu întrebarea: „De unde știi?”. La răspunsul meu că am citit la cutare sau cutare…, mă înfrunta cu: „Ai citit… dar eu am ținut în mână documentul”. Nu-l puteam contrazice pe acest demolator de mituri, dându-i dreptate lui Dragoș Olaru că sunt atâtea locuri și virtuți reale, legate de marele compozitor, încât nu avem nevoie de povești sau născociri. Oricum, cred că n-are importanță dacă a fost sau nu Ciprian la Putna, căci el totuna a cântat și continuă să cânte nu doar României, ci lumii întregi. 

Aceeași părere am și despre locul nașterii sale, Șipote. Trebuie să mergem acolo, chiar dacă nu mai este casa unde s-a născut, nici vechea biserică de lemn unde a fost botezat. La Șipote am umblat după Dragoș Olaru, minunându-ne de câte le știe despre orice ochi de apă, despre orice vârf de munte, despre locuri unde s-a aflat ceva important pentru istoria noastră… Oprindu-ne pentru a fotografia dealul unde s-au aflat casa și biserica, mi se părea că le văd aievea. Momentele prin cimitirul părăsit cu cruci răsturnate mi-au amintit o întâmplare de poveste mărturisită de poetul Grigore Vieru. E foarte sugestivă pentru noi, cei care căutăm prin Cernăuți, prin alte locuri urme și repere de menținere a identității. 

S-a scris și se povestește din gură în gură, cele auzite de la Grigore Vieru despre prima sa vizită în România. Când a trecut prima dată Prutul în 1973, cu o delegație de scriitori sovietici, s-a întâlnit cu Nichita Stănescu. Și așa cum era o întâlnire secretă, au ieșit la plimbare prin București la oră târzie de noapte. Mergând pe străzile pustii, la un moment Nichita s-a oprit lângă un zid înalt din piatră. „Uite, Grigore, îi spune, dincolo de zidul acesta este o casă, în care Eminescu a scris Luceafărul. Hai să te ridic, ca s-o poţi vedea”. Dincolo de zid, desigur, era loc gol, casa în care trăise şi scrisese Eminescu fiind demolată încă la începutul anilor ’50. Numai nu pentru poetul basarabean. La întrebarea: „O vezi, Grigore?”, ce alt răspuns avea Vieru decât: „O văd, Nichita”! El vedea cu inima. Am umblat prin Șipote întocmai cum am învățat de la Grigore Vieru, de la Micul Prinț, „trebuie să privești cu inima, ochii nu pot vedea totul”. Așa am văzut și noi, numai cu inima, satul și biserica în care părintele Iraclie Porumbescu i-a luminat duhovnicește pe huțuli, potolindu-le pornirile rebele și salvându-i pe mulți de la moarte. 

Preotul Ivan Ciornei și preoteasa Larisa ne-au invitat la masă, primindu-ne cu brațele deschise. Dragoș Olaru le-a amintit de o zi când a cosit iarba în curtea bisericii și a înnoptat în casa lor. A fost cu mulți ani în urmă, copiii părintelui erau încă mici. Acum au și ei familiile lor, fiul Maxim slujește la biserica din Seleatin (a scris o carte despre istoria Bisericii Sf. Ilie), iar ginerele Stepan Struj – la Șipote, alături de părintele Ivan. Biserica Sfântul Ilie de aici a fost înălțată în anii 1906-1908, la vreo 200 metri de cea din vechime, care a ars. Arhitectura este impresionantă, păstrând elementele tradiționale ale construcțiilor bisericești din zonă. În sfântul lăcaș se păstrează icoane salvate din incendiul ce a mistuit vechea biserică Sf. Mucenică Parascheva, în anul 1903. La slujba de vecernie părintele Ivan ne-a arătat icoanele vechi, păstrate din anii preoției lui Iraclie Porumbescu.

Înainte de a ne lua rămas bun, Dragoș Olaru și cu tânărul prieten de drumeție, istoricul Vladimir Acatrini au coborât în vale la râul Cobilioara, în care, cică se scălda Carol Miculi, când venea la părintele Iraclie pe mai multe zile în ospeție, într-o trăsură trasă de boi, purtând și pianul după el. Din urma lor s-a luat și domnul Ion Filipciuc, sprinten de parcă și-a lăsat o bună parte de ani acasă. „Voi ați făcut numai poze, da eu am băut și o gură de apă”, s-a lăudat, mândru de isprava sa. Se arăta foarte mulțumit de expediția noastră ad-hoc. Numai părerea de rău că n-a găsit nici o inscripție pe crucile răsturnate din cimitir îi umbrea zâmbetul, schițat de consolarea: „Data viitoare voi lua cu mine vreun instrument, vreun material de curățat și poate dau de ceva scris”. Înainte de a-i susține speranța la „data viitoare”, m-am interesat dacă n-are cumva dovezi că și carul tras de boi cu pianul lui Miculi în fân e un mit. Eruditul nostru prieten a înțeles gluma, dar mi-a răspuns politicos că aceasta e o poveste adevărată. 

La Ostrița-Mahala, acolo unde graiul neamului e ca rugul aprins

Ca focul etern al credinței care nu se mistuie, ca o rugăciune neîncetată a inimii este maternul grai al neamului pentru românii din Mahala. Această credință se transmite din generație în generație, copiii mergând la școală cu cei șapte ani de-acasă în privința legământului cu limba română. Cu dragostea și cântecele de acasă vin copilașii măhălenilor și la Căminul cultural din Ostrița-Mahala. Părinții copiilor, care cântă la Elena Nandriș, știu că ei nimeresc pe mâini bune și își vor petrece timpul cu folos. Insistența, neteama de dureri de cap, „mâinile bune”, cutezanța doamnei Elena Nandriș s-au materializat într-un proiect al Societății pentru Cultură „Grigore Nandriș”, de renovare și lărgire a clubului de la Ostrița-Mahala (șef Dumitru Zaidel). Acest local a devenit un adevărat centru de cultură și educație a copiilor în spirit național, de când l-a luat sub aripa sa Elena Nandriș. Cu suma primită de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, cu ce-a mai adăugat primăria, s-a reușit renovarea interioară, amenajarea unei bucătării și stilizarea scenei, aducerea apei curente în clădire. Bucătăria le este necesară pentru a-i învăța pe tineri arta culinară specifică zonei, adică a găti mâncare sănătoasă, ca la mămicile de odinioară, căci astăzi și bunicile s-au „modernizat”. Copiii au căldură și apă curentă.

După timp lung „de lucrat” a venit și ziua „de cântat”, vorba unei melodii scoase din uitare de „Urmașii lui Ștefan”, iar cântecele răsună mai din inimă atunci când au spectatori/admiratori. Bucuria intrării în casa înnoită, gazdele au vrut s-o sărbătorească, împărtășind-o cu cei care le susțin avântul, recunoștința pentru ajutorul primit de la Guvernul Român îndreptându-se către Consulul General Irina Loredana Stănculescu, reprezentantul României în Ucraina și susținătoarea comunității noastre istorice în toate faptele de propășire națională, dar și de consolidare a liantului cu alte etnii, în special a relațiilor româno-ucrainene. De rând cu genericul „Graiul neamului”, această sărbătoare a avut un caracter caritabil, întru ajutorarea Armatei Ucrainene. După minutul de reculegere în memoria eroilor căzuţi pentru libertatea țării, moderatoarea Carolina Jitaru, înnoită și ea cu numărătoarea anilor, a amintit de câteva ori de cele două cutii unde se puteau lăsa donațiile. Sărbătorindu-și aniversarea în mijlocul tinerilor prieteni de cântec, Carolina a donat CD-uri, a cântat din melodiile (compoziție și muzică proprie) incluse pe disc, le-a demonstrat micilor vedete ale scenei cum trebuie să se închine un artist în fața admiratorilor, îndeplinind armonios și misiunea-i principală – dirijarea în tandem cu Elena Nandriș a bunei rânduieli. Având-o pe Elena Nandriș de vicepreședinte al Societății „Doamnele Române”, dar și lungi legături de prietenie, o sună uneori, dar târziu seara, știind că e ocupată cu grupurile ei artistice. Se vede că nu pierde timpul, rezultatele sunt impresionante. Spectacolul prezentat în duminica de 19 noiembrie impresionează  prin diversitatea genurilor, numărul mare de soliști, nemaivorbind de înmulțirea de fiecare dată a coriștilor. Cei mici interpretează piesele muzicale și prin gesturi teatrale corespunzătoare conținutului. A apărut un nou duet – Elizaveta Dubeț-Marcu Bujeniță, cu o invitație la dans, numai bună pentru iubitorii artei coregrafice.  Și în familia dansatorilor s-au lansat grupuri de diferite vârste. Bunăoară „Samba florilor” cuprinde copii de vârstă preșcolară și clase primare. Conducătoarea artistică își forțează imaginația și solicită ajutor privind „botezul” cu nume originale ale noilor formații. Ansamblul principal și-a îmbogățit repertoriul cu câteva piese de majoră intensitate lirico-patriotică, dedicate graiului matern, așa cum a fost și genericul sărbătorii. Mai ales, am reținut o horă pentru limba română-stăpână. Ca să nu stea mamele degeaba când copiii cântă, Elena Nandriș le-a găsit și lor „de lucru”, improvizând ansamblul vocal „Mahala”, din neveste tinerele. Pe scenă au evoluat mici soliști dornici de a crește. Le-am admirat pe sprințarele fetițe, cu ținută de viitoare stele ale scenei – Elmira Nandriș, Margarita Grigorciuc, Ana Bujenița, Elizaveta Dubeț, care deja a adunat lauri – premiul I la un festival de la Piatra Neamț. Dintre băieței se anunță ca un viitor câștigător al marilor premii Nichita Bujeniță, iar Pavel Cornuța, Vasile Bujeniță, Anastasia Sauca, sunt de-acum în afara oricărei concurențe. Alexandru Nandriș începe să se afirme și ca instrumentist, debutând acompaniat de prof. Andrei Bujeniță, cu o melodie la vioară. Au drum lung de parcurs, multe hopuri de trecut și cei înzestrați cu har, susținut de râvna de a atinge succesul, asemenea conducătoarei lor artistice Elena Nandriș și a Carolinei Jitaru, cu care s-au împrietenit de la primele cântări împreună. 

Așa cum se întâmplă deseori la Mahala, ziua ușilor și inimilor deschise la căminul cultural a adunat întreg neamul din două țări surori – România și Republica Moldova. Din Covasna au venit câțiva feți-frumoși în costume pitorești – „Voineștenii” Asociației culturale creștine „Justinian Teculescu”, care au făcut să ne vibreze în inimi apropiata Zi națională cu imnuri de înalt patriotism, ce ne spun cu demnitate că români vom fi mereu, iar când ne va fi greu: „Privește Sus la Dumnezeu”. Nu putea lipsi nici domnul Dumitru Parasca, principalul stăpân al „Regatului Sânzienelor”, la festivalul căruia s-au întâlnit și s-au înfrățit măhălenii cu covasnenii. Pe drumul vechi al înfrățirii au venit oaspeți din Moldova, în frunte cu primarul comunei Parcova, Marcel Snegur, primele strângeri de mână cu Elena Nandriș, primarul de atunci al comunei Mahala, având loc în Patria-mamă România. Nu după vârsta sa, ci după vechimea legăturilor, Ștefan Chelariu din comuna Berchisești de lângă Suceava este un veteran al înfrățirii cu Mahalaua Elenei Nandriș. Tot de aproape a răspuns cu drag invitației directorul Colegiului „Eudoxiu Hurmuzachi”, Adrian Puiu și soția sa, profesoară la aceeași instituție, Loredana Puiu. Întâlnirea ne-a prilejuit mare bucurie, mai ales că toamna aceasta, împreună cu Elena Nandriș, am fost invitatele dumnealor la o lecție neordinară „Repere pentru viață”. Sărbătoarea ne-a dăruit prilejul s-o îmbrățișăm pe maica stareță a Sf. Mănăstiri Voroneț, stavrofora dr. Gabriela Platon, care a transmis cuvântul de binecuvântare a ÎPS Calinic și a dăruit copiilor 500 cărți de rugăciune. Cu dar de carte pentru copii au venit și alți oaspeți. Grija permanentă și sprijinul țării, românii din comuna Mahala, așa ca și cei din alte localități, o simt în persoana Consulului General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu. Eforturile depuse pentru a ne ajuta nouă ca români dar și ca cetățeni ai Ucrainei îi sunt răsplătite de tinerele talente, pe care le admiră cu dragoste și emoții pretutindeni unde este invitată. La Mahala a impresionat-o până la lacrimi băiețelul Kiril Morozov, strămutat cu mamă-sa din Harkovul bombardat de agresorii ruși. Kiril nu știe româna, dar vine la toate repetițiile „Urmașilor lui Ștefan”, pentru că-i plac cântecele românești și vrea să fie între copii de seama lui. În expoziția de lucrări plastice ce-a împodobit sala de spectacole a clubului sunt și desene de-ale lui Kiril. Băiatul și mama s-au acomodat în mediul măhălenilor, însă speră că se vor întoarce acasă. „Orice om la locul lui”, vorba cântecului … Oamenii din Mahala, trecuți prin incredibile tragedii, înțeleg mai bine ca oricine dorul de pământul natal. De aceea și se țin de grai și neam, ca să nu-i doboare nici o furtună, să nu-i mai înstrăineze nimeni de la străbuna vatră. 

…În suita de minuni ale duminicii de 19 noiembrie la baștina „Urmașilor lui Ștefan” s-a integrat și o sentimentală cântare pentru Carolina. Așa a fost rânduit de Sus să fie, ca anume în această zi să-și sărbătorească intrarea în căminul reînnoit micii și mai marii artiști din comuna Mahala, reuniți în jurul îndrumătoarei lor, Elena Nandriș. La renovarea și reutilarea interioară a căminului cultural de la Ostrița Mahala au lucrat meșteri angajați, au muncit cu dragă inimă părinții copiilor, n-a avut odihnă timp de câteva luni șeful căminului Dumitru Zaidel, pe toți zorindu-i Elena Nandriș, cu energia și grija neadormită de a încheia la timp lucrările, în corespundere cu proiectul finanțat de Guvernul României, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. După atâta zbucium și oboseală, nu știu dacă i-ar mai fi rămas puteri și pentru îmbrățișarea oaspeților, pentru dirijarea spectacolului pregătit cu grupurile ei artistice, dacă n-o avea alături pe Carolina Jitaru. Am dorit să venim cu lansarea CD-ului Carolinei mai întâi la căminul doamnei noastre române Elena Nandriș, dar, se vede, altă zi a fost menită pentru cântecele Carolinei în mijlocul acestor frumoși și talentați români. Trebuie, într-adevăr, să te naști sub o stea cu noroc, ca să ai parte de o asemenea aniversare. Or, ce poate fi mai frumos pentru o cântăreață decât să audă cântări pentru ea de la cele mai inocente și gingașe voci. Micii rapsozi ai graiului matern de pe moșia lui Ștefan i-au intonat „LA MULȚI ANI!”, împreună au rememorat clipele înregistrării pentru CD a piesei „Imn graiului” (versuri Nicolae Șapcă). Măicuța stareță a Sfintei Mănăstiri Voroneț, stavrofora Gabriela Paton și-a mărturisit revelația de a o descoperi ca pe o valoare a culturii românești din Bucovina, iar Excelența sa Irina Loredana Stănculescu a venit cu o extraordinară surpriză dulce – o tortă cu imaginea de pe discul „Cred în fericire”. Pentru plăcuta-i trudă de a sta toată ziua cu microfonul în mână a primit o recompensă lirică și de la Dumitru Zaidel, care i-a închinat o poezie, cu un „sărut mâna” în ultima strofă. E și un sărut al destinului această sărbătoare la aniversarea cu doi de patru a unei ființe cu duh de dăruire de nota zece!

La Cernăuți, la omagierea scriitoarei ucrainene Olga Kobyleanska…

La invitația președintei Uniunii Femeilor Ucrainene din Cernăuți-Bucovina, Olena Ponomarenko, am participat la o manifestare dedicată aniversării a 160-a de la nașterea scriitoarei Olga Kobyleanska, omagiată anul acesta la Cernăuți printr-o suită bogată de întruniri artistice-literare. Am răspuns invitației, mai întâi de toate, în calitate de președintă a Societății „Doamnele Române” și dintr-un sentiment de solidaritate feminină. Or, scriitoarea omagiată a fost una din primele personalități ucrainene din Bucovina care s-a ridicat pentru emanciparea și drepturile femeii. Olga Kobyleanska este considerată rebela care a inițiat mișcarea feministă în Bucovina. Pe doamna Olena Ponomarenko am cunoscut-o astă vară, în luna august, sub streașina casei memoriale „O. Kobyleanska”, de unde a luat startul anul jubiliar al scriitoarei. Atunci mi-a propus să întreținem legăturile în vederea activităților culturale de interes comun. La sărbătoarea cu genericul „Universul spiritual al Olgăi Kobyleanska”, am întâlnit oameni ai scrisului și de cultură ucraineni, care au participat și la reuniunea literară de la Dimca – poeta Olena Repina, Artistul Poporului din Ucraina, Ivan Derda, scriitoarea Vera Kitaigorodska, iar din partea comunității românești – solista de cântece românești și ucrainene Natalia Proțiuc, care de data aceasta a interpretat o piesă în ucraineană. 

Despre valori comune româno-ucrainene și cinstirea memoriei scriitoarei la Gura Humorului, orașul unde a văzut lumina zilei, a vorbit ministrul plenipotențiar Nicolae Dan Constantin, prezent cu un mesaj de salut din partea Consulatului General al României la Cernăuți. În perioada dintre aceste două manifestări Olena Ponomarenko a reușit, împreună cu un grup de membre ale Societății sale, să viziteze Gura Humorului, locul nașterii „vulturoaicei munților”, cum era numită scriitoarea. La recenta manifestare s-au citit fragmente din opera ei în germană și ucraineană, pe fonul melodiilor interpretate la pian de Artista emerită a Ucrainei, Lilia Holomeniuk, fiica binecunoscutului activist al Societății pentru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu” din Cernăuți, Mihai Gherman, prezent în sală, împreună cu președintele Societății, poetul Vasile Bâcu. Nu știu, nici n-am auzit de la nimeni, ca Olga Kobyleanska să fi scris ceva și în română sau să fi vorbit românește, cum se cunoaște, bunăoară, despre reputatul scriitor ucrainean din Bucovina, Myhailo Ivasiuk. Când vorbim de tangențe comune, luăm drept reper faptul că s-a născut în mediu românesc, la Gura Humorului. Însă, chiar dacă apărea pe lume la Cernăuți, sau oriunde la acel moment în Bucovina, tot avea să audă și vorbă românească. Astăzi, românii s-au pomenit în descreștere, dar se întâmplă uneori ca unul să facă cât zece. Mă refer la doamna noastră Carolina Jitaru, care a îmbogățit sărbătoarea cu răsunetul românesc al cântecului „Poem Bucovinean”, una din primele ei piese în calitate de compozitoare. Mi se pare lucrarea unei forțe divine că chiar de 17 noiembrie, ziua în care sufletul poetului Grigore Bostan, cu 19 ani în urmă, s-a înălțat la ceruri, la Cernăuți, în istorica clădire a Muzeului de Arte, în apropierea Palatului Național al Românilor, a răsunat Poemul său care, după Eminescu, e tot ce s-a scris mai frumos despre românii de la poale de Carpați.

Maria TOACĂ