Gazeta de Herța

De vreo șapte ani suferă de o boală fără leac. Nu există doctori pe lume s-o vindece. Dar nici n-are nevoie să-i caute prin lume, căci îi are lângă ea – în familie. Toți cei apropiați și dragi, deși sunt departe de medicină, i-au pus deja diagnosticul – dragoste de a țese catrințe. I-a spus nu o dată soțul, îi repetă fata și feciorii: „S-a prins ţesutul de tine, draga noastră, ca o boală”. Chiar și nepoții, de la fetițele Carina și Emanuela, care poartă cu mândrie minunile țesute de mâinile bunicuței, până la Emir, băiețelul cel mic, au devenit mari experți în pasiunea ce le-o fură pe buna. Și parcă o aud cum le răspunde: „Dă, Doamne, numai atâta boală, adică dragostea de a face ceva frumos, să fie în casa noastră și la toată lumea”.

La Catrina Ungurean din Stănești m-au adus firele, de la care am început a țese istoria neamului cu harnicii și îndemânaticii copii din Probotești, elevi ai profesoarei de română Tatiana Bârzu-Tutunaru. Doamna profesoară a descoperit-o pe meșteriță, povestindu-mi cu încântare de catrincioarele ce i le-a țesut pentru elevele ei. Și-a întărit admirația cu o fotografie a meșteriței, în costum popular, marcă proprie, care mi-a răsturnat închipuirea despre o femeie care stă în ziua de azi la războiul de țesut. Credeam că e o Catrină gârbovită de munca la stative și de ani, dar nicidecum să-mi apară o Ecaterină cu ținută de regină. Ei, însă, îi place să i se spună Catrina, așa cum se obișnuia mai demult la Stănești și cum o numea măicuța sa, care se pricepea la orice lucru de mână, dar de la ea a învățat mai mult să împletească, să croșeteze dantele cu cârligașul, decât arta țesutului.

Se lăsa amurgul când am intrat în curtea acestor gospodari, cu două case, aidoma palatelor din povești. Era seara sfântă de mare sărbătoare – și pe stil nou, și pe stil vechi. Unii sărbătoreau Boboteaza, alții ajunul Crăciunului. La Stănești colindau cete de copii, dar am văzut și grupuri de oameni mari vestind Nașterea Mântuitorului pe la casele enoriașilor Bisericii cu hramul Cuvioasa Parascheva, ofrandele fiind adunate pentru necesitățile sfântului lăcaș.

Gazda stătea cu ușa deschisă la casa mai mică, poftindu-mă acolo unde își are și ungherașul pentru războiul de țesut – „stative” cum se spune în părțile noastre, „război” fiind considerat de românii noștri un cuvânt nepotrivit pentru o îndeletnicire atât de pașnică. A trebuit să-l cheme la taifasul nostru femeiesc și pe bărbatu-su, Vasile, dându-i de grijă să fie atent la colindători. Luate cu vorba, gospodina avea temere că n-o să-i audă pe micii copilași, cu vocile lor gingașe, și, Doamne ferește, să plece careva fără plată din curtea lor. Așadar, Vasile sta cu urechea afară, vătalele amuțite de câteva zile păstrau o solemnă tăcere, suveica se plictisea pe teară, prin sertare se odihneau acele, andrelele, ghemele multicolore…

La rugămintea mea, Catrina îmi depăna vioaie povestea lor, a lucrurilor dragi, care îi alungă orice durere și-i picură balsam la inimă. Exact așa mi-a spus, scutindu-mă de căutarea unor cuvinte pentru înflorire. Și dacă chiar mi-aș sforța imaginația, tot nu le-aș găsi, cuvintele, pentru a reda priveliștea de basm din „casa cea mică”. Camera în care și-a găsit loc stativele pentru cătrințe e un adevărat paradis – pe jos covoare cu trandafiri din sferele divine, pe sus pernuțe, brodate de meșteriță în culorile curcubeului, în zâmbetul cerului, în miresmele pământului… Și ea, stăpâna lor – Catrina/Caterina/Ecaterina – o zână din basme! Cum să cred că această femeie, mamă a trei feciori și a unei fiice, a muncit aproape un deceniu „la drumuri”, la turnat asfalt, lângă focul cazanului cu smoală, în valuri de călduri infernale… Cum să n-o întreb unde era, ce făcea bărbatul, când ea turna asfalt pe drumuri?! „Muncea și el din răsputeri, e grozav de lucrător și bun gospodar. Am venit aici la loc gol, tot ce vedeți e din sudoarea noastră”, mi-a răspuns cu seninătate, lăudându-și soțul. Cât copiii au fost mici a lucrat acasă, ocupată cu broderia, cusutul la mașină pentru o fabrică din Lvov.

Nu s-a temut de greutăți, având exemplul viu de curaj al mamei sale Silvia Posteucă, trecută prin suferințele deportării în stepele pustii ale Kazahstanului. Mulți din sătenii deportați se temeau să le povestească copiilor despre suferințele din exil. Mama ei nu știa de frică, pentru că și-a lăsat în bolovanii de acolo părinții și pe surioara geamănă. Silvia avea 10 ani, când a fost dusă pe drumul morții, împreună cu părinții Domnica și Dumitru Iațeniuc, cu sora geamănă Virginia, sora Eleonora și fratele Teofil. Necazul lor a pornit de la trecerea peste noul hotar între români a fratelui mai mare Iacob. Acel pas făcut de Iacob a fost plătit cu viața de părinți și o surioară, dar nici lui nu i-a fost de folos. Mai reticent decât sora sa Silvia, Iacob nu s-a destăinuit ce s-a întâmplat cu el în România, familia știe numai că a fost prigonit dintr-un loc în altul, că a stat vreo șapte ani închis, după care a fost supus la așa-numita repatriere. E o înlănțuire tragică de întâmplări prin care au trecut mulți români din Bucovina detrunchiată. Mi s-a părut simbolic să ascult această tristă poveste printre cântări de vestire a Mântuitorului, regăsindu-mă în presimțirea că frumosul din această casă crește, înflorește, sporește și din durere. „Căci frumosul cere jertfe și plăcutul suferinți”, auzeam ca un refren la colindele cântate-n prag ecoul mitic din cântecul „privighetorii oarbe”.

Însă doar un moment, cel al evocării copilăriei mamei sale, i-a făcut Catrinei loc pentru tristețe, umbrind strălucirea ochilor și zâmbetul luminos. Mi-a arătat fotografii cu modele de catrințe țesute de curând. Luate cu vorba, am uitat că trebuia să intru și-n încăperea unde-și ține stativele cu frânghii în teară. A început cu frânghiile, preluând meșteșugul de la Domnica Posteucă, după ce mâinile țesătoarei obosiseră și suveica-i deveni mai lină. Atunci a adus acasă primele stative de la o femeie bătrână. Era timpul când aproape la fiecare casă se găseau stative și instrumentele necesare țesutului, aruncate undeva prin șură să nu încurce celor tineri. Într-o iarnă, fiul Marin o anunță: „Mamă, vin să-ți aduc niște stative, că dacă nu-ți trebuie le pune tata-socru pe foc”. Îi prind bine și acele, țese la ele frânghii, iar când are vreo comandă urgentă, nu trebuie să schimbe urzeala înainte de a se dezveli sulul, de la catrințe mari la cele mici pentru fetițe. Vătale, ițe, suluri, spata și toate celelalte scule le-a strâns de prin sat. Are și multe obiecte de rezervă în pod. Copiii glumesc că a adus acasă totul ce nu le trebuie altora. Dezvăluindu-mi din secretele meșteșugului, mi-a lămurit că cel mai greu e până își vede urzeala aranjată în stative, unicul lucru ce nu-l poate face singură. Atunci vine Aurica Țurcan, nașa de cununie, lăsându-și mâinile în voia amintirilor, când începea și sfârșea ziua în melodia vătalelor. Nu se împlinește acest lucru fără ajutorul nașului Gheorghe, care nu le lasă să răsufle, dându-le întruna ghes: „Hai, mai repede, mai repede!”. O face nu atât pentru a grăbi nevestele, ci de dragul finului Vasile, care, de obicei, urmărește dintr-o parte acest repetat ritual.

În ziua întâlnirii noastre, însă, toți ai casei erau liniștiți, negrăbiți, bucuroși de micii colindători. Odată cu lăsarea întunericului s-au întors de pe drumul luminat al colindării, cu microfonul în mână și trăistuțele pe umăr, surioarele Carina și Emanuela, îmbrăcate în mândrețea costumului cusut și țesut de bunica Catrina. Au mai cântat o dată în casă, sub portretul bunicilor care le admirau de aproape, gata să le plătească a doua oară. Mămica Elena le-a legat basmalele după moda „a la Stănești”, frățiorul se zbânțuia prin preajmă, fudul că a primit și el „plata”, pe seama surioarelor, fără să-și pună glasul la cântat. În pacea casei și lumina din suflete Hristos se năștea și se înălța!

Maria TOACĂ