Gazeta de Herța

Despre omenia românilor din Herța

Chiar și în cea mai sinistră perioadă a regimului stalinist Ținutului Herța îi era recunoscut (tacit, desigur) caracterul românesc. Spre deosebire de conaționalii din nordul Bucovinei, românii din plasa Herței erau înscriși români în buletine, sărbătorile religioase le țineau după stilul nou, deși biserica, așa ca toate celelalte lăcașe ortodoxe din imperiul sovietic, aparținea Patriarhiei Moscovei. Acest ținut pur românesc mai avea o trăsătură distinctă: până la ocupația sovietică, centrul, micul oraș Herța, era populat în marea sa majoritate de evrei. În cartea de mărturisiri „Herța, ținutul de basm și de vis al copilăriei mele” a lui Paul Lăzărescu, fiul ultimului primar al Herței din perioada românească, vizavi de tragedia românilor, cu afecţiune şi o obiectivitate mai rar întâlnită, este redată şi situaţia deplorabilă a evreilor din Herţa, care constituiau marea majoritate a populaţiei – din circa 5.000 de locuitori 3.500 erau evrei. Printre primele victime ale invaziei sovietice s-a aflat şi un ostaş de origine etnică evreiască – Iancu Solomon. De rând cu românii deportaţi de regimul stalinist, înainte de începerea războiului, au fost şi evrei, suferinţele acestora ţinându-se lanţ.  

„Adevărul vă va face liberi”, ne învață Mântuitorul. De câte ori am spus cu părere de rău că suntem prea blânzi și mioritici, dar în aceste zile de mare cumpănă pentru Ucraina, pentru lumea întreagă, vedem că bunătatea, dragostea creștină, puterea de a ierta nu sunt slăbiciuni mioritice, ci o admirabilă virtute a românilor. Și ca să nu uităm cu totul de trecut, să nu îngropăm tot ce a fost pentru noi istorie, voi readuce în actualitate câteva fărâme de omenie și bunătate de la românii din Herța, trecuți prin ororile ocupației sovietice, deportări, represiuni și începutul celui de-al Doilea război mondial. Mărturiile lui Paul Lăzărescu deschid pagini tragice ale calvarului românilor herțeni care și-au salvat viața, refugiindu-se în adâncul României. Astăzi, însă, mă opresc la un crâmpei dedicat evreilor din Herța. Cutremurătoare sunt evocările despre bombardamentul din dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când au fost făcute una cu pământul toate casele evreilor de pe strada centrală, începând apoi deportarea întregii populaţii evreieşti în Transnistria. Autorul invocă un episod tragico-comic, care ilustrează edificator bunătatea, noblețea sufletească şi omenia românilor simpli. La intrarea trupelor române în Herţa, evreii le-au ieşit în întâmpinare cu flori şi steaguri tricolore (cum, de altfel, au făcut-o şi la intrarea sovieticilor, ieșind cu steaguri roşii), într-un număr mult mai mare decât semenii lor români. Unul din subofiţerii care făceau parte din aceste trupe, indignat că aceştia sunt încălţaţi, iar românii desculţi, le-a ordonat primilor să se descalţe imediat şi să le dea încălţămintea românilor: „Fără murmur, evreii s-au descălţat cu toţii, făcând o stivă de pantofi, sandale… Afară de câţiva copii de români (mai îndrăzneţi? sau neascultători?) nimeni nu s-a apropiat de stivă. Aceşti copii au fost certaţi de părinţi şi rudele lor… Cum trupele s-au îndepărtat spre oraş, evreii şi-au luat înapoi încălţămintea, convingându-se încă o dată de omenia semenilor lor români…”. Relatarea acestui, precum şi altor episoade dezvăluie compasiunea populaţiei româneşti faţă de nenorocirile abătute asupra aproapelui de oricare sânge ar fi el.

La mormântul lui Traian Popovici – de la Cernăuți închinare!

Recunosc, n-am trecut special granița în România pentru a ajunge la mormântul lui Traian Popovici, deși s-ar cuveni să ne oprim în drumurile noastre și în satul Colacu din comuna Fundu Moldovei, să intrăm în curtea bisericii „noi”, să trecem prin vechea clopotniță de lemn și să ne oprim în fața Bisericii, cu hramul „Sfântul Nicolae”, construită la 1800, pe temelia unui sfânt lăcaș și mai vechi. Acolo, odihnește Traian Popovici, legendarul primar al Cernăuțiului, așteptând „solia Învierii”, alături de părinții săi – protoiereul Ioan Popovici (1861-1930), presbitera Eufrusina Popovici, născută Bodnarescu (1872-1951). Grupul nostru de invitați la Salonul Internațional de Cultură și Spiritualitate „Ion Grămadă”, desfășurat în comuna Fundu Moldovei, – poeții Nicolae Șapcă, Gheorghe Ungureanu și Gheorghe Bodnariuc, jurnalista Carolina Jitaru (în calitate și de cantautoare), am folosit prilejul și pentru un minut de reculegere la mormântul compatriotului care ne-a rămas ca o mărturie a virtuților poporului român, un reper moral al omului de caracter, învrednicit să se înalțe deasupra timpurilor. Și prietenul din Pojorâta, poetul Valerian Bedrule, aflând de plecarea noastră, mi-a scris: „La Fundul Moldovei aveți ocazia să mergeți la mormântul lui Traian Popovici. E foarte aproape: satul Colacu (de unde e poeta Luminița Țăran…)”. Mai ales, ni s-a aprins această dorință după ce i-am admirat la concursul de cântece patriotice din cadrul Salonului pe elevii de la Gimnaziul „Traian Popovici” de la baștina eroului nostru. Or, pentru românii din Cernăuți, Traian Popovici este un adevărat erou, faptele sale temerare fiind pe potriva înaintașilor care s-au jertfit pentru mântuirea neamului.  Pe vremea lui Traian Popovici primăria or. Cernăuți era oaza unde se respecta suferința. Părerea mea și a multor români din Cernăuți este că numele lui Traian Popovici ar fi trebuit să ajungă de multă vreme pe o stradă din orașul nostru în afara oricăror discuții. Nu e întotdeauna cum „au fost timpurile”, ci cum au fost, cum sunt oamenii. E un adevăr dovedit de TRAIAN POPOVICI. A fost numai câteva luni primarul or. Cernăuți, din iulie până în decembrie 1941, dar ce perioadă dramatică, marcată de începerea războiului! După cum scrie în „Spovedania” sa, el a luat conducerea orașului într-o perioadă când „A fi neîndurat era un merit, a fi samaritean era o înjosire”. El a ales „înjosirea”, a manifestat nemaipomenit curaj, salvând până la 20 mii de evrei de la deportarea în Transnistria, ceea ce însemna moartea pentru ei. S-a ridicat deasupra timpului, și-a pus la bătaie nu numai cariera de primar, ci și propria viață. Pe piatra funerară a mormântului familiei Popovici scrie  că „în calitate de primar, înfruntând urgia descreerării hitleriste a salvat 25.000 de evrei cernăuțeni de la deportare în Transnistria…”.

Născut în 1892, când Bucovina se afla încă în Imperiul Austro-Ungar, la Udeşti, judeţul Suceava, în familia unui preot de viţă veche, a fost educat în spiritul valorilor umaniste şi celor mai alese tradiţii naţionale. Interesul său pentru istoria neamului mărturiseşte că a fost, în primul rând, un bun român. Am lăsat la Crucea sub care Traian Popovici și-a găsit eterna pace un buchet de trandafiri, primit la sărbătorirea Unirii Principatelor Române, de la primarul Dorohoiului, Dorin Alexandrescu. Am lăsat acele flori cu gândul și simțirea că sunt de la eroii Unirii pentru un erou care ne arată calea salvării ca oameni cu Dumnezeu în suflet.

Maria TOACĂ