Gazeta de Herța

Azi îi adresăm un sincer „LA MULȚI ANI!”, cu toate grădinile înflorite în față, directorului Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești, Cernăuți, Iurie Levcic. De fapt, anul acesta tocmai trei jubilee îi încununează destinul. La cei 55 de ani ai săi, deja împliniți, se aliniază cea de-a douăzecea aniversare a Ansamblului „Perla” și Centrului Bucovinean de Artă, instituții de cultură ale căror fondator este, precum și împlinirea unui deceniu de activitate cultural-artistică a Școlii de Artă „Ciprian Porumbescu”. Toate sunt importante și se țin strâns de mână, însă acum, în a șaptea zi de Făurar, când a apărut pe lume, ne oprim la prima aniversare, fără de care n-ar fi venit celelalte. Îi dorim sărbătoritului să-i cânte neîncetat Cobzarul, să înflorească și să rodească talentele, crescute cu atâta dragoste românească în GRĂDINA CU FLORI MULTE a Centrului și Școlii înființate întru dăinuirea neamului nostru. Cei mici, pe care-i scoate în lume, să prindă aripi și să-i ajungă pe cei mari, bucurându-ne mai departe cu daruri din tezaurul valorilor românești.

În numărul de astăzi propunem cititorilor un început de dialog ce ne deschide firea mai puțin cunoscută a proaspătului jubiliar.

– Stimate Iurie Levcic, ai ajuns la o vârstă când poți spune cu inima împăcată că ești un om împlinit, ca părinte și pe tărâm profesional, cunoscut peste hotarele Cernăuțiului, chiar mai bine decât la noi acasă. Dar aș vrea să vorbim despre necunoscutul Iurie Levcic. Ai fost în trecut, ești astăzi, un răsfățat al destinului?

– Nu pot spune că m-a răsfățat destinul. Deși am fost un copil iubit de părinți și am avut tot ce mi-au putut ei oferi, totuși, mi-au lipsit multe din câte îmi doream. Părinții mei s-au străduit să-mi dea cât au putut, adică strictul necesar. De la o vârstă fragedă am înțeles câte sacrificii le cerea grija de mine. Eram în anul doi sau trei la Colegiul de artă din Cernăuți, când mama a adunat (numai ea știe cum) 200 de ruble să-mi cumpăr un casetofon. Toți colegii aveau atunci, dar eu nici nu îndrăzneam să le cer părinților, știind că n-au bani pentru pasiunile mele muzicale. Am luat cu inima frântă cele 200 ruble, iar sâmbăta, peste o săptămână, i le-am dat înapoi mamei, mințind-o că n-am găsit aparatul cela. Mama a fost o gospodină extraordinară, dar câștiga foarte puțin din munca în câmp, la colhoz, ca șefă de zvenou. Dacă ne referim la destin, am fost apreciat de mic. La școala din Dranița eram primul peste tot  – la concerte, olimpiade, desenam pentru gazeta de perete. Nu lipseam ca moderator la spectacole, cântam la toate sărbătorile. La școala din satul natal am revenit ca organizator pentru munca educativă.

– A fost primul tău loc de muncă?

– Nu, primul a fost după anul patru, începând cu septembrie, la școala de muzică din Herța. Directorul școlii căuta pe cineva după plecarea soției sale în concediu de maternitate. Nu avea cine citi solfegiu, dirija corul… Mi s-au încredințat toate lecțiile de muzică, primeam un salariu întreg. Un an de zile am umblat la Herța, tot într-un zbucium. Aveam examene de stat la colegiu, examene de absolvire ale copiilor la Herța, dar a fost o perioadă frumoasă. Apoi, din 1988, am făcut doi ani de militărie la Obruci. Acolo chiar am avut ghinion, localitatea se afla la vreo 60 kilometri de la Cernobyl – o zonă grav afectată de radiație.

– Ai cântat și acolo?

– Altceva ce puteam face?! Eram activ, nevoie mare – ca muzicant, dar mai ales în calitate de secretar al organizației comsomoliste (să arunce cu pietre în mine cine n-a fost comsomolist în acele timpuri). În calitate de recrut, am așteptat vreo trei zile până s-a găsit cineva să mă  „cumpere”. Așa era procedura, veneau ofițerii și alegeau soldații. Mă plictiseam în sala de sport când a ajuns unul cu epoleți și la mine. „Ai un scris frumos, vei fi pisar”, mi-a spus autoritar. Eu, în loc să mă bucur de norocul ce mă pălise, am început să mă revolt, nemulțumit din cale-afară. Trebuia pentru atâta lucru de nimic să fac armata! Colonelul, șef de divizie, n-a stat să mă asculte, enervat m-a dat pe mâinile unui căpitan. În drum, până la unitate, ne-am întâlnit cu noul dirijor al orchestrei de divizie. Cred că Dumnezeu mi l-a scos în cale și că întotdeauna Preaputernicul îmi trimite oameni buni. S-a interesat cine sunt? Aflând că mă preocupă muzica, m-a întrebat ce școală am absolvit, la ce instrument cânt. I-am răspuns că mă pricep la pian, acordeon… Avea nevoie de instrumentiști la trompetă sau alte alămuri. Până la urmă, ne-am înțeles că voi cânta la tobă. Dirijorul m-a preluat de la însoțitorul meu, dându-i 10 ruble pentru o sticlă de votcă și s-a dus la comandantul statului major să vorbească pentru mine. În trei luni am devenit toboșarul orchestrei militare. Desigur, nu m-am oprit numai la a bate toba. Am înnoit agitația vizuală, m-am angajat la organizarea spectacolelor, ieșind în scenă ca solist am cântat și melodii românești. Șeful direcției politice m-a observat de la primul spectacol, propunându-mi să mă ocup de activitatea artistică la casa ofițerilor, unde am adunat neveste de-ale ofițerilor într-un ansamblu vocal și un colectiv coregrafic.

– Înconjurat de grații feminine, se vede că te-ai bucurat de viață veselă în cătănie. Dar să revenim de unde ai plecat. Copiii de la Centrul tău au „din fașă” instrumente muzicale, fonograme, dar tu cu ce te lăudai în copilărie?

– Am avut un vecin, Vasile Bejan, primul care a observat și a apreciat talentul meu. A fost un muzicant cu har, un bărbat vesel, cânta la nunți, dar fără de noroc. A murit tânăr, la 55 de ani. Mă chema să ascultăm împreună când auzea un cântec nou. Nu aveam aparatură să înregistrăm. Doamne, nu vă imaginați cum înregistram cântece de la posturile de radio românești – duminicile, când toți ai mei erau liberi, după slujba de la biserică. Cum? Tata era magul tehnician, umbla cu radioul prin ogradă să prindă undele posturilor Iași sau București. Deși locuiam la câțiva kilometri de România, nu era simplu să le recepționăm. Mama, sora Galea și eu luam câte o foaie și creionul în mână. Galea scria primul rând, eu al doilea, mămica al treilea, la urmă întregeam textul cântecului. Dacă cânta, să zicem, Irina Loghin, prindeam repede melodia, iar pentru cuvinte aveam nevoie de ajutorul familiei. Țin minte că așa am scris texte din cântecele lui Benone Sinulescu, de-ale Sofiei Vicoveanca, Maria Ciobanu…

– La ce vârstă ai rămas fără părinți?

– Când am plecat la armată în iunie. La 31 august mama a murit tragic, într-un accident îngrozitor, iar tata după 4 ani. La 23 ani am rămas fără părinți. Sora, cu 9 ani mai mare, după moartea tatei a plecat în străinătate, să câștige pentru familia ei. O avea pe fiica Tamara, botezată cu numele mamei. În 2005 am vândut casa părintească unei vecine de la Dranița. A fost o casă arătoasă, construită de mâinile tatei, priceput la orice lucru. Noii gospodari au dărâmat-o după deteriorările suferite în urma inundațiilor din 2007. Numai livada sădită de mine a rămas. În locul pomilor bătrâni, tata m-a îndemnat să întineresc livada. Am lăsat numai un păr cu cele mai dulci pere de pe pământ. Când văd pere îmi aduc aminte de Dranița, de casa părintească, de zilele minunate când, sub pomul cu pere mălăiețe, ne strângeam după lecții o droaie de copii…

A dialogat Maria TOACĂ

(Va urma)

P.S.  Membrii SCLRB „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, cititorii „Gazetei de Herța” îi oferă un sincer mesaj de felicitare dlui Iulie LEVCIC cu ocazia jubileului.

Vă dorim din suflet multă sănătate, un izvor nesecat de creație și încă mulți ani buni și rodnici întru propășirea culturii noastre românești!