Gazeta de Herța

La Liceul nr.1 din Boian, Ziua Internațională a Limbii Materne a fost prefațată de o lecție-sărbătoare, ținută de profesoara de română Maria Vasilciuc, împreună cu elevii dumneaei din clasele a V-a, a IX-a și a X-a. Sper că nu doar la date festive însemnate în calendar, ci în fiecare zi intră soarele în clase și le pătrunde copiilor lumina în suflete, atunci când rostesc cu drag cuvântul cel dintâi, cuvântul de la începutul lumii care era Dumnezeu și care pentru fiecare ființă omenească este cuvântul matern. Alături de minunatele covoare, adevărate opere de artă, ce împodobeau clasa, elevii au țesut un covor cu flori din grădina raiului limbii române. Versuri ale poeților „ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”, cântece, mărturisiri de iubire din puritatea sufletelor lor, dansul cu lăcrimioare și ștergare luate de la icoane, s-au contopit, înălțând Odă Limbii Române. Crâmpeiul de care a anunțat la început profesoara s-a lărgit, de nu mai încăpea în clasă, de părea că au dispărut pereții, rămânând numai covoarele, numai ștergarele și icoana Sfintei Fecioare ocrotitoare, numai lada pictată cu Tricolor și raftul cu cea mai scumpă avere – cărțile Boianului. Parcă și Dumnezeu le-a zâmbit din ceruri, când cei mai mici au cântat o rugă pentru pace, cu toții bucurându-ne de norocul că n-a urlat alarma războiului în acea dimineață. În limba în care s-au născut zâmbind întâia oară, au cântat cei mai mari, acompaniați la acordeon de Sebastian Bușilă și Andrei Codreanu. Alisa Basaraba, Evelina Glinschi și Elvira Nicolaenco, și-au declarat iubirea de grai prin versuri alese. Dansul cu prosoape și flori a apropiat primăvara, atât de viu simțită atunci când îți exprimi sentimentele în limba ta. La neordinara lecție de română au fost prezenți și câțiva părinți. Le-am observat sclipirile de fericire, bucuria cu care își urmăreau copiii.

Ca invitată la această sărbătoare, mi-am pregătit și eu tema de acasă. Nu știam ce să le aduc și cu ce i-aș putea uimi, când ei au totul datorită alegerii în favoarea limbii române. Am găsit, totuși, ceva deosebit de sensibil pentru cei care ne vor perpetua numele și graiul. Le-am arătat și le-am citit scrisoarea-testament a regretatei profesoare Eleonora Bizovi, care, deși e adresată mie, este pentru tot Boianul, și, până la urmă, o voi încredința-o muzeului din cadrul Liceului, considerând că acolo îi este menirea. De asemenea, le-am povestit copiilor câteva cazuri extraordinare, care dovedesc că pentru limba maternă se luptă și se moare.

Spun și specialiștii în psihiatrie că un copil rupt de la limba maternă crește nesănătos, mistuit de frustrări interioare și depresii. Înstrăinarea de limba mamei poate să genereze reacţii negative. Savanţii au dovedit că persoana care-şi uită rădăcinile, nu le acceptă sau nu ştie de ele, este un om în permanentă suferinţă, în stare de stres. Soarta ne împrăştie prin lume, nu e neapărat să trăim unde ne-am născut, dar trebuie să revenim la rădăcinile noastre, să simţim că suntem bine înrădăcinaţi, nu numai pe pământ, ci şi în viaţa spirituală, pentru că există un spirit dincolo de timp şi dincolo de spaţiu.

Maria Toacă