Gazeta de Herța

La 7 noiembrie trecut s-au împlinit trei ani de când a rămas singur pe lume. Are doi fii – Ion, cel mai mare, departe peste Atlantic, mezinul Andrei, aproape la Cernăuți. Are nepoți și un strănepot, dar tot singur se simte fără de Didina. „Stau mai mult în casă, gătesc la bucătărie, mai cârpesc câte-o haină la mașina de cusut, citesc ziarul… Mă ocup cu de toate ce-mi plăcea să fac și mai înainte… Dar de ce mă întrebați cum trăiesc, că doar nu ne-am întâlnit ca să vorbim despre mine?”, mi-a spus cu vocea înăbușită în lacrimi. Îmi era cunoscută durerea sa, același glas l-am auzit și în sâmbăta cu cel mai trist apus de soare pentru soțul unei doamne care mi-a fost apropiată și mie. „Didina mea nu mai este, s-a dus astăzi, la ora 12…”, doar câteva cuvinte a fost în stare să-mi spună atunci, Ion Posteucă. Știam că Didina e în suferință și luptă pentru viață. Cu câteva zile înainte vorbisem la telefon, după ce i-am transmis prin sora sa cartea ce-mi apăruse atunci, „Din toată inima, pentru Voroneț”. I-am auzit cuvintele abia șoptite că a citit mai mult de jumătate și că a început să facă un pas-doi prin casă, susținută de brațele soțului. Înțelegeam cât e de dureros pentru ea, o ființă atât de energică, de neastâmpărată, mereu în acțiune, să nu poată umbla nici prin casă după ce a străbătut lumea în lung și lat alături de soțul ei, militar de profesie.

Dar nu despre moarte, nu despre suferința ce a răpus-o am vorbit cu Ion Posteucă în preajma zilei de naștere a ființei predestinate, care a însemnat pentru el mai mult decât jumătatea, i-a fost și i-a rămas întregul rotund al vieții. În pofida multor încercări, viața în doi li s-a perindat fericit, chiar și atunci când trăiau într-o sărăcie-lucie și mâncau dintr-o farfurie pentru că nu aveau mai multe. La 27 februarie Didina ar fi împlinit 75 de ani. Dar nu le-a fost dat să sărbătorească anul acesta două jubilee, el, fiind mai mare, apropiindu-se de rotunjirea a opt decenii la vară. Și dacă Dumnezeu a vrut să-i despartă, dacă nu le-a fost dat să se bucure împreună de aceste sărbători, Ion și-a dorit ca de ziua ei s-o pomenească măcar cu câteva cuvinte, să repete surpriza ce i-o făcea când era în viață și o felicita în paginile ziarului „Gazeta de Herța”, nelipsit în familia lor. Didina nu uita niciodată să-și felicite prietenii, colegii, foștii profesori, adunându-i la anumite date aniversare, dăruindu-le momente de bucurie…

Nutrea o dragoste pătimașă pentru lecturi, aducea acasă brațe de cărți, care acum stau neatinse, cu semne de flori uscate printre unele pagini pe unde se oprise cu cititul. Ion păstrează totul cum a lăsat ea în odaia unde îi plăcea să se retragă în universul cărților. Însoțindu-l pretutindeni pe unde l-a purtat datoria de cadru militar, ea își găsea de lucru la cluburile și bibliotecile de pe lângă unitățile militare. Și mare minune se întâmpla prin acele lăcașe ale culturii: numărul cititorilor creștea în progresie geometrică, toți ofițerii devenind pasionați de lectură și dând năvală după cărți. Ion își amintește glumind că Didina lui atrăgea ca magnetul partea bărbătească de cititori, care, de fapt, veneau nu atât după cărți, cât din curiozitatea să vadă dacă bibliotecara într-adevăr e atât de frumoasă, cum îi merse vestea. „Am avut probleme cu frumusețea ei”, glumește Ion, istorisind o întâmplare destul de gravă. Odată, în Georgia, mergeau nu-și mai amintește unde cu autocarul. Un gruzin începu s-o acosteze pe tânăra nevastă. S-a aprins și Ion, iar când proaspătul amorezat a scos cuțitul, șoferul a oprit și le-a spus soților să coboare repede până nu s-a ajuns la vărsare de sânge. Bărbatul vorbește cu seninătate despre întâmplări de acestea nu doar acum, când Didina odihnește în pacea cimitirului. N-a fost nicicând gelos pentru că știa pe cine a luat de însoțitoare în viață, dar mai ales că avea mare încredere în mama sa, care i-a ales-o.

Cel mai mare din cinci frați și două surori, Ion, din fragedă copilărie a fost învățat să facă ce-l sfătuia mama, cum vroia mama. Ea le știa pe toate și niciodată nu călca strâmb. Vorbele mamei se potriveau de fiecare dată cu dorinţele sale, îndrumările ei îl purtau pe drumuri bune. Îndeosebi, n-a greşit măicuţa cu alegerea miresei. Când a simțit că flăcăul ei a pus ochii pe o fată din satul lor, i-a spus că are pentru el alta din satul megieș – „frumușică fără asemănare, dar și cumințică”.  I-a mai dat de grijă să nu stea mult pe gânduri, că nu-și dau flăcăii rând la poarta ei. La o horă în sat chiar l-a prevenit pe un cavaler îndrăgostit să nu joace cu Didina că e logodnica fiului ei. În câteva zile, cât a stat Ion în concediu (la acea vreme se afla cu serviciul militar în Georgia), părinții au pus la cale logodna. S-au dus la Bicești, la părinţii Didinei, care i-au primit pe musafiri cu o mămăligă mare, iar pe tineri i-au lăsat să schimbe câteva vorbe… Repede au pus la cale înregistrarea civilă, căci nu mai era timp pentru nuntă. Concediul lui Ion se apropia de sfârșit şi trebuia să se întoarcă la unitatea militară.

Amintirea sa despre prima vizită cu pețitul la Bicești m-a transpus într-o zi toridă a lunii lui Cuptor din anul 2018. Didina de multă vreme vroia să mă ducă la nașa sa, Floarea Teodorescu, ce-și sărbătorise în acel an jubileul nonagenar. Și până atunci, datorită ei am cunoscut mulți oameni cu destine deosebite, spre care m-a îndreptat sau i-a adus la redacția ziarului „Zorile Bucovinei”, ca să le ascult povestea și să scriu despre ei.  A găsit o zi când fratele ei de la Herța, Mihai Iacob, era predispus să ne ia cu mașina. Așa prima dată am cutreierat satul unde mai demult nu se punea lacăt la uşă. Poate nici acum nu se pune, deoarece, deși e aproape de Cernăuți, în acel rustic peisaj pitoresc mi s-a părut că mă aflu pe o altă planetă.

Poate am mai trecut, dar nu mă oprisem până atunci la Biceşti, satul în care încă se păstrează peisaje rupte din baladă şi căsuţe cu câte un veac sub streşinile gârbovite. Tot drumul, Didina mi-a depănat din istoria vetrei bătrâne, povestindu-mi că sătucul ei natal întinereşte de Duminica Mare, când, din toate colţurile lumii vin la cuibul părintesc copiii, îmbătrâniți și ei de multă vreme. De fapt, cei plecaţi pentru totdeauna vin atraşi nu de străvechile „cuiburi”, în care în multe locuri au rămas numai pomi sălbăticiţi şi iarbă până la cer. Oricât ar părea de ciudat, morţii din cimitir îi aduc la baştină pe cei vii. De sărbătoarea împărătească a Pogorârii Sfântului Duh, toate drumurile copiilor născuţi la Biceşti duc spre cimitir. Acolo, chemaţi de cei vrednici de veşnica pomenire, se întâlneşte neam cu neam. Astfel se întâmpla că în toate fotografiile cu prieteni din tinereţe Didina apărea printre morminte şi cruci.

Eu am auzit această frumoasă, dar şi tristă poveste a Biceştilor în ziua când am ajuns cu Didina Posteucă-Iacob la naşa ei de botez, Floarea Teodorescu. Fratele ei nu şi-a jelit luxosul Volkswagen pe drumul de ţară îndesat de gropi, dominat şi el de emoţiile reîntâlnirii cu baştina. „Îmi vine să cumpăr o bucăţică de pământ, să-mi fac o căsuţă pe-o coamă de deal, de unde se vede ca-n palmă tot satul, toate cărările copilăriei noastre”, se destăinui fratele către soră.

„Aici a fost casa bunicului”, ne atrăgea atenţia Dina, continuând: „Mama nu ne prea lăsa să intrăm la el. Era supărată că după moartea bunicii, şi-a luat altă nevastă. Dar iată şi clubul nostru, unde visam să devin artistă…”.

Mai departe ne-a ieşit în cale casa unei mătuşi, a Anicăi Cotrohol, plecată la cele veşnice la 101 de ani împliniţi. Despre această longevivă mi-a povestit că, deşi fiicele trăiau prin apropiere, a vrut să stea singură în căsuţa ei până la sfârşitul vieţii: „Veneau fetele în fiecare zi să-i facă ordine prin casă, iar bătrâna mamă le trimitea să-şi vadă de gospodăriile lor”.

Am trecut pe lângă şcoală, oprindu-ne în deal, la o poartă frumoasă de lemn. Am deschis-o, pomenindu-ne în curtea de lumină a unei mici mănăstiri, înălţate, pe locul unde s-a aflat gospodăria Anei Zaeţ – sfânta Biceştilor. Oamenii bătrâni spun că această Ană a trăit şi a murit ca o sfântă. Ultimii ani a stat la Mănăstirea din Bănceni, unde şi-a dat sufletul Domnului. Nici n-a fost înmormântată ca toţi muritorii, îşi doarme somnul de veci într-un schit, aşa ca sfinţii. Să nu fi fost şcoala încuiată, ajungeam pe înserate în casa naşei Floarea. Dar şi aşa soarele cobora spre chindii când ne-am luat rămas bun de la gazdă, amânând ce mai avea nemărturisit pentru altădată.

Am și altele, un noian de luminoase amintiri de la Colegiul Economic de Cooperație și Drept, unde Didina Posteucă a predat limba franceză. De dragul fiului Ion, care rămase la bunici, a absolvit încă o facultate, cea de limbi străine, având posibilitatea să vină de patru ori pe an la Cernăuţi. Cerinţele faţă de studenţii scutiţi de frecvenţă erau foarte severe, din 27 de colegi din grupul ei numai 9 au ajuns să primească diploma. Această specialitate, aleasă doar de dragul copilului, i s-a dovedit de mare folos, marcându-i drumul de mai departe. Mai mult de un sfert de veac, Didina Posteucă a predat limba franceză la Colegiul Economic-Cooperativ şi de Drept, câştigându-şi numele de „mamă a studenţilor români”. Ea i-a protejat, i-a promovat, ajutându-i să depăşească bariera lingvistică, să-şi manifeste calităţile de tineri deştepţi şi bine crescuţi. Înconjurată de absolvenţii din şcolile cu predarea în limba română, profesoara de franceză a organizat la colegiu primele sărbători ale Mărţişorului şi seri consacrate Poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Din adolescenţă a fost înzestrată cu vocaţia de moderatoare şi animatoare a diverselor manifestări artistice. În ultimii ani de şcoală era dominată de pasiunea pentru teatru şi chiar şi-a încercat norocul la Institutul de Arte din Chişinău. A trecut selecţia din 600 de concurenţi, atrăgând simpatia membrilor comisiei de examinare, printre care se afla şi Emil Loteanu. N-a ajuns artistă, căci părinţii din Biceşti aveau alte planuri pentru fiica lor, dar, probabil, şi soarta îi pregătise alt viitor, lângă bărbatul care avea s-o poarte prin lume, să-i ofere libertatea de a-și continua studiile în alte domenii, de a se ocupa cu lucruri dragi inimii. Ultimii ani aproape că și i-a trăit la Colegiu, fericită că le este de folos tinerilor români. „Pot să spun că numai cu somnul era acasă, dar mă bucuram s-o văd mulțumită de tot ce face, nu știu dacă mai sunt astăzi asemenea profesori”, își deapănă Ion deseori în gând serile când Dina doar după ce intra în casă și el o chema la cină își simțea oboseala.

Maria TOACĂ