Gazeta de Herța

Știu încă de la cei șapte ani de acasă că în ziua Sfintelor Paști nu se merge în ospeție. Poate doar la neamuri foarte apropiate, căci, ne spuneau bătrânii, Paștele e sărbătoarea când Dumnezeu ne dă darul să ne bucurăm în liniște, în sânul familiei, de Învierea Mântuitorului. Totuși, în această primăvară a Învierii, m-am abătut de la tradiție și am răspuns la o invitație, mai ales că oricum aveam drum la Boian. De când mă știu pe lume, la vatra mea natală, după slujba de Înviere și după ce gustam din bucatele sfințite în zori, trebuia să ieșim din casă și să pornim în „ospeție” la neamuri foarte dragi și apropiate, care odihnesc în pacea cimitirului. Așa se păstrează din vechime legământul cu morții la Boian. La noi, spre deosebire de satele vecine care își pomenesc răposații la o săptămână după sărbătoarea Învierii, se merge la morminte, cu lumânări și pomeni, în Ziua Sfintelor Paști. La cimitir, în jurul mormintelor, se întâlneau, având timp să ciocnească ouă roșii, să schimbe o vorbă, rude care se vedeau poate din Paște-n Crăciun. În ultimii ani, mai ales de când ne-au năpăstuit pandemia și războiul, nu mai vezi lume adunată la morminte. Vin oamenii cu flori, cu lacrimi, aprind lumânări, dau ce au de dat de pomană cerșetorilor de la poarta cimitirului și nu-i mai vezi să stea de vorbă ca altădată.

Dar să revin la „încălcarea tradiției”, care mi-a prilejuit câteva ore revelatorii de bucurie sufletească în casa soților Nicolae și Cristina Nelici. Pe Cristina, profesoară la Liceul nr. 1 din Boian-centru, o cunosc de câțiva ani, legăturile noastre devenind mai strânse după deschiderea Muzeului etnografic din cadrul liceului, la care ea a osârduit împreună cu profesoara Sofia Jalbă, director-adjunct pentru activitatea organizatorică-educativă. Atunci, aflând a cui fiică este Cristina, am înțeles de unde „doru-și ia izvorul”, vorba cântecului… Adică, de unde vine dragostea unei profesoare de chimie pentru tradițiile strămoșești, entuziasmul ei de a aduna tezaurul popular al satului natal. Le-a moștenit de la bunici și părinți. Tatăl ei, Gheorghe Vaipan, Georgel, cum îl numea tot satul, nu mai este. Cu mama, medicul Maria Gostiuc, am avut, în sfârșit timp să stăm de vorbă, să depănăm anii de școală, să-i pomenim pe învățătorii noștri, cu tot ce am luat mai bun de la ei. Maria a învățat cu Georgel în aceeași clasă, eu, cu un an în urma lor. Deși în anii de școală, nu observa sentimentele colegului, și-au unit destinele după ce „el a mai crescut”, glumește printre lacrimi femeia care de la moartea lui nu-și mai ascunde căruntețea. De la Georgel i-a rămas cea mai scumpă avere – fiul și fiica. Și-a dorit s-o vadă pe Cristina medic, însă, ea, ca să n-o supere, i-a făcut voia pe jumătate, alegându-și chimia și urmând vocația pentru lucrul cu copiii în școală. Atât de bine se potrivesc cu Sofia Jalbă, care predă cu maximă responsabilitate limba ucraineană, dar inima îi bate românește. Ambele înțeleg că există datorie ce se cere îndeplinită și există dragoste moștenită, pe care nici o putere nu-i în stare s-o smulgă din inimă. Aceste bătăi de inimă le transmit și copiilor lor. Am văzut-o pe fiica Cristinei, Mariela, cum se pregătea să meargă la Biserica Nașterea Maicii Domnului a Mănăstirii din Boian în cinstea icoanei Făcătoare de Minuni. Fetița cântă în ansamblul de copii, condus de Elena Toma. Îmbrăcată în cea mai frumoasă cămașă națională, se pornise să bată clopotele, explicându-mi că în ziua de Paști oricine poate să urce în Clopotnița Bisericii și să bată clopotele. Mariela a îndrăgit arta broderiei. Și dacă mama sa coase ca pe vremea bunicilor, fetița caută pe Internet metode mai moderne. A găsit un mecanism care o ajută să confecționeze baiere la trăistuțele cusute cu mărgele. Cristina a cusut toată iarna, terminând nu demult o cămașă înflorată cu mărgele, pe care n-a reușit s-o încheie pentru a o îmbrăca de Sfintele Sărbători. De-acum trebuie să uite de florile cusute. Se intensifică grijile la sfârșit de an școlar, îi dă ghes lucrul prin grădină, și băiatul trebuie ajutat în pasiunile sale extrașcolare. Nichita termină clasa a VIII, fiind ca și mama sa pasionat de istoria neamului. Interesul său față de cultura națională se exprimă prin participarea la Concursul regional al tinerilor ghizi de turism, desfășurat sub egida Muzeului Etnografic din Cernăuți. Sub îndrumarea conducătoarei de proiect, prof. Sofia Jalbă, anul trecut el a obținut premiul I cu lucrarea despre cea mai veche casă din Boian, iar anul acesta s-a clasat pe locul doi. Având ca obiect de cercetare ștergarele brodate, a prezentat o descriere detaliată a ornamentelor. A avut un teren bogat de cercetare pe baza donației, de fapt un adevărat muzeu, de la consăteana Silvica Leah (Fedoreac), stabilită cu traiul la Sadagura. Am spus nu o dată și îmi place să repet că e un mare noroc pentru Boian că se ridică tineri asemenea celor întâlniți în colectivul pedagogic al Liceului, condus de directorul Angela Botă. N-a rămas un loc gol după plecarea la cele veșnice a generației profesorilor Vasile și Eleonora Bizovi, a vrednicului preot Boris Țapu. Împreună, prin promovarea portului popular și comorilor folclorice, profesoarele angajate din entuziasm la îmbogățirea muzeului îi învață pe copii să nu se rușineze de originea lor, să cunoască cine sunt și de unde le vin strămoșii. Avem atâtea lucruri frumoase din trecut, care la Boian și-au găsit loc de cinste în mica încăpere a minunatului muzeu. Și câte încă mai stau sub pânze de păianjen prin unghere. Vorbind cu Cristina despre lada pictată, cu o inimă tricoloră, adusă de la Silvica Leah, mamă-sa ne-a spus că și la ea prin pod este una asemănătoare. „Eu umblu și răscolesc prin tot satul, dar la mata stă în pod…”, a sărit Cristina, amintindu-și cum a găsit un neobișnuit covor pictat, rămas de la o rudă, Maria Sârbu din Lehuceni. Nu e cel mai greu lucru să scoată la lumină și lada din moștenirea mamei, mai complicat e să-și vadă aievea visul la o casă-muzeu, atât de necesară pentru adăpostirea veșniciei satului.

Maria TOACĂ