Gazeta de Herța

I

Cu toate că era vara, o zi frumoasă de iunie 1941, pentru familia Aodaiţa din Hreaţca ziua de 13 iunie s-a transformat într-o zi neagră pentru Aglaia şi fratele ei  Vasile.

Aglaia, născută în 1915, şi fratele Vasile, născut în 1918, nu se aşteptau că în seara de 13 iunie pot să apară pe neaşteptate doi soldaţi cu arme şi un reprezentant al puterii sovietice, care le-au spus să caute câte ceva de mâncare pentru două zile şi haine de schimb pentru două săptămâni.

De mâncare nu era ce lua că nu erau pregătiţi, haine au găsit.

Aglaia întrebă: „Unde mergem noi, ce am făcut?”. I-au răspuns:  „Voprsosî budut potom – poneala?”.

Şi aşa,  fără să dovedească să-şi ia rămas bun de la părinţi, i-au scos în drum. Motivul probabil era că fratele lor mai mare, Dumitru, născut în 1913, era în armata română.

La primărie s-au mai adunat câţiva oameni din sat, s-au întocmit listele necesare şi pe la orele 1.00 noaptea, în coloană câte doi, le-au spus că merg la Noua Suliţă, la gară.

Şi aşa au pornit la drum, păziţi de trei soldaţi înarmaţi, de o parte şi de alta şi un reprezentant al puterii. Încet urcau dealul spre cătunul Ştreanga (Canatovca – botezat de ruşi). Ajungând lângă o pădurice, Vasile, care mergea lângă Aglaia, sora lui, i-a spus: „Eu, Aglaia, fug în pădure, e noapte şi ei nu mă vor vedea, iar mâine seară am să fug în România”.  Aglaia îl strânse de mână şi îi spuse să nu încerce să fugă, că îl vor împuşca aşa noaptea cum era, şi nu l-a lăsat să fugă.

Astfel, drumul a continuat spre satul Bănceni, pe locul unde acum este construită vestita şi frumoasa Mănăstire. Spre dimineaţă au ajuns pe malul Prutului, unde cu o barcă au fost trecuţi de partea cealaltă şi aşa au ajuns la gara din Noua Suliţă.

Acolo mai erau adunaţi bărbaţi şi femei din raionul Noua Suliţă.  Pe la orele 9.00 dimineaţa a sosit trenul de la Cernăuţi şi ne-au urcat pe toţi în nişte vagoane de marfă.  Am aflat că erau oameni ridicaţi din raioanele Storojineţ şi Putila – toţi români.

Trenul a pornit spre Moldova şi în gara din satul Larga s-a oprit şi a mai urcat un grup de moldoveni. Ferestrele erau bătute cu scânduri, uşile legate cu sârmă – ne duceau ca pe nişte animale.

Într-un colţ de vagon era amenajat un veceu (o gaură în podea), iar la o oprire ne-au dat un polobocel cu peşte sărat (tiulcă) şi un poloboc  cu apă de băut, iar o dată pe zi ni se dădeau şi câteva pâini. Şi aşa a durat călătoria noastră timp de două săptămâni în Siberia, spre oraşul Tiumeni. Ajungând la gara din Tiumeni, ne-au dat jos, spunându-ne: cine are cunoscuţi să ne găsim unul pe altul.

Ei vorbeau ruseşte, noi nu înţelegeam nimic, dar totuşi am dat de capăt. Acolo iarăşi ne-au ales, pe cei  care eram mai voinici ne dădeau de o parte. De lângă mine vroiau s-o ia pe sora Aglaia, dar ne-am rugat amândoi şi ne-au lăsat împreună.  Aşa au pregătit o grupă de vreo 80 de persoane şi ne-au transportat într-un port de pe malul râului. Restul au rămas în gara din Tiumeni şi nu ştim ce au făcut cu ei.

Era vara şi era cald. Au adus câteva şalupe plutitoare şi ne-au îmbarcat pe toţi în ele. Nu ştiam unde ne duc, dar, plutind o zi întreagă, am ajuns în oraşul Salehard.  Seara ne-au aranjat în nişte barăci câte 20-30 de persoane, iar a doua zi ne-au spus ce aveam de făcut. Bărbaţii trebuiau să meargă la prins peşte, iar partea feminină – la sărat şi conservat peştele.

Lucrul era greu, mergeam în largul mării, prindeam peşte de tot felul, uneori un peşte cântărea 20-30 kilograme, ne udam, apa era rece, haine de schimb nu aveam, seara le uscam şi a doua zi din nou la lucru.  Cu toate că era vara, în Salehard era destul de frig, la adâncimea de 50 cm pământul era îngheţat.

II

Dumitru, fratele lui Vasile şi a Aglaiei, a fost luat să facă serviciul militar în armata română. S-a început războiul şi acasă nu a mai venit. Armata a început să înainteze pe teritoriul Rusiei, şi împreună cu armatele Poloniei, Ungariei au ajuns până în cotul Donului. 

Mi-a povestit mai târziu, despre aceasta  tatăl Dumitru, când aveam vreo 5-6 ani. Într-o seară, când ne jucam cu tatăl şi fratele Vasile, am observat pe spatele lui, sub umărul drept, o gaură unde puteai să ascunzi o nucă.

Luptele de la cotul Domnului au durat mai mult de două săptămâni în vara anului 1943. Odată, terminându-se apa de băut şi de pregătit mâncare, au observat că pe un câmp, între armatele române şi ruseşti, se afla o fântână. Ridicând pe o carabină un steag de culoare albă, ostaşii români au luat galeţi, bidoane şi s-au pornit după apă. Acelaşi lucru au făcut şi ostaşii ruşi. La fântână ruşii îi întrebau pe români ce face Antonescu.  La rândul lor, românii îi întrebau ce face Stalin al lor.  Şi aşa, prieteneşte, s-au despărţit.

Spre seară şi toată noaptea s-au început din nou lupte, şi acolo, la cotul Donului, în una din lupte Dumitru a fost rănit în spate, fiind luat prizonier de ostaşii ruşi. I-au scos glontele, dar rana, probabil, nu a fost cusută, şi aşa a şi rămas gaura în spate.

În lagărul de prizonieri erau soldaţi din mai multe ţări, dar se înţelegeau toţi cum puteau. Prizonierii de război mergeau din urma frontului, şi erau puşi la repararea drumurilor, podurilor şi la alte lucrări de care aveau nevoie. Din 1943 până în 1945, în lagărul de prizonieri, Dumitru a învăţat  puţin limba rusă, iar după terminarea războiului  s-a întors acasă.

III

 În primăvara anului 1944 după ce a intrat în  Cernăuţi, armata rusă continuând înaintarea. În sat apăruse panica, oamenii se temeau că veneau ruşii.  Majoritatea gospodarilor aveau în gospodărie car cu boi şi hotărâseră să se pornească în România. Au dat drumul la animale – vite, porci, oi, au coborât porumbul din pod să mănânce porcii, au pus cele necesare în carul cu boi şi cu toată familia s-au pornit spre România. În drum spre Herţa, i-a ajuns o unitate militară de nemţi, care se retrăgeau spre România (nu le-au făcut nimic), i-au oprit şi i-au întrebat: „Unde vă porniţi voi?”.

S-au oprit cu toţii şi s-au gândit: unde mergem noi? N-o să avem nici casă, nici masă. Şi, aflând că armata rusă pune graniţa pe un deal în satul Movila, au hotărât să se întoarcă la casele lor (aceasta mi-a povestit mama).

***

Povesteau oamenii în vârstă din Ostriţa, Mamorniţa că, ieşind tancurile sovietice din Cernăuţi, echipajul unui tanc, care mergea în frunte, s-a oprit în satul Ostriţa, ofiţerul rus a scos harta şi se uită unde era stabilită graniţa cu România.  Din urmă veni un alt tanc, în care era un ofiţer beat, se opri şi întrebă: „De ce v-aţi oprit?”.  Primul îi arătă harta şi îi spuse  – până aici. Cel beat a spus „vperiod!” şi porni tancul înainte până ajunse în Movila. Se urcă pe un deal şi zise: „Vot zdesi!” graniţa şi astfel raionul Herţa, care aparţinea de Dorohoi, a trecut  sub stăpânirea puterii sovietice.

***

Sora mamei, Saveta Bodnaru, dovedi să fugă în România cu bărbatul  mai degrabă  şi s-a stabilit cu traiul în s. Arbore, comuna George Enescu din Dorohoi. Bărbatul, fiind meşter, şi-a aranjat o fierărie şi meşterea totul de ce aveau nevoie oamenii din sat.

A lucrat până s-a terminat războiul şi s-a stabilit socialismul în România. Pe urmă fierăria a trecut la stat, dar el a continuat să lucreze mai departe. În România apăreau colective agricole şi oamenii trebuiau să scrie cereri să-i primească în colectiv. Majoritatea nu doreau, dar Saveta a scris printre primii şi a început să lucreze la cultivarea legumelor. Sătenii o invidiau zicând: „Uite ce face rusoaica asta!”. Ea le spunea: „Voi faceţi ce vreţi, dar eu am gustat puţin din socialism dincolo de sârmă. Va mai trece oleacă şi veţi lucra toţi în colectiv”. Şi aşa a fost.

Începând cu anul 1960, s-au stabilit relaţii bune între România şi URSS. Saveta a trimis scrisoare şi astfel familia noastră  a aflat unde se găsea Saveta în România. Mai târziu s-a  dat voie de a pleca în România pe invitaţie. Familia Aodaiţa, primind invitaţie, a plecat în România, în ospeţie, iar Saveta sosi pe urmă în ospeţie la Hreaţca.

În anul 1976, aflându-mă tot pe invitaţie în România, mătuşa Saveta, într-o seară, mi-a zis: „Măi nepoate, hai să-ţi arăt ceva”. Şi am mers cu ea nu departe, pe un deal. De acolo îmi arătă un alt deal, mai departe, şi îmi zise: „Vezi dealul acela? El se numeşte „Zamca”  din Hreaţca. Când îmi vine dor de sat şi de surori, mă uit la dealul „Zamca”.  M-am uitat la ea şi am observat că s-au prelins câteva lacrimi pe obraz.  Aşa a şi rămas în România pentru totdeauna.

IV

Între timp, în sat s-a stabilit puterea sovietică, s-a format colhozul, în 1947 s-a deschis  din nou şcoala de şapte ani. În şcoală s-a introdus alfabetul chirilic, învăţându-se  limba moldovenească. Elevii erau înscrişi după vârste în clasele I-IV. În sat se simţea analfabetismul printre tineretul în vârstă de 15-30 de ani. Nu ştiau să citească şi să scrie nici româneşte, nici ruseşte şi pentru aceasta erau pregătite grupe de învăţători care mergeau  seara pe la casele oamenilor să-i înveţe alfabetul chirilic, să citească şi să scrie, ori să poată semna. În sat a apărut şcoala serală  pentru tineret şi doritori să înveţe carte,  unde a fost înscris şi Dumitru Aodaiţa, care a absolvit-o cu succes, primind atestat de şapte clase.

În anul 1948 în sat s-a deschis un magazin de produse alimentare şi mărfuri industriale. Dumitru, care cunoştea bine limba rusă şi scrisul, a fost numit vânzător şi lucrează până în anul 1955. Deoarece lucra la magazin, în 1952 tatăl Dumitru a cumpărat  un aparat de radio cu baterii „Rodina”. Astfel, printre primii în sat am avut aparat de radio. Duminica se strângeau vecinii  să asculte muzică populară românească, la cererea ascultătorilor, transmisă de la Bucureşti. În luna martie 1953 murise Stalin şi casa era plină de oameni, deoarece postul de radio Bucureşti  transmitea în direct înmormântarea lui Stalin.

Deoarece cunoştea limba rusă şi alfabetul chirilic, din anul 1955 tatăl Dumitru a fost numit şeful garajului de automobile, apoi de tractoare, şeful fermei de vite şi, în sfârşit, şeful depozitului de produse agricole, unde a lucrat până la trecerea la cele veşnice.

V

S-a terminat războiul, au trecut ani, dar nu se ştia nimic despre soarta fratelui Vasile şi a surorii Aglaia. După moartea lui Stalin, în 1954 soseşte prima scrisoare din oraşul Salehard de la Aglaia. Era scrisă cu litere ruseşti şi româneşti, greu de descifrat, dar tata era foarte bucuros că sora şi fratele lui trăiesc şi sunt sănătoşi. Aglaia a spus că scrisorile pot fi trimise din luna mai până în octombrie, cât este navigaţie şi râul nu este îngheţat. Au aflat că Aglaia era căsătorită cu un român de prin Noua Suliţă, tot atunci dus cu acelaşi tren în Siberia. Vasile se căsătorise cu o nevastă din Moldova, satul Crimancăuţi,  raionul Briceni, pe nume Acsenia, şi ea dusă în Siberia cu acelaşi tren. Ea avea grijă de el să-i coase mănuşile, pantalonii, când venea de la prins peşte şi aşa s-au împrietenit.

Aglaia a născut două fiice: Liuda (1946), care mai târziu a absolvit şcoala pedagogică, şi Tanea (1948), care a devenit medic, ambele lucrând în Salehard.

În vara anului 1956 Aglaia a sosit în ospeţie la Hreaţca, împreună cu toată familia. Timp de 2-3 săptămâni cei în vârstă au povestit despre necazurile trăite în Siberia, iar noi cei mici ne jucam aşa cum ne înţelegeam ruseşte şi moldoveneşte, hrăneam animalele. Lor le era interesant să vadă vaca, oile. De atunci, o dată în doi ani, vara, veneau în ospeţie.

Tot atunci, din anul 1956, a început să scrie scrisori şi fratele tatei, Vasile, iar soţia lui, Acsenia, află că în Moldova se păstrase casa părintească şi în anul 1958 au hotărât să se întoarcă în satul Crimancăuţi din raionul Briceni.

Nu ştiu care era pricina, dar când au ajuns pe loc, nu li s-a dat voie să trăiască împreună, şi soţia lui Vasile a venit şi s-a pus la evidenţă în satul Hreaţca, iar el a rămas acolo să repare şi să aducă casa în ordine.  Din când în când Acsenia era controlată de autorităţi dacă este pe loc. Peste trei luni tata a hotărât cu primarul din sat ca ea să plece acasă, iar din cauza controlului să spună că e dusă în ospeţie. Peste o jumătate de an s-a rezolvat problema, aflându-se la evidenţă în Moldova.  Vasile s-a aranjat la lucru în sovhozul din localitate, obţinând foarte repede autoritate şi apreciere din partea conducerii sovhozului. A fost numit şef al garajului de automobile, iar mai târziu i s-a încredinţat   depozitul de cereale şi produse alimentare, unde a lucrat până la ieşirea la pensie.

VI

Punctul culminant în viaţa celor trei – Dumitru, Aglaia şi Vasile – este în vara anului 1976. Era o zi de vară a lunii august. Aglaia a trimis telegramă din Salehard că vine în ospeţie la fratele ei în Moldova împreună cu fiica ei, Tanea, şi un nepot de 5 ani. Când a ajuns în Moldova, a trimis telegramă la Hreaţca şi eu, având de acum maşină proprie (Jiguli), am luat toată familia tatei şi  ne-am pornit spre Moldova.

În satul Criva, trecând pe sub arca pe care era scris „Moldavscaia SSR”, tata a suspinat adânc şi a spus: „Cu Vasile mă întâlnesc mai des, el vine la hram de 8 noiembrie la Hreaţca (nu ştiu de ce de când a fost Timiş deputat în Rada Supremă, hramul satului se sărbătoreşte în octombrie), vine la sărbătorile de Anul Nou, iar eu merg în Moldova la hram, de Duminica mare, şi pe 13 ianuarie, la Sfântul Vasile pe stil vechi, dar Aglaia e dusă departe, la capătul lumii, şi ne întâlnim o dată la doi ani. Poate, dacă nu se căsătoreau fiicele ei acolo, venea şi ea acasă cu totul, dar acum nu vrea să lase familia şi nepoţii”.

Era vara, o zi de duminică, am ajuns cu bine la Crimancăuţi pe la orele 10.00 dimineaţa. S-au întâlnit toţi trei, o bucurie  nespus de mare. După ce am stat la masă, eu s-au aşezat în ogradă pe iarbă, la umbra unui nuc, şi au început să povestească despre drumul greu spre Siberia şi viaţa grea trăită acolo în primii ani… Se prindea peşte şi vara, şi iarna, era frig şi toată ziua  cu mâinile în apă rece,trebuia de îndeplinit planul pus de autorităţi… Mulţi se îmbolnăveau, aveau dureri de mâini şi picioare, mureau şi erau înmormântaţi acolo.

Dumitru le povestea despre zilele din timpul războiului,  despre rana primită şi cum a nimerit în plen la ruşi, despre zilele petrecute în lagărul de prizonieri…

Soarele încet coborî spre apus şi veni timpul să ne întoarcem acasă. Am început să ne luăm rămas bun, eu am pornit  motorul maşinii. Dumitru s-a aşezat lângă mine şi deodată Aglaia veni lângă uşa maşinii şi  zise: „Te grăbeşti, Costică? Cât timp îţi trebuie până la Cernăuţi?”. I-am zis: „Cam două ore, mătuşă”. „Nu poţi să mai stai oleacă?..”.  Şi eu am fost nevoit să opresc motorul. Tata a ieşit din maşină şi din nou au început îmbrăţişările… Aglaia a zis: „Măi frate, tu ne-ai crescut pe amândoi  când mama şi tata erau în câmp la lucru, când ne mai întâlnim noi?”.

Mă uitam la părul lor cărunt  şi la lacrimile ce coborau pe obrajii lor aprinşi… În acele lacrimi puteai să citeşti destul de clar că aceasta era ultima lor întâlnire…

Şi aşa a fost. Primăvara în 1977, după un acces de inimă, Dumitru s-a stins din viaţă mergând pe picioare. După telegrama trimisă la Salehard, peste două luni a murit Aglaia, fiind înmormântată în pământul veşnic îngheţat…  Vasile rămase în viaţă, însă, după aceste evenimente dureroase, s-a îmbolnăvit grav şi n-a mai putut fi salvat nici de medicii din Chişinău. S-a stins din viaţă primăvara, în 1985, fiind înmormântat în Moldova.

Constantin AODĂIȚA,
profesor–pensionar al Școlii din Oprișeni, originar din Hreațca