Gazeta de Herța

Primii coloniști s-au gândit și la dragostea de neam

Pe un covor de frunze ruginii țesut de miracolul toamnei, mașina, cu jurnalistul Vitalie Zâgrea la volan, mă ducea spre un alt miracol – satul de peste dealuri și pădure, Arboreni. Ca să nu rătăcim drumul, ne-a așteptat pe aproape de grădinița de la Hliniță, doamna Angela Bota, directoarea Liceului din Boian-centru. Dumneaei are și dragoste și interes pentru această așezare de oameni gospodari, unde cresc copii cuminți, care vin după clasele primare să învețe carte la Liceul din centru. Biserica „Sfânta Treime”, cu parohul Marcel Bivolaru, mica școală primară cu învățătoarele Silvia și Marina Boiciuc, un club mic unde arde flacăra culturii vegheată de Florea Botă, care e și pălămar la sfântul lăcaș, acestea sunt reperele ce țin viața oamenilor de după dealuri, e veșnicia despre care spunea poetul Lucian Blaga că s-a născut la sat. La finele lui octombrie Arborenii și-au sărbătorit un secol de când au prins rădăcini în pământul cunoscut ca moșia lui Ion Neculce. N-a mai rămas nimeni, din cei care au cerut să fie strămutați. De mult timp odihnesc în pacea cimitirului de lângă biserică, moșii și strămoșii care s-au adresat guvernului României cu următoarea scrisoare: „Comuna noastră, care este cea mai mare din județul Gurahumorului, are o populație de peste 8000 de suflete, ce trăiește din munca pământului. Din cauza suprapopulaţiei o mare parte dintre săteni trăiește în mizerie și neajunsuri și sunt siliți ca să lucreze pământul pe la străini, numai ca să-și poată câștiga traiul de toate zilele. Reforma agrară din Bucovina nu ne-a adus nici o ușurare a acestei stări, dat fiind că pentru noi nu se găsește pământ expropriabil deajuns. Cum însă în apropierea satului Toporăuți, sat cu populație curat ucraineană, se află o moșie expropriată într-o suprafață de cam 1000 hectare, ce s-ar putea coloniza foarte bine, prevăzând mai departe capitolul XIV din Legea pentru reforma agrară din Bucovina o altfel de colonizare, fiind apoi țăranii din această comună cunoscuți prin hărnicia lor neîntrecută și prin gospodăriile lor exemplare, și fiind înființarea unui sat nou românesc în drumul ce duce de la Cernăuți la Hotin o chestiune de apărare națională și de înalt interes pentru viitorul acestei Țări, noi plugari subsemnați venim în numele celor nevoiași ca să Vă rugăm din toată inima și din tot sufletul ca să ne dați tot ajutorul D-Voastră pentru ca pământul sus arătat să ni se dea nouă ca să alcătuim acolo un sat curat românesc. Noi credem de altfel că faptul acesta ar fi cel mai măreț templu de dragoste de neam ce și l-ar putea ridica guvernul actual pe partea cea mai înstrăinată a pământului Bucovinei”.

După cum vedem, nu doar la pământ râvneau urmașii bravului oștean al lui Ștefan cel Mare, Luca Arbore, apărătorul porții Sucevei. Primii coloniști s-au gândit și la dragostea de neam, ei rămânând români până în măduva oaselor. Deși păreau uitați și izolați de lume, aproape toți bărbații din Arboreni, în 1944 au fost mânați în lagărul de la Onega. Restabilind printr-o ingenioasă reprezentație teatrală drumul de acum o sută de ani de la Arborele Sucevei și stabilirea pe pământul dintre Rarancea și Boian, arborenii de astăzi povestesc despre greutăți de nedescris, despre nenorocirea celor din cătunul Buci, desființat prin anii 50. După ce și-au întemeiat cu vai-și-amar gospodăriile, arborenii au trebuit să reînceapă totul de pe loc gol. Calvarul celor de la Buci a fost rememorat de Gheorghe Vivcear, unul din fruntașii micii comunități, fost șef al judecătoriei din Noua Suliță. Erau alături de tatăl cei doi fii, avocații Aurel și Radu, și cel mai mic din dinastia Vivcear, bebelușul Costică. De numai patru luni, băiețelul se ținea țanțoș în brațele bunicuței Galina, semn că-i ram din tulpina viteazului Luca Arbore.

Istoria Arborenilor, cu bu­ne și rele, cu lacrimi și bucurii a fost povestită de dăscălița Maria Bigolar. A avut diverse servicii, a lucrat și ca educatoare la grădiniță, însă se recomandă ca dăscăliță a sfântului lăcaș de închinare. Păstrează în inimă extraordinara istorie a părinților. Strămutați aici la o vârstă fragedă, ei au dat viață la 12 copii, Maria născută în 1949 și fratele ei Aurel din 1952 fiind cei mai mici din familia soților Vasile și Floarea Chiriță.

„Amară și grea ne-a fost istoria acestor 100 de ani”, au suspinat cei mai vechi locuitori, ca răspuns la diplomele înmânate de viceprimarul Vasile Babii și la onoarea acordată de Consulatul General al României la Cernăuți, prin prezența referentului principal dr. Florin Stan, care a simțit împreună cu arborenii emoția centenarului.  

Un farmec sărbătoresc, semănând veselie peste tri­s­tețea amintirilor, au adus copilașii de la școala din Arboreni și prietenii lor mai mari de la Liceul din Boian, cu un spectacol modelat de profesoara de română Maria Vasilciuc și adjuncta directorului pentru munca educativă Sofia Jalbă. Ca de fiecare dată, le-a ajutat din toată inima fosta absolventă Alvina Botă. Liceenii Alexei Dârda, Sofia și Anastasia Poclitar, Nicolae Bandur, Mihai Mihalcean cu melodiile cântate au confirmat că suntem din aceeași tulpină românească, iar Pavel Cornuța, și-a adus drept susținere strălucitoarea diademă a fetelor din ansamblul „Urmașii lui Ștefan”. Vecini fiind și atât de apropiați sufletește, conducătoarea ansamblului, Ele­na Nandriș, a primit mari mulțumiri din partea gazdelor. La final, în iureșul dansului, „Miorița” maestrului coregraf, Maria Basaraba, avea să spargă podeaua și să aprindă pereții de la focul strigăturilor. O umbră de regret a lăsat lipsa neamurilor din Arbore, care au transmis doar mesajul primarului comunei Dan Tiperciuc. Directoarea Angela Botă i-a consolat pe arboreni că vor mai veni sărbători, cea mai apropiată fiind aniversarea a o sută de ani a școlii, la care numaidecât vor fi prezenți și frații de dincolo de frontieră. Martori tăcuți la sărbătoarea istoriei de o sută de ani ai Arborenilor au fost covoarele adunate de prin casele sătenilor, ștergarele de la icoanele aduse de bunici de la vatra natală. Covoarele, obiectele vechilor meșteșuguri țărănești mi-au vorbit cu vocea Mariei Bigolar, Virginiei Simionca, a lui Gheorghe Vivcear, Florea Botă, și altor urmași ai primilor coloniști, poveștile cărora urmează să fie înscrie în cronica Boianului.

Povestea ultimului strămutat, Nicolae Scripcariu

S-a stins cu vreo zece ani în urmă, acest ultim strămutat de care s-a amintit cu prilejul împlinirii unui secol de când mai mulți români din comuna lui Luca Arbore au slobozit rădăcini la Boianul lui Ion Neculce. S-au împlinit o sută de ani de când fruntașii din vestita comună Arbore i-au adresat o scrisoare Ministrului de stat pentru Bucovina, Ion Nistor, cu rugămintea a 145 de țărani care vroiau „să se colonizeze, solicitând să fie rezolvate în mod favorabil, așa ca dânșii să formeze un sat nou lângă Rarancea sau Toporăuți…”. Cererile erau sprijinite mai întâi de toate de argumentul că „arborenii sunt români foarte buni, harnici și gospodari neîntrecuți; deoarece și-au restabilit complet gospodăriile distruse de război fără ajutorul guvernului”. În scrisoare se amintea că „arborenii au cerut colonizarea lor încă înainte de ce a fost vorba de colonizarea din Bucovina prin petiții adresate mai multor domni miniștri și se atrăgea atenția autorităților că „românii din Arbore trebuie preferați românilor din comunele mixte și din orașe și suburbii, care trebuie să rămână la locul lor, fiind necesari acolo, și nefiind elemente de elită pentru colonizare”. Printre cei 145 de țărani din Arbore care au scris cereri de strămutare, solicitând o rezolvare favorabilă, s-au aflat soții Ion și Magdalina Scripcariu, care au pus primele pietre la vatra cătunului ce avea să înveșnicească pe pământul Boianului numele lui Luca Arbore. Perechea Scripcariu avea 6 copii. Fata mai mare, Trandafira, era căsătorită și a rămas să țină aprins focul la vatra natală Arbore, iar ceilalți patru băieți (Vasile, Dumitru, Gheorghe și Nicolae) și o fiica Silvia, fiind unul mai mic decât altul, au devenit cu timpul trup din trupul Boianului. Nicolae, de numai câteva luni, a fost cel mai mic arborean strămutat și tot el i-a supraviețuit pe toți consătenii născuți în comuna suceveană Arbore. Urmează să stau la vorbă lungă cu ginerele său Vasile Botă, care-i cunoaște în amănunte istoria vieții. Dar până se va ivi prilej de depănat povești la gura sobei, voi expune în linii generale cele aflate de la boinceanul strângător de fărâme din istoria neamului. Mi-a mărturisit de mai multe ori că pentru el cătunul Arboreni e o mare dragoste. Acolo i-a fost primul loc de muncă și începutul de viață matură după absolvirea Institutului Agricol din Chișinău. În satul de după pădure, la Arboreni, și-a găsit dragostea și de acolo și-a adus gospodină în casă – pe Silvica lui Nicolae Scripcariu. Dar mai întâi l-a cunoscut și s-a împrietenit pe viață cu Ion, fratele celei de care avea să-și lege destinul. Născut în 1924, înainte de strămutare, socrul său a trăit până la 90 de ani, supraviețuindu-i pe toți coloniștii și pe soția sa Domnica, care era cu patru ani mai tânără. Și Domnica, soacra lui Vasile Botă, provenea dintr-o familie strămutată din Arbore în cătunul Buci, dintre Rarancea și Toporăuți. Acum n-a mai rămas nici o casă pe acel loc. Se trăgea din familia Vântu, lumea îi zicea „Casandra Vântureasa”. „Bunica Silvicăi mele, Vârtureasa era o româncă dârză, dintre cele ce umblau cu fruntea sus. Rămasă văduvă, a crescut singură cinci fete și un băiat. Când tata socru s-a însurat cu fiica ei Domnica, chiar în ziua ceea s-a luat și ea cu cel de-al doilea bărbat”, îmi povesti Vasile Botă. Timp de 17 ani cât a condus lucrările agricole la Arboreni, el s-a înfrățit și a legat prietenii cu toată lumea de acolo. A avut grijă de reperele sufletești, riscând să fie scos din serviciu a adunat mijloace pentru repararea bisericii. A lăsat amintire pomi roditori și copaci ce umbresc drumul de vreo opt kilometri de la Arboreni până la Boian. Și astăzi arborenii se îndulcesc din cireșii ce freamătă de-a lungul drumului cu numele lui Vasile Botă.

Maria TOACĂ

În imagini: secvențe de la sărbătoarea centenarului satului Arboreni; soții Nicolae și Domnica Scripcariu.