Dimitrie Gălătescu, crâmpeie din viața unui bucovinean

Viața fiecărui om este o poveste scrisă de el și de cei cu care intră în contact, reprezentând un mozaic de evenimente, întâmplări, trăiri. Odată cu scurgerea timpului, acestea devin doar frânturi de informații care, dacă nu le pui pe hârtie sau nu le înregistrezi, se topesc în neantul vremurilor. Conștient de această sentință nemiloasă a timpului pronunțată la adresa memoriei noastre, ostrițeanul Dimitrie Gălătescu (1920-1992) a decis să consemneze cele mai importante momente din viața sa, redactând două volume de amintiri: Țara mea și viața mea. Consemnări (1984) și Drumuri prin zăpadă. Consemnări (1988).

Dimitrie Gălătescu s-a născut la 1 mai 1920 în comuna Ostrița, județul Cernăuți, pe malul drept al râului Prut, în familia lui Ion (†24.06.1955) și Ioana (†1967) Galatiuc, din cotul Ocop. Dimitrie a avut o viață complicată, cu numeroase realizări, dar și cu eșecuri dureroase. Memoriile sale (vom vorbi doar despre volumul Drumuri prin zăpadă. Consemnări) sunt extrem de interesante pentru ostrițeni, fiindcă autorul prezintă informații variate privind așezarea geografică și istoria satului, tradițiile și obiceiurile localnicilor, povestește despre rude și vecini, despre școala și biserica satului etc. Pline de emoții sunt paginile în care este descrisă viața de elev la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, studiile și pregătirea militară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, călătoriile „prin zăpadă” parcurse de autor în munții Carpați și Alpii tirolieni. Serviciul militar a făcut ca Dimitrie Gălătescu să fie primul român care a trecut linia Cercului Polar, unitatea lui de vânători de munte fiind amplasată lângă Oceanul Arctic. Manuscrisul este ilustrat cu reproduceri după fotografii de epocă și cuprinde un glosar consistent de cuvinte dialectale folosite de ostrițeni.

Un exemplar al acestui manuscris, dăruit profesorului universitar Traian Cantemir, a ajuns în colecțiile Institutului „Bucovina” al Academiei Române. Vasile I. Schipor, cercetător științific la instituția academică din Rădăuți, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Dimitrie Gălătescu, a publicat trei secvențe consistente din volumul respectiv, prefațându-le cu un studiu introductiv, în revista „Analele Bucovinei” (2010-2012). Maria Toacă, jurnalistă și scriitoare cernăuțeană, și Ion Șt. Mihaesi, regretatul nostru consătean, au publicat articole despre manuscrisul lui Gălătescu în ziarul „Zorile Bucovinei”.

Din cele publicate până acum, am remarcat că Dimitrie Gălătescu a avut un destin dramatic, fiind, pe de o parte, victima unor caractere lipsite de onoare și, pe de alta, rezistând cu demnitate în fața tuturor provocărilor vremii. De-a lungul vieții, Dimitrie s-a bucurat de susținerea fratelui mai mare, Vasile Gălătescu (1910-1966), licențiat în Drept al Universității din Cernăuți (1931), Doctor în Drept și Economie al Facultății de Drept a Universității din Paris, jurist la Serviciul Contencios al Băncii Naționale a României. Vasile a fost economist și cercetător științific la Departamentul de Studii și Relații Economice cu Străinătatea pe lângă Banca Națională a României București, contribuind la elaborarea și realizarea reformelor monetare din anii 1937 și 1952 din România, este autorul unor studii publicate în reviste cu caracter economic și financiar, participant la diferite conferințe internaționale pe teme bancare. Un alt sprijin de nădejde a fost Gheorghe Gălătescu (1908-1974), alt frate mai mare, licențiat al Universității din Cernăuți, profesor de limba română la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Cornelia, fiica lui Gheorghe, cercetătoare și bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, este căsătorită cu nepotul lui Alexandru Vaida-Voevod, fost Prim-ministru al României. Un rol semnificativ în formarea lui Dimitrie Gălătescu l-au avut și profesorii de la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, între care s-au numărat Traian Cantemir, Isidor Bodea, Teodor Balan, Dimitrie Voevidca, Nicolai Tcaciuc-Albu, Octavian Lupu și alții.

Istoria unui om este legată de locul în care s-a născut și în care viețuiește, fiind influențată de politică, economie, context intern și internațional, de propriile idealuri, credință, caracter, de ambiție și perseverență. În cele ce urmează, îmi propun să recuperez informațiile privitoare la Dimitrie Gălătescu nu numai din publicații, ci și din memoriile contemporanilor săi. Astfel, cuvintele și gândurile mele de gratitudine se îndreaptă către Mihai Ciornei (1920-2012), colegul de bancă al lui Dimitrie la Școala primară din Ostrița (numită de acesta „școala din centru”); Alexandra Gălătescu, fiica lui Vasile Gălătescu, fostă cercetătoare științifică la Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Informatică din București, care ne-a furnizat mai multe date și fotografii; Paraschiva Nica (fiica lui Ilie Gălătescu), din județul Ialomița, economistă la Banca Națională, căreia îi datorăm mulțumiri pentru detaliile legate de povestea familiei Gălătescu; Maria Ioana (Slatina, Olt) și Corina Samoilă (Canada), nepoatele lui Dimitrie de la sora sa, Veronica Gălătescu (căsătorită Samoilă); Mircea Samoilă (născut în Ostrița, în anul 1937), doctor inginer, alt nepot; Elena Samoilă (comuna Nicolae Titulescu, Olt).

Familia Ioan și Ioana Galatiuc a fost o familie de agricultori care a încercat, prin munca câmpului, să asigure un viitor mai bun copiilor lor. Ioana, născută Axani, din Cotul Ostriței, azi comuna Mahala, a rămas de micuță orfană. Mama acesteia, Maria Axani, a murit cu piciorul pe leagănul fetiței nou-născute (cum se zicea din străbuni: de făcături), iar micuța Ioana cu cei doi frățiori mai mari au rămas în grija bunicii Nastasia Leahu a lui Gheorghe (născută în anul 1864; a fost deportată de sovietici și a murit în anul 1942 departe de casă). În pofida faptului că bunicii nu erau foarte înstăriți, Dumitru și Simeon, cei doi frați mai mari, au fost trimiși la Cernăuți, să ajungă domni cu carte, în timp ce Ioana a fost instruită să devină o bună gospodină. Ea se va căsători cu un fecior de frunte, care avea câmpii întinse pe valea Prutului (sub Cotul Ostriței), pe care bunica sa îl remarcase lucrând pământul. Ioan părea să fie un tânăr deștept și harnic, un bun gospodar, ca și toți bărbații din familia Galatiuc. Tânără familie s-a instalat cu traiul în Ostrița, în cotul Ocop, unde și astăzi se păstrează casa părintească, cu fântână săpată de Ioan, pentru ca în orice clipă cei cinci feciori și două fete să nu ducă lipsă de apă. Ca părinți cu șapte copii, soții Galatiuc au hotărât să îl rețină în familie, drept moștenitor, pe Ilie, cel mai mare dintre frați, și, având ca exemplu pe frații Axani care au devenit absolvenți de facultate, să trimită ceilalți feciori la liceu și apoi la universitate, să-i vadă oameni cu carte și în „haine nemțești”. Consăteanul lor, Samoil Ioneț (13.08.1878, Ostrița – 24.09.1965, Rădăuți), profesor de istorie, etnograf, dirijor de coruri în zona Vatra Dornei, întemeietorul Muzeului Etnografic din Rădăuți, era un alt model demn de urmat. Profesorul Ioneț revenea în satul natal cu ocazia diverselor sărbători, dându-i prilejuri lui Ioan Galatiuc să discute și să pună la cale soarta feciorilor săi. Sfătuind pe îndelete, capul familiei Galatiuc s-a convins că numai prin carte feciorii lui își vor putea face o viață cu mai puține griji și cu mai multe oportunități. Samoil Ioneț i-a spus că mare însemnătate are pornirea primului copil, care trebuie să calce apăsat, lăsând urme și deschizând calea pentru ceilalți frați.

Putem oare compara viața, educația, aspirațiile copiilor din perioada interbelică cu situația copiilor de astăzi? Sigur că da! Dar oare când se atingeau rezultate mai consistente? Putem spune că acum elevii sunt protejați de un sistem întreg de psihologi, asistenți sociali, medici, profesori, mediatori facilitatori, în timp ce între cele două războaie copiii aveau un învățător sau învățătoare și apoi mai mulți profesori la gimnaziu și liceu. Totuși, ceea ce lipsește astăzi în cele mai multe cazuri, este lipsa de atenție și susținere din partea părinților! Exemplul familiei Galatiuc, relațiile de întrajutorare între frați sunt modelele de succes pentru părinții de astăzi.

Vasile și Gheorghe, frații mai mari, erau deja studenți la Facultatea de Drept din Cernăuți când gemenii Dimitrie și Costică au mers în clasa întâi la școala din Ostrița. Drumul dintre casă și școală era cam lung și copiii se întorceau obosiți și flămânzi, însă mama Ioana întotdeauna îi aștepta cu mâncare caldă. Surorile lui mai mari, Veronica și Măriuca, crescând un pic, au început să trebăluiască prin gospodărie, în timp ce mama Ioana torcea lână pentru zestrea fetelor și îi ruga pe feciorași în fiecare zi să-i povestească ce au aflat nou la școală. Surorile ascultau poveștile întâmplate în pauzele între ore sau aflau diverse lucruri legate de colegii lor de clasă sau de prieteni. Situația la școală era instabilă, fiindcă învățătorii se schimbau foarte des, așa că Veronica i-a ajutat pe cei doi gemeni la învățătură, pregătindu-i pentru admiterea la liceu.

În anul 1931, la vârsta de 11 ani, frații gemeni, îmbrăcați în costume naționale, dar desculți, fiindcă nu era încă timpul de opinci, au fost duși cu căruța la Cernăuți, să susțină examenele de admitere. Tatăl lor le-a promis că le va lua bocanci, dacă vor lua concursul. Când au intrat în clădirea liceului, Dimitrie și Costică au observat cum orășenii, copiii de „domni”, bine îmbrăcați, se uitau chiorâș la dânșii și zâmbeau, însă gemenii nu s-au lăsat intimidați. Au început examenele. Nicolina Tcaciuc-Albu, profesoară de limba română, a propus concurenților realizarea unei compuneri cu tema „O zi frumoasă din viața mea”. În mintea lui Dimitrie s-au perindat zilele fericite de Crăciun, Sfântul Vasile, Bobotează, Paști, Hram, ciocnirea ouălor la biserică… Dimitrie a înmuiat penița în cerneală, privind cu ochii în lacrimi foaia albă din față și gândindu-se că va rămâne fără bocanci. Profesoara s-a apropiat încet de bancă, l-a mângâiat pe capul tuns și l-a întrebat dacă poate scrie despre Hramul satului. Și s-au așternut pe hârtie bucuriile Hramului de trei zile, cu muzicanți aduși de departe, tocmai de la Răchitna, de undeva de după Boian. Și Dimitrie, și Costică au demonstrat cunoștințe solide la toate examenele.

Pe 14 septembrie 1931, tata l-a trimis pe Iliuță, fratele mai mare, să-i ducă la gazda din Cernăuți, undeva lângă aeroport. Au ajuns la adresă, dar portița era încuiată. Ilie, însă, i-a dat jos din căruță și toate bagajele, spunându-le să aștepte până vor reveni stăpânii, fiindcă el se grăbea la Hram la Plaiul Cosminului (azi Molodia). Băieții au început să plângă, dar la scurt timp au apărut gazdele. Domnul Ordzea, fost secretar la un notar public, i-a luat cu vorba, povestindu-le despre gospodărie, livadă și i-a informat că autobuzul circulă de lângă calea ferată până în centrul orașului, aproape de liceu. Fraților le-a fost rezervată o cameră cam întunecoasă, fără lampă. Doar când intra domnul Ordzea și apăsa pe ceva, se făcea lumină. Chiriașii au observat un șurub pe perete, dar li s-a interzis să-l atingă și mai mult stăteau în întuneric.

Timp de o săptămâna domnul Ordzea i-a însoțit în drum spre liceu, apoi până la căminul în care erau cazați unii colegi de clasă. Mai greu era iarna, când vrând-nevrând întârziau, ei, doi micuți, ducând în mână sumanele grele. Adeseori chiar profesorii îi ajutau să se dezbrace și să se îmbrace. Cerințele la liceu erau foarte mari, însă n-avea cine să-i ajute, fiindcă frații mai mari, Gheorghe și Vasile, studenți la facultate, locuiau la altă gazdă, veneau rareori în vizită, fiind ocupați și ei cu cartea. Dificilă s-a dovedit a fi limba franceză. Pronunțarea lor stârnea râsul domnișorilor cu doică și meditator. De supărare, frații se ascundeau în toaletă și se prăpădeau de plâns.

Prima vacanță de Crăciun a fost o sărbătoare pentru cei doi gimnaziști și cel mai prețios cadou pentru părinți. Familia s-a reunit în jurul mesei, iar fiecare copil își vărsa năduful. Părinții îi ascultau cu durere de inimă, pentru ca mai apoi sa-i trimită pe toți din nou la școală, spunând-le că fără răbdare nu-i învățătură, că știința puțină îi face pe oameni aroganți. Părinții știau că „bunătatea” lor ar putea duce la pierderea copiilor, așa că i-au îndrumat să înfrunte greutățile. Mama le punea în traistă cartofi, fasole, ouă, brânză și multă pâine uscată, să aibă ce lua la scoală. Când copiii din familii înstărite scoteau sandvișuri cu șuncă, salam, unt și se făleau în fața elevilor de la țară cu acele bunătăți pe care aceștia nu le aveau, frații Galatiuc scoteau din trăistuță pâinea uscată, se retrăgeau într-un colț și înghițeau cu poftă câte o fărâmitură.

Un alt necaz s-a abătut asupra lor când din liceu a plecat dirigintele lor, Barbu Slușanschi, profesor de franceză, care îi privea pe elevi ca pe propriii lui copii. Profesorii orășeni manifestau o atitudine rece față de elevi, lăsându-i să se descurce singuri. Foarte sever era și directorul Emanuil Iliuț, însă era un conducător foarte grijuliu. Din economiile realizate la bugetul școlii, a cumpărat ghete și uniforme pentru copiii de la sate. Pentru acest gest nobil, directorul a rămas pentru totdeauna în memoria acelor elevi.

În anul 1933, Dimitrie Galatiuc, împreună cu un grup de copii cu defecte fizice, a ajuns la odihnă la Mangalia. Peste doi ani, în liceu a fost organizat un concurs inițiat la nivel național de ministrul Învățământului Constantin Angelescu, pentru a reuni elevi cu merite deosebite din toate colțurile țării la nou-înființatul Colegiu Național „Carol I” din Craiova. Concursul a fost câștigat de Dimitrie Galatiuc, din Ostrița (clasa a IV-a), Gheorghe Mihălceanu, din Boian (clasa a V-a), și Gheorghe Cernușca, din Roșa (clasa a VI-a). Statul investea resurse financiare considerabile pentru afirmarea copiilor dotați. Elevii au plecat la Craiova cu trenul, îmbrăcați în costume naționale bucovinene, în care se prezentau la ore. În vacanțe veneau la Cernăuți, la liceu, și cu mândrie prezentau carnetul de note. Chiar dacă bucatele oltenești cu mult praz nu le erau pe plac, ca și graiul oltenesc, tinerii bucovineni nu s-au pierdut cu firea și s-au străduit să-și îmbogățească cunoștințele, atât în timpul orelor de la Colegiul Național, cât și prin cercetări privind viața culturală a Olteniei. Însă, după căderea guvernului liberal în care Angelescu deținea funcția de ministru, bursele au fost suprimate, cei trei bursieri fiind nevoiți să se întoarcă la Liceul „Aron Pumnul”.

Dimitrie a fost cazat la Căminul Societății pentru Cultura Română în Bucovina, unde s-a ciocnit de noi greutăți: mâncare slabă calitativ și cantitativ, frig, apă rece etc. Din cauza bolilor infecțioase, internatul era mereu închis în carantină. Liceenii învățau din greu și aveau rezultate bune. La examenul de absolvire din anul 1940, Gheorghe Florian, profesor din București, președinte al Comisiei de bacalaureat, a apreciat la superlativ cunoștințele elevilor care au obținut note mai mari de 7.

După absolvirea liceului, în fața lui Dimitrie a apărut o nouă dilemă: în ce societate studențească, din cele șapte care activau la Universitatea din Cernăuți, să se înscrie. Frații mai mari activau în cadrul „Junimii”, unde Vasile Galatiuc a fost președinte în două rânduri. Dimitrie a ales însă „Arboroasa”, în cadrul căreia majoritatea membrilor erau fii de țărani. Totuși, nu s-a înscris, fiindcă a hotărât să devină medic, cu studii la Cluj ori la Iași, fiindcă la Cernăuți nu era Facultate de Medicină. Dorința de a deveni medic i-a fost inspirată de medicul din Plaiul Cosminului care i-a salvat viața fratelui său. Odată, la cosit, Costică fusese surprins de grindină, a căpătat pneumonie dublă și a căzut în agonie, iar medicul a făcut o adevărată minune readucându-l la viață.

Pe 29 iunie 1940, când tancurile sovietice manevrau prin Ostrița, Dimitrie și un coleg de liceu evadează în România, îndreptându-se spre Craiova, apoi ajunge la București, unde dă concurs de admitere la Facultatea de Medicină, dar nu trece proba practică. Se înscrie la Facultatea de Drept, dar dorința de a fi medic îl aduce la Iași, unde se înscrie la Facultatea de Medicină. Însă, în noiembrie 1940, este trimis la Școala de Ofițeri, rezerva Nr.1 Infanterie Ploiești, unde îl întâlnește pe fratele Costică. Când conducerea școlii a aflat ca tânărul cursant stăpânea la perfecție limba germană, Dimitrie a fost trimis în Germania, la Școala de Ofițeri, ca interpret româno-german. Apoi a urmat Școala de Ofițeri din Austria, instrucție la Marburg, program de pregătire în Tabăra din munții Alpi, unde se îmbolnăvește de otită și este internat la un spital militar. La sfârșitul lunii februarie 1943, se întoarce la Innsbruck, la Școala de Ofițeri, și termină anul întâi de pregătire. Este trimis pe front, în Prusia Orientală și Letonia, unde s-a organizat un marș spre Finlanda, și traversează Marea Baltică pe un vas de transport până în portul Turku. De aici, cu un tren militar, pleacă la Tampere, apoi ajunge la Rovaniemi, capitala Laponiei. A rămas fascinat de frumusețea acelui colț de rai nordic, unde condițiile sanitare și ecologia erau de invidiat. Localnicii, calmi, eleganți, civilizați, erau atrași de cultură, fiind o tradiție să viziteze opera, teatrul, cinematografele, muzeele. În același 1943, Dimitrie Gălătescu (în toamna anului 1940 întreaga familie a solicitat și a obținut schimbarea numelui Galatiuc în Gălătescu) se deplasează la 600 km spre nord, la Petsamo, unde demonstrează rezultate excelente la teoria militară și în cadrul probelor practice, apreciate cu brio. La 1 martie 1944 este avansat în gradul de sublocotenent. Primind concediu, a vizitat orașele Innsbruck, München, Viena. În luna mai 1944, Dimitrie Gălătescu este chemat în țară, pentru a organiza instrucție cu tinerii militari la Deva, Hațeg, în Munții Bucegi și la Cluj. Rezultatele muncii lui Dimitrie i-au impresionat pe membrii Comisiei din Comandamentul Vânători de Munte. În ziarul „Curentul Internațional” din SUA a fost publicat un articol despre măiestria ostrițeanului nostru. La 26 octombrie 1946 a fost avansat în gradul de locotenent și este trimis la București, la Academia Militară, la cursuri de apărare antiaeriană. În paralel cu serviciul militar, continuă cursurile la Facultatea de Drept din Cluj și se pregătește de examenul de licență. În anul 1948, împreună cu colegul de promoție, Mircea Popovici, execută ordinul de reînființare a Centrului de Instrucție de iarnă de la Lutoasa, în Munții Maramureșului. isprăvind misiunea cu succes la 8 noiembrie 1948.

După ani de studii, muncă conștiincioasă și antrenamente, locotenentul Dimitrie Gălătescu este chemat la Baia Mare, unde comandantul îi înmânează un plic în care se afla redactat următorul ordin: TRECUT ÎN REZERVĂ CA NECORESPUNZĂTOR PE LINIE DE CADRE. A fost o lovitură inexplicabilă, pentru moment. Mai târziu a aflat că motivul scoaterii în rezervă a fost Școala Militară din Germania și cunoașterea limbii germane. Cercetătorul științific Vasile I. Schipor a publicat pentru întâia dată cele două scrisori inedite ale lui Dimitrie Gălătescu (din 20 mai și 6 octombrie 1988), scrise după 20 de ani de tăcere, către Traian Cantemir, cel mai iubit profesor din Liceul „Aron Pumnul”. Ostrițeanul își exprima dorința de a schița portretele colegilor săi: Ion Negură, Filip Țopa și a doctorului Octavian Lupu, iar în a doua scrisoare se tânguia de problemele inimii, de dorul de Bucovina și de durerea sufletească că mulți bucovineni s-au întors de la el după cazul de trecere în rezervă.

Din relatările rudelor apropiate am aflat că, după trecerea în rezervă, Dimitrie Gălătescu s-a căsătorit cu o profesoară, Margareta, gospodină, inteligentă, sufletistă, primitoare, și a cumpărat o vila lângă Cotroceni, chiar dacă nu avea serviciu. Treptat, Dimitrie a ieșit din depresie. Părea că viața intra în normalitate, însă o nouă încercare se abate asupra lui. Margareta se îmbolnăvește de cancer și moare la vârsta de doar 42 de ani. Pentru a umple golul din suflet, Dimitrie se înscrie și termină studiile de licență la Academia de Studii Economice și se angajează la Banca de Comerț Exterior. Cea de-a doua căsătorie, cu Emilia, o avocată, a devenit o adevărată povară. Noua soție, intrând în casa cumpărată de Dimitrie și Margareta, a impus propriile canoane: nici un prieten (din cei puțini care au mai rămas alături), nici un coleg, cu atât mai mult rudele, frații, surorile nu puteau fi primiți în casă, creându-se o blocadă informațională pentru o persoană atât de activă. Dimitrie a primit această situație drept o pedeapsă de la Dumnezeu, a început a merge la biserică. Mircea Samoilă, nepotul său, l-a întâlnit ocazional pe unchiul Dimitrie. În anii ’80, Dimitrie Gălătescu lucra asupra manuscrisului Țara mea și viața mea, tânguindu-se că nu-l poate tipări nici la București, nici la Iași (în perioada comunistă era practic imposibil de publicat ceva ce prezenta pozitiv epoca interbelică). În ianuarie 1986, mergând la biserică, a alunecat și și-a fracturat șoldul, fiind nevoit să stea la pat un an și jumătate. Singurătatea, lipsa de susținere sufletească și de ajutor fizic au șubrezit sănătatea firavă. Pe lângă problemele cardiovasculare, se îmbolnăvește de tuberculoză, iar soția îl internează în Spitalul de Boli Pulmonare din Breaza, unde își găsește sfârșitul in anul 1992, fiind înmormântat în cimitirul spitalului. Despre decesul unchiului a aflat întâmplător nepoata Elena, care l-a trimis la Breaza pe soțul ei, Ion Samoilă. Acesta s-a întors extrem de indignat de faptul că un intelectual, un patriot, așa cum a fost Dimitrie Gălătescu, n-a putut fi condus pe ultimul drum de rudele sale și să aibă o înmormântare creștinească.

Sperăm că în anii ce vin se va tipări o carte pe baza acestui manuscris. Scrierea lui Dimitrie Gălătescu este un omagiu adus ostrițenilor, un gest plin de semnificații pe care trebuie sa-l păstrăm în mintea și sufletul nostru. Autorul memoriilor, cu multă dragoste și iscusință, aduce în atenția noastră o perspectivă personală asupra istoriei Ostriței și îşi pune în mâinile noastre o parte din sufletul său nobil. Noi, urmașii, avem datoria supremă de a păstra amintirea celui care a fost Dimitrie Gălătescu, ostrițeanul care a bătătorit pământul Europei, dar nici un loc în care a ajuns nu a putut să stingă dorul de ACASĂ, dorul de BUCOVINA.