Gazeta de Herța

 (câteva date și amintiri despre cei deportați în noaptea de 12/13 iunie 1941)

 Cătă crimă și cruzime,

Sânge, chinuri și dureri,

Disperare, spaimă, plânset,

Scârbă și îngrijorări…

(Viorel Cotic, născut în Ceahor)

 ISTORIA NU UITĂ FAPTELE, dar oa­menii uneori nu au curaj să le spună. În ase­menea cazuri se rup verigile cronologice și se uită adevărurile crunte.

Au trecut 84 de ani, însă în memoria colectivă a cetățenilor din nordul Bucovi­nei, al Basarabiei, Ținutului Herța, inclusiv în memoria locuitorilor satului Ostrița, data de 13 iunie 1941 încă frământă spiritele. În acea noapte NKVD-ul a pus în aplicare operațiunea de deportate a familiilor persoa­nelor identificate drept „elemente periculoa­se”. A fost un act de genocid, în urma căruia cei mai scumpi oameni: părinți, bunici, frați și surori, prieteni ori simpli consăteni, au fost scoși din case în toiul nopții și fără nici un drept de apel au fost urcați forțat în vagoane de marfă și transportați într-o direcție necu­noscută. A fost o pedeapsă de la Dumnezeu, o eroare a autorităților ori o operațiune atent planificată de regimul comunist? Din literatu­ra de specialitate și din memoriile celor care au avut de suferit din pricina represaliilor, aflăm că oameni gospodari, țărani, copii, fe­ciori ca brazii, fete zvelte și bătrâni albiți de vreme au suferit o necruțătoare nedreptate.

Nu ne-am propus să realizăm un stu­diu științific, tema în cauză fiind studiată de reputați cercetători, atât din Ucraina, cât și de peste hotare, ci vom încerca să reflectăm ecourile represaliilor la care au fost supuși locuitorii satului Ostrița, cât și, în general, cei din Ținutul Herța în perioada anilor 1940- 1945. Este cunoscut faptul că destinul isto­ric al unui popor este marcat de relațiile pe care le stabilește cu vecinii, de puterea ființei naționale, de valoarea și comportamentul clasei politice, de conjunctura internațională, dar constatăm că mulți dintre contemporanii noștri n-au învățat nimic din istorie, au uitat că au pătimit de pe urma nedreptăților, au suferit în vremuri urgisite, considerând că alții pot să sufere în continuare și nu este treaba lor.

În dreapta – Gheorghe Țurcan.

Soarta bucovinenilor nu poate provoca in­vidie, aceștia având de suportat numeroase ocupații militare, schimbări de regimuri poli­tice. De multe ori ținutul nostru a nimerit sub tăvălugul războaielor care au dus la pierderi teritoriale, umane, economice, cu impact genetic și efecte morale. Consecințe devas­tatoare pentru populația regiunii a avut Pac­tul Molotov-Ribbentrop (sau Stalin-Hitler), semnat la 23 august 1939 între Germania şi Uniunea Sovietică, la care a fost adău­gat un Protocol adițional (rămas mult timp secret), ce prevedea împărțirea Europei de Est. Practic, cele două imperii își împărțeau sferele de influență, Germaniei revenindu-i Europa Centrală, Uniunea Sovietică emițând pretenții teritoriale față de Ţările Baltice, Po­lonia și România. Drept urmare, prin notele ultimative din 26 și 27 iunie 1940, Stalin obli­gă România să cedeze pământurile Basa­rabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, ultimele două regiuni nefiind menționate în protocolul secret din 23 august 1939.

 Din primele zile de ocupație, regimul co­munist a început sovietizarea teritoriilor ane­xate, fapt care a provocat grave nemulțumiri, frică, ură și opoziție în rândul localnicilor. Pentru a atenua spiritul de „nemulțumire”, guver­nul sovietic a luat măsuri drasti­ce împotriva „dușmanilor noului regim comunist”. Erau identificați așa zișii „dușmani ai poporului”, era eliminată orice opoziție, erau organizate deportările persoane­lor care ar fi putut reprezenta o cât de mică amenințare la adresa regimului comunist. În primăva­ra anului 1941 au fost întocmite listele cu numele persoanelor ce urmau a fi deportate în regiunile cu climă aspră din Rusia, pentru a contribui la avansul economic al Siberiei subdezvoltate cu aju­torul forței de muncă ieftine sau chiar gratuite. Listele erau scrise de mână, fără ștampilă sau vre­un aviz de la vreo instituție de stat. Tabelele au fost alcătuite pe baza rapoartelor informatorilor, investigațiilor realizate de forțele de securitate, denunțurilor unor cetățeni, turnători care născo­ceau diverse acuzații împotriva copământenilor lor pentru a se bucura de protecția autorităților sovietice. Oamenilor nevinovați li se imputau diferite crime inven­tate, precum trădarea de patrie, agitație antisovietică, apartenența la categoria de chiaburi sau foste partide politice din România interbelică, relații cu OUN (Organizația Naționaliștilor Ucraineni), comportament antisocial, tentativă de tre­cere ilegală a frontierei, „tăinuirea pregătirii unui complot contra sistemului socialist” și multe alte asemenea. Transpunerea în prac­tică a directivelor venite de la Moscova era în responsabilitatea celor aduși din interiorul Rusiei și Ucrainei sovietice, însă mulți din­tre cei care executau ordinele proveneau din rândul localnicilor, persoane fără prea mul­tă carte și avere, dar dornici să se pricop­sească de pe urma noii orânduiri sovietice. Acești „trădători ai neamului” au rămas pete rușinoase în istoria ținutului, fiindcă au con­tribuit la necazurile și durerile bucovinenilor.

Zamfira Predii (Todosan)
cu soțul Gheorghe.

În literatura juridică întâlnim termenii „exil”, „evacuare”, „strămutare”, persoanele supuse acestor privațiuni păstrând statutul social și civil, dreptul la muncă și remunera­re, dreptul de a se întoarce la modul obișnuit de trai după ispășirea pedepsei. Deportarea realizată de sovietici deposeda oamenii de drepturi juridice, fiind asociată cu confisca­rea bunurilor materiale, supunerea la mun­ci grele fără plată ori cu o plată simbolică, cu o disciplină de muncă extrem de severă, lipsă de asistență medicală și spațiu locativ, interzicerea corespondenței, interzicerea deplasărilor fără santinelă etc. La întoarce­re, după expirarea termenului de deportare, nu li se garanta restituirea proprietății (casă, animale, unelte ș.a.), bucovinenii fiind nevoiți să răscumpere propriile gospodării confisca­te de sovietici ori să își ridice o gospodărie nouă, în condițiile în care veniturile lor erau mizerabile. Fiecare persoană, după întoar­cerea din Siberia, era supusă unei supra­vegheri permanente din partea organelor securității.

„Dușmani” ai poporului din Ostrița. 

Noaptea din 12 spre 13 iunie 1941 a zgu­duit ținutul nostru. Grupe speciale de înfăp­tuire a represiunilor au început, după miezul nopții, operațiunea de arestare a persoa­nelor ce urmau să fie deportate în Siberia, Komi, Kazahstan și alte regiuni din Rusia cu clima aspră. Pe baza listelor întocmite, reprezentanții structurilor de represiune in­trau în curte, băteau intens cu patul armei în ușă ori geam până când gospodarul luat prin surprindere din somn și dezorientat de cele ce se întâmplau, deschidea ușa. Pe loc i se anunța ordinul de deportare și era forțat, în termen de 15 minute, să pregăteas­că familia de plecare. După anunțarea „verdictului” se menționa că fiecare persoană are permisiunea să ia până la 10 kg din bunuri materiale necesa­re în drum. Dacă gospodarul încerca să pună în desagă ceva mai de preț, reprezentanții puterii sovietice confis­cau toate obiectele valoroase și de mul­te ori și le însușeau.

Spre dimineața zilei de 13 iunie, prin satele din fostul raion Herța se au­zea lătratul câinilor, scârțâitul nătâng al căruțelor, vuietul mașinilor, răcnetul și blestemul femeilor, țipătul copiilor speriați, mugetul animalelor și înjurătu­rile rusești. Val după val, treceau con­voaie cu oameni duși spre lagăre și închisori. Imaginându-mi acea noapte, îmi vin în minte versurile lui Sergiu Măn­dinescu, fost deținut politic:

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea

În cioburi de răcnete mari

cât durerea.

Țândări din sufletele noastre

au ajuns până la cer.

Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferințele,

Atât de năprasnică urgia,

Încât în noaptea aceea unii

şi-au pierdut mințile,

Alții și-au

pierdut veșnicia.

A m i n t i r i l e despre deportări s-au constituit într-o memorie polifonică care a înregistrat vocile mai multor generații, de la bunici până la strănepoți, victime ale politicii de stat re­presive. În raionul Herța nu a rămas nici un sat care să nu fi avut de suferit de pe urma represiunilor regimului co­munist. Mare nenorocire s-a abătut asupra satului Horbo­va, din care, în acea noapte tragică, au fost deportate 197 de persoane. La fel au avut de suferit românii din Târ­nauca (169 de persoane), Hreațca (147), Buda Mare (144), Herța (141), Lucovița /Românească/ (93), Ostrița (90), Lunca (77), Molnița (74). Mai puțin au fost afecta­te satele Culiceni, Mogoșești, Mamornița, Mihoreni, Satu Mare, Poieni Bucovina și Godinești, din fiecare fiind deportate în jur de 30-45 de persoane. Cea mai norocoa­să a fost localitatea Țureni, din care au fost deportaţi nu­mai 3 săteni. Numărul total al deportaților din fostul raion Herța este de 1373 de per­soane, dintre care printre cei mai mari „dușmani ai poporu­lui sovietic” s-au numărat 581 de copii. În lagărele de con­centrare ale GULAG-ului au fost duse 269 de persoane, dintre care 67 au murit. Sta­tistica deportărilor nici astăzi nu este completă. Multe per­soane care au fost ridicate și deportate nu se aflau pe lis­tele pentru deportare, organi­zatorii arestând și vecinii unor familii pe care nu reușeau să le găsească. La întoarcere din Siberia, aceștia nu-și pu­teau restabili drepturile și re­dobândi proprietățile.

În satul Ostrița, conform listelor oficiale, în categoria de cetățeni periculoși pentru regimul sovietic au fost înre­gistrate 90 de persoane, între care 28 de copii. Însă, în re­alitate, numărul deportaților a fost mult mai mare. Astfel, printre cei deportați, dar care nu erau trecuți pe liste, se nu­mără membrii familiilor Hosti­uc, Toderean (Nistor) și Dubeț (Rufim). A avut de suferit fa­milia Gorenciuc (8 persoane), pedepsită pentru faptul că doi frați, Ilie și Nestor, au încercat să treacă clandestin granița la Lunca, în noaptea din 27 spre 28 ianuarie 1941. Nestor Gorenciuc a murit în floarea vieții, la vârsta de 28 de ani, într-o tabără de muncă silni­că, undeva după munții Ural. Din familia Hnatiuc, cinci per­soane (patru copii: Florea, Ileana, Maria și Ștefan, și mama lor, Veronica, de 54 de ani), au fost numite „trădători ai patriei” și deportate din ca­uza faptului că Ștefan a fost prins la trecerea frauduloasă a graniței și judecat la 10 ani de închisoare într-un lagăr de muncă silnică (GULAG). Foa­mete, geruri, muncă silnică au îndurat cele 17 persoane din neamul Ioneț, din cauza fap­tului că Zaharie a lui Simeon Ioneț și cu sora sa, Domnica, au fost arestați în momentul trecerii frontierei, la Lunca, pe 28 ianuarie 1941, iar rudele nevinovate au avut de supor­tat de pe urma măsurilor cri­minale ale regimului comunist care i-a aruncat în taigaua si­beriană.

După ce „vinovații fără vină” erau duși la gară, înce­pea calvarul. Acolo se făcea separarea familiilor după crite­riile de gen. Bărbații de peste 18 ani erau îndreptați spre la­gărele de concentrare din sis­temul GULAG-ului, în timp ce femeile, copiii și bătrânii erau trimiși în pădurile siberiene, în așezări civile dar cu suprave­ghere din partea NKVD-ului, și forțați să presteze diverse munci pentru o bucățică de pâine. Cei arestați au fost urcați în vagoanele trenurilor marfare, destinate transpor­tului animalelor. Când bătrânii sau copiii urcau cu greu sca­ra vagonului, soldații îi apos­trofau cu cuvinte de genul: „vrag naroda (dușman al po­porului)!”, „parazit”, „vrediteli (răufăcător)”, „contra”, „kulak (boier)”, „predateli (trădător)”, „șevelisi bystrei (mișcă-te mai repede)!”, urmate de înjură­turi de mamă, însă nimeni nu înțelegea ce i se spunea. Cu timpul, învățând limba rusă, și-au dat seama ce cuvinte de ocară le-au fost adresate în gara din Cernăuți, cuvinte pe care le auzeau în fiecare zi în inima Siberiei.

Într-un vagon infect, umed, murdar erau înghesuite până la 60-70 de persoane. Situația era oribilă. Nu numai că nu era loc unde să te așezi, dar nici suficient aer să respiri. „Călătorii” se sufocau de căl­dură, de duhoare cruntă de animale și sudoare. Fiecare om primea doar câte 200 ml de apă pe zi, iar ca mânca­re li se arunca câte un pește sărat și câte o „pălmuță” de pâine. Domnul Gheorghe Pu­rici, tremurând și lăcrămând, povestește că setea îi dobo­ra. Deportații scoteau mâini­le prin ferestruicile vagonului să strângă măcar un pic de rouă, apoi lingeau pielea ca sa-și potolească setea. Pen­tru necesitățile fiziologice ale pasagerilor era tăiată o gaură în podeaua vagonului. Un de­cor apăsător, fără aer și lumi­nă, oameni umiliți, disprețuiți, fără îndurare. Din lipsa de asistență medicală, s-au răs­pândit diferite boli infecțioase care au dus la numeroase de­cese. Cadavrele erau arunca­te din mersul trenului ori scoa­se în cârcă de condrumeți, în timpul staționării în diverse stații, și îngropate rapid, ală­turi de calea ferată. Pentru a ascunde crimele regimului totalitar, pe vagoane figurau lozincile: „Emigranți volun­tari”, „Muncitori români care fug de sub jugul boierilor în raiul sovietic”, „Emigranți vo­luntari. Să-i întâmpinăm cu flori”. Escortele (soldați tineri, de regulă) se străduiau să de­monstreze că deportările nu erau o pedeapsă nemiloasă

Gheorghe Purici, fost
deportat.

În prezent, în Ostrița tră­iesc ultimii martorii ai acelor timpuri vitrege pentru neamul nostru, între care îi amintim pe Radu al lui Constantin Tu­lupcă, în vârstă de 100 de ani și „camaradul” său de chinuri siberiene, Gheorghe Purici, în vârstă de 91 de ani, care au fost deportați împreună cu părinții. Când ajunge vorba de tinerețea lor, lăcrămea­ză și spun că nici n-au avut-o. Domnul Radu Tulupcă își amintește că, atât timp cât a fost tânăr și puternic, l-au fo­losit ca forță ieftină de muncă la tăierea pădurilor, încărca­rea butucilor. Istovit de munca grea și sleit de puteri, a fost transferat la slujba de poștaș. Privind pozele cu imagini din deportare, păstrate cu mare grijă de fiica sa, Valentina, spune că nici nu își închipuie cum poți să trimiți un om prin taigaua înzăpezită, pe un ger de minus 50 de grade, să du­că-aducă poșta la 50 de km. Vara îl păștea alt pericol: putea fi înghițit de mlaștinile din cale. A avut noroc că a îmblânzit doi câini, Borzic și Umca, care îl însoțeau în drumul lung prin taiga. Ei mergeau înainte, ară­tându-i pe unde să pășească, să calce pe pământul tare. Purta pușca de vânătoare ca pe un talisman, deoarece tre­buia să înnopteze împreună cu câinii într-un canton pă­răsit din taiga, în jurul căruia adeseori apăreau urși, lupi, mistreți. Dacă animalele săl­batice se apropiau de ușă, tră­gea un foc de armă prin grila­jul ferestruicii pe care o astupa cu scândurele să nu pătrundă gerul. Dimineața, pornea la drum și abia seara ajungea la destinație. O noapte poposea la cei trei frați Samoilă, consă­tenii săi, care se aciuau într-o bojdeucă construită de dânșii. Localnicii îi invidiau pentru măiestria cu care erau împă­nate bârnele.

Frații Samoilă, în fața căsuței ridicată de Ionică Samoilă
după revenire;

Oftând, domnul Radu, își amintește că, în iarna anului 1942, Constantin al lui Sime­on Tulupcă, tatăl său, fiind un fumător înrăit și schimbând bucățica de pâine pe câteva țigări, a murit de foame. Tre­buie să observăm faptul că Constantin Tulupcă s-a dus benevol la gară să vadă ce-i cu părinții, cu soția Paraschița și cu feciorul Radu, care abia împlinise 16 ani, ducându-le ceva de mâncare și ceva ha­ine. Și dus a fost… La vârsta de peste o sută de ani, Radu Tulupcă nici acum nu poate să uite ziua în care, contrar tradiției creștine, a fost nevoit să sape mormântul propriului părinte. Împreună cu câțiva consăteni, au luat târnăcoa­pele să sape groapa, dar pă­mântul era atât de înghețat, de săreau scântei de la lovi­turi. Înțelegând că munca lor era zădarnică, au adunat bu­tuci, le-au dat foc și așa, puțin câte puțin, au dezghețat pă­mântul și către seară au săpat groapa. Deoarece nu și-au îndeplinit norma de lucru în acea zi, au rămas fără porția de pâine pe care o primeau cei deportați. Noroc că s-au găsit oameni de suflet care le-au dat câte o fărâmitură din porția lor. Și mai tragic a fost cazul Paraschiței a lui Ion Ioneț, care a murit în toiul verii anului 1943. Cu greu au ales printre mlaștini un loc unde să se poată săpa mormântul. Când lucrarea era spre sfârșit, a pornit o ploaie torențială și groapa s-a împlut cu apă. Fii­ca răposatei i-a rugat pe su­praveghetorii care îi păzeau să-i dea voie să scoată apa din groapă, dar a urmat o înju­rătură și cadavrul Paraschiței a fost împins de acești zbiri, folosind exclusiv picioarele, în groapa plină ochi de apă. Nici sicriu, nici preot, nici rugă­ciune… I s-a permis să pună doar o cruce pe mormânt, cu numele incrustat pe ea.

Victor Hostiuc,
fost copil al Siberiei.

Acest caz se aseamănă mult cu ceea ce s-a întâmplat în familia mea. Mi s-a întipărit adânc în memorie povestea auzită despre moartea bunicii mele paterne, Frozina Rusu, decedată în regiunea Tiu­meni, în toamna anului 1942. Pământul era deja înghețat. Fiica Florica era gravidă, gi­nerele Alexandru Ghivireagă era trimis la muncă undeva departe, pe râul Obi, într-o brigadă de pescari, iar alți bărbați capabili să sape groa­pa nu se găseau. În această situație dramatică, Florica a rugat niște femei din Hreațca să așeze trupul într-o văgău­nă, să-l acopere cu bârne și cu crengi, să nu fie sfâșiat de fiare. Abia peste 7 luni, când pământul s-a dezghețat, au înmormântat-o sub poalele pădurii, nu departe de locul colibei în care trăiau. Florica cu patru copii s-a întors la baștină în anul 1961, însă nu i s-a permis să se stabilească în Buda Mică, în casa părin­tească, ce fusese vândută de autoritățile comuniste. Li s-a permis să se așeze la mar­ginea orașului Herța, într-o căsuță cu bucătărie și o singu­ră cameră. Peste un an, Flori­ca a avut o moarte enigmati­că. Cică, fiind singură acasă, trebăluia și, întâmplător, i s-au aprins hainele de la benzina cu care încerca să facă focul sub pirostrie. Din cauza arsu­rilor grave a decedat.

O soartă dramatică a avut-o și familia lui Nicolae Ivaneț. Din 6 persoane deportate, a supraviețuit chinurilor siberie­ne numai o fiică, Dochița, care a avut norocul să se întoarcă în Ostrița. Iar Gheorghe Purici și fratele său, Traian, și-au degerat picioarele în baraca înghețată. Zamfira, mama lor, nu a avut cu ce să-i înveleas­că și punea peste ei paie, însă gerul a fost mai puternic decât „căldura” pe care o puteau asigura paiele. Din Siberia ambii copii s-au întors șchiopi.

Maria Gh. Harabagiu.

Întâmplări pe care cu greu ni le putem astăzi imagina, situații imposibil de poves­tit fără să fii măcinat până în adâncul sufletului au fost re­produse în conversațiile pe care le-am avut cu nedreptățiții acelor timpuri: Dumitru Mihai­liuc, Elena Loic, Galina Alim­baeva, foști profesori, Ștefania Samoilă, Maria Gnatiuc, Vic­tor Hostiuc, Ion Samoilă, Za­harie Purici, Gheorghe Purici ș. a. Aceștia au descris cazuri tragice, când unii deportați își pierdeau demnitatea umană.

Valentina Rușciac-
Tulupcă, fiica lui Radu,
născută în Siberia.

Viorica a lui Grigore Dubeț (căsătorită Chibac), profesoa­ra-pensionară, descendentă din familia deportaților Hna­tiuc, din Ostrița, se îngrozește, când își amintește de încercă­rile prin care a trecut mama ei, Maria a lui Nistor Hnatiuc (căsătorită Dubeț). În tragica noapte, au fost ridicați Viorica a lui Vasile Hnatiuc, mamă, de 57 de ani, cu cei 4 copii (Ma­ria, Ileana, Ștefan și Florea). La gară au trăit o adevărată dramă: feciorii au fost izolați de familie, iar cele două fete, de 20 și de 10 ani, au fost duse în Siberia și cazate în clădirea unei școli vechi, împreună cu mai multe mame cu fiice. La apelul de seară, supraveghe­torul le-a atenționat să încuie bine ușa, fiindcă în apropiere se afla o baracă cu criminali recidiviști, pedepsiți pe viață la munci silnice. Deținuții erau foarte agresivi și zilnic comi­teau crime. „Condamnatele”, când au văzut că lipsește broasca de la ușă, s-au spe­riat, multe au început a răcni. S-au găsit câteva femei mai dibace, care au târât butuci și au blocat ușa. Au avut noroc că ferestrele erau cu gratii. Așa s-au chinuit mai multe nopți, apoi paznicii le-au insta­lat gratii la ușă, le-au montat broasca. Femeile și fetele lu­crau la tăiat copaci, iar fetițele aveau norma zilnică de adunat rășină de molid. Flămânde și istovite de muncă, multe fetițe mâncau diferite pomușoare și ierburi din pădure, care le-au provocat orbirea totală. Gheorghe Purici a relatat de asemenea cazuri, amintindu-și că niște copii de vârsta lui au fost izolați într-un spital, fiindcă și-au pierdut vederea din aceeași cauză. Nimeni din pază nu acorda atenție stării copiilor. Fetițele oarbe erau duse de mână în pădure și pe pipăite tăiau rășina de pe co­paci. Supraveghetorii le forțau să lucreze repede, fiindcă ar­mata roșie avea mare nevo­ie de rășină pentru tratarea răniților. Condițiile de muncă erau dificile. Leziunile provo­cate de înțepăturile insectelor și de zgârieturile de prin pă­dure, păduchii, provocau di­ferite boli care secerau viețile nu numai ale vârstnicilor, dar și ale fetelor. Doamna Viorica Chibac, parcă și azi o aude pe mama sa cum, zguduindu-se, îi povestea că erau zile când nu aveau nici o fărâmitură de pâine. Deși uneori cerșeau pe la casele localnicilor, aproape nimeni nu le putea ajuta cu producte. Între timp au aflat că în apropiere de baraca în care locuiau se afla cantina supra­veghetorilor, de unde se arun­cau resturi de mâncare. Maria a observat că cojile de la car­tofi erau aruncate alături cu la­trina. Împreună cu sora sa se furișau, luau cojile, le spălau și mama le gătea câte o ciorbă. Apoi au aflat că între grajdu­rile de vite era o lăptărie, iar într-o groapă se vărsa zerul de la prelucrarea brânzeturi­lor. Fetițele au vrut să aducă zer, fiindcă mama le-a promis că le va face o sârbușcă ca la Ostrița. Sora Ileana s-a aple­cat deasupra gropii să ajungă cu vedrița puțin zer, însă a alu­necat în groapa cu lichide și s-a înecat. Alt episod care s-a întipărit în memorie a fost cel din anul 1944, cam prin luna august, când deja erau cartofi. Bunica Veronica a fiert o gă­leată de cartofi cu coajă și s-a pornit spre pădure să facă o surpriză colegelor de baracă. Numai a ieșit în drum și a ob­servat că se apropie o coloa­nă de soldați, chinuiți, asudați, mulți șchiopătând. După for­ma militară a înțeles că sunt prizonieri germani. Deodată, parcă și-a văzut feciorii, des­pre care n-avea nici o veste, și a început să le împartă câte un cartof, pentru care unii prizoni­eri îi sărutau mâna. Cu toate că soldații care îi escortau pe germani strigau: „babușka, othodi, seiceas zastreliu (bu­nico, pleacă, ori te împușc)!”, ea nici nu-i auzea în acele momente, fiindcă își imagina că cineva tot așa le dă și fe­ciorilor ei câte un cartof. Nu­mai când s-a întors în Ostrița, cu fiica Maria, Veronica a aflat de la unul din frații Gorenciuc, întors din deportare, că feciorii ei sunt în viață, dar acesta nu i-a comunicat mai mult nimic despre dânșii, deoarece pen­tru orice informație puteai să nimerești înapoi în exil.

Radu Tulupcă cu soția
Ecaterina și fiica Valentina.

Ștefania Iacoban, fiica lui Florea Hnatiuc, fostă profe­soară, își amintește că tatăl ei și fratele acestuia, Ștefan, au fost condamnați și deportați într-un lagăr de concentrare după munții Ural, în regiunea Sverdlovsk. Florea era obli­gat să transporte zilnic pâine pentru o brigadă de tăietori de lemne în pădure, peste râul Kama, cu saci legați de un cal. Era un drum lung și periculos. Din cauza gerului, pâinea se făcea tare ca pia­tra, dar pentru dânsul și pen­tru căluț ascundea două pâini sub pufoaică. După ce s-a întors acasă, Florea, văzând când cineva pipăia pâinea să vadă dacă e întărită, se amăra și lăcrăma, spunând că nimeni din neamul lor n-a gustat și nu va gusta pâine cu adevărat aspră. Într-o zi, tre­când cu calul prin pădure, a fost atacat de o haită de lupi. Calul s-a speriat, a luat-o la goană, aruncându-l pe Florea din șa. Degeaba încerca să oprească calul, chemându-l pe nume. Acesta, fugărit de lupi, a nimerit într-o mlaștină și s-a scufundat. Florea a avut noroc că nu a pierdut arma, s-a ridicat, a început să împuște și lupii au dispărut în pădure. Tânărul, cu mare greu și frică s-a întors înapoi la brutărie, a raportat întâm­plarea, iar verdictul a fost scurt și clar: după termenul de detenție, încă un an de mun­că silnică în pădure.

Radu Tulupcă la 100 de
ani, cu stră-strănepoata
Maria.

Cu mare greu l-am convins să își depene amintirile pe Victor al lui Nicolae Hostiuc, fiu din părinți deportați, născut în Siberia. Mereu îmi răspun­de că mă roagă să nu-i amin­tesc de Siberia, că nu vrea să mai treacă prin suferințele părinților, Domnica (născută Nicolaevici) și Nicolae Ho­stiuc. Nicolae, împreună cu părinții Toader și Eudochia, nu s-au aflat pe listele pen­tru deportare, dar șefii locali, ca să suplimenteze numărul deportaților și să fie lăudați de autoritățile comuniste, și-au amintit că Nicolae a revenit acasă după ce i se încheiase termenul militar în România și l-au ridicat. Hotărârea de deportare a fost completată chiar în casă și citită părinților, pentru care bucuria întoarcerii unicului fecior s-a transformat în mare necaz. Familia Hos­tiuc a fost deportată în regiu­nea Tomsk, la munci în pădu­re. Foamea, gerul și munca din răsputeri l-au doborât pe Toader la vârsta de 45 de ani. După moartea tatălui său, Ni­colae s-a căsătorit cu Dom­nica a lui Ion Nicolaevici, și dânsa deportată la vârsta de 17 ani, împreună cu surioa­ra Ștefania, de 15 ani, și cu părinții lor, Ion și Garofina. Ion Nicolaevici, era un băr­bat voinic, frumos, puternic, însă foamea, munca silnică și sentimentul nedreptății l-au doborât în floarea vieții. El nu a putut accepta acea stare blestemată, unde în groază și teroare i-a fost ferecată li­bertatea. Familiei Nicolaevici i s-a încriminat că doi feciori, Nicolae și Vasile, au trecut granița, pe 27 spre 28 ianua­rie 1941, la Lunca. Libertatea lor a fost plătită cu suferințele provocate de comuniști ce­lor două surori, Domnica și Ștefania. În pofida faptului că erau tinere, dar și slăbite de regimul foarte sever de mun­că și de traiul deplorabil, ni­meni nu lua în seamă durerea lor. Pe geruri foarte mari erau scoase la tăiat copacii. Haine nu prea aveau, fiindcă cele luate de acasă s-au pono­sit, dar îmbrăcau o zdreanță sub pufoaică, luau pantaloni vătuiți, legau picioarele cu obele și înotând prin zăpada înghețată, porneau la muncă. Cu lopata, dădeau omătul de lângă tulpina copacului, apoi pe genunchi, cu ferestrăul de mană doborau copacii, îi curățau de crengi, îi butu­ceau, îi clădeau. Munceau din răsputeri pentru două sute de grame de pâine pe zi. Dacă se întâmpla ca norma de tăiere să nu fi fost îndeplinită, erau lipsite de porția de pâine. Vara erau alte pericole. Înțepăturile țânțarilor provocau malaria, diferite febre, care adesea erau letale. Plata mizerabi­lă abia ajungea să cumpere puțin ulei ori zahăr. Fetele își „meștereau rochii” din saci de iută (saci cubanezi) să aibă în ce ieși la lucru. Așa făceau și celelalte femei deportate. Când își aduceau aminte de moda siberiană, spuneau că prin taiga umblau ca niște stafii. Greu le-a fost și după căsătorie, când Domnica a născut copii, Victor și Nata­lia, iar Ștefania l-a născut pe Alexandru. Din primele zile, copilașii rămâneau în grija bu­nicii Garofina. Copiii plângeau de foame, iar bunica de jalea lor. Noilor născuți le revenea o sută de grame de pâine pe zi. Bunica rupea câte o bucățică, o înmuia în apă, pu­nea un pic de zahăr și făcea într-un petic de pânză „boțul”, apoi copiii sugeau până se termina „hrana”, ca mai apoi să le facă alt boț. Chinurile au fost grele, dar speranța de a se întoarce la vatră le-a dat putere să reziste. Prin anii ‘70 ai secolului trecut, frații Nico­laevici s-au întâlnit în Ostrița cu rudele venite din deporta­re. Vasile Nicolaevici (pseudo­nimul Niculescu) a fost viorist în Orchestra Națională Radio România, iar fratele Nicolae a fost angajat la CFR.

Maria Nicolaevici (născută Garbagiu) și Zamfira Todosan (născută Predii) au muncit împreună la o uzină nucleară din Krasnoiarsk. Nu au înțeles atunci de ce așa repede li s-a împlinit termenul de exil. Am­bele au înțeles că au primit o doză mare de radiație atunci când s-au născut copiii. În fa­milia Mariei Nicolaevici, cinci copii s-au născut cu handicap. Trei fiice sunt surdo-mute, iar doi feciori au probleme cardi­ace și locomotorii. La fel, în familia Zamfirei Todosan, pri­ma fiică a avut subdezvoltare fizică și deficiențe locomotorii. Supărătoare a fost situația în care au fost puse când au fost anunțate că trebuie să răscumpere casele părintești confiscate în ziua deportării. Maria Nicolaevici, împreună cu fratele Pavel Garabagiu, au fost zilieri un an prin sat ca să poată agonisi suma nece­sară pentru răscumpărarea cuibului părintesc.

Și membrii familiei lui Si­meon și Maria Samoilă (am­bii morți în Siberia) au avut de trecut prin aceleași chinuri ale deportării, după ce în toiul nopții de 12/13 iunie li s-a citit ordinul de deportare. Împre­ună cu cei trei feciori, Ionică (28 de ani), Grigore (14 ani), Ștefan (12 ani) și cu nora Ve­ronica, au fost ridicați pentru simplul motiv, că fiul Vasile era copil de trupă într-o orchestră militară din Oradea, iar alt fe­cior, Gheorghe, era incorporat în armata română. Departe de casă, toți sperau că va veni odată și odată momentul eli­berării. Primii au primit permi­siunea de a se întoarce acasă Ionică cu soția Veronica și cu feciorul Constantin, născut în Siberia. Însă era vara, pămân­tul era dezghețat, mlăștinos și au trebuit să aștepte înghețul. Drumul a fost anevoios, până la gara feroviară erau vreo 40 km. Copilul nu putea să rezis­te drumul. Au făcut o traistă din sac, l-au pus pe fiul Costea în spate și împreună cu câțiva consăteni au pornit spre casă. Nici prin minte nu le-a trecut, că atunci când vor ajunge în sat nu vor avea unde trăi. În casa ridicată de tineri înainte de deportare era deschisă o dugheană, iar în casa veche, părintească, trăiau niște „gos­podari de rit sovietic” care au refuzat categoric să cedeze măcar o cameră, să aibă unde adăposti copilul. Au locuit o vreme în casa vărului lui pa­tern, Zaharie Purici, care încă își ispășea „păcatele” undeva în zona râului Kolîma, apoi s-au mutat cu traiul la niște rude peste Prut. Cu mare greu, primăria le-a permis ca în curte, lângă dugheană, să ridice o căsuță cu două came­re. Tânăra familie a fost ajutată de rude, vecini și, spre iarnă, s-a bucurat că au unde adă­posti copilașul. Despre faptul că este din nou stăpân la casa sa, Ionică le-a scris fraților rămași în Siberia şi celor doi din România, care au venit să se întâlnească la Ostrița. Frații refugiați în România, dar și cei aflați încă în Siberia, când au aflat la ce nedreptăți sunt supuși cei care revin acasă de către autoritățile locale, au renunțat la ideea de revenire la baștină.

O problemă gravă cu care se confruntau cei care au fost ridicați și duși la mii de kilometri de casele lor era generată de schimbarea denumirilor localităților din Regiunea Cernăuți, operată în anii 1944-1946. Folosită ca metodă pentru înlătura­rea toponimelor autohtone românești, ca instrument de deznaționalizare, înlocuirea denumirilor unor sate cu de­numiri similare din alte părți ale Ucrainei și Rusiei crea confuzii și făcea imposibilă tri­miterea la destinație a scriso­rilor trimise din Siberia. În ra­ionul Herța au fost schimbate denumirile practic ale tuturor satelor românești: Probotești a devenit Diacovțî, Miho­reni – Petrașivca, Mogoșești – Bairachi, Pasat – Crupi­anscoie, Ștreanga – Cana­tivca, Țânteni – Țviahivca, Becești – Podvalinoe, Poieni – Bucovca, Mamornița – Rad­gospovca, Hergheligeni – Ta­bunivca, Pătrășeni – Camena și altele. Unele sate mai mici, ca Frunza (de lângă Lunca) și Prisaca au fost șterse de pe hartă.

Chiar dacă deportaților li s-a permis, la finalul anilor ‚50 în anii ‚60, să revină acasă, li s-a interzis, sub amenințarea că vor fi arestați și deportați din nou, să povestească prin ce au avut de trecut. La o Conferință a Societății „Mihai Eminescu” din Cernăuți m-a impresionat povestea familiei Tomiuc din Carapciu, unde abia peste 14 ani după depor­tări, fiul Ilie a putut afla despre suferințele tatălui și unchiului său, care timp de doi ani au stat ascunși în pădure, la Hat­neni, ca să nu fie deportați în Siberia. Aceeași istorie s-a întâmplat și cu familia Țurcan din Ostrița. Au fost ridicate șase persoane, dar mama Aurora, fiul Simeon de 8 ani, și două fiice, Eugenia de 10 ani și Teofila de 3 ani, au de­cedat chiar după ce au ajuns în Siberia. Familia a fost co­sită de foame și ger. Fiica Mărioara, de 4 anișori, a fost dată la o casă de copii. Unicul care a ținut piept represiunilor a fost fiul Gheorghe care, la vârsta de 22 de ani, în 1955, s-a întors în Ostrița, singur cuc. În casa părintească era amenajată ferma de păsări a colhozului. A avut mare noroc de mătușa pe linie maternă, Ileana Iutis, care l-a găzduit și l-a ajutat financiar să o aducă din Siberia pe sora Mărioara. Gheorghe Țurcan nu se pu­tea împăca cu ideea că sora mai mică a rămas să sufere foamea și gerul siberian. În sat s-a aflat de planurile lui și într-o zi, la Gheorghe a venit consăteanul, Dumitru Ivaneț, cu rugămintea să o caute și pe fiica lui, Domnica Ivaneț (căsătorită Preutescu), să o aducă acasă. Domnica avea numai doi anișori, când îm­preună cu mama, Paraschița și bunica Garofina Clim, a fost ridicată pentru că tatăl ei, Du­mitru, s-a refugiat în România (dar se întorsese între timp în sat). Mama și bunica au mu­rit în iarna anului 1943, iar micuța Domnica a fost luată la o casă de copii. Gheorghe Țurcan a căzut de acord cu condiția ca vecinul să-l ajute cu banii de drum. Peste pa­tru luni, tânărul s-a întors din Siberia însoțit de cele două fetișcane. Mai târziu, Ghe­orghe s-a căsătorit cu o fată harnică din familia Dubeț, care făcea parte din persona­lul tehnic al școlii din Ostrița. Corneliu Cravciuc, directorul școlii, i-a ajutat cu formularea diferitelor cereri către instanțe ca să-și recapete casa părin­tească. Vasile a lui Gheorghe Țurcan, fiul mezin, a aflat pentru prima dată această istorie în noaptea când pri­veghea trupul neînsuflețit al tatălui său. Informațiile i-au fost oferite de un prieten de surghiun din Camena, fostul raion Storojineț. Bărbatul i-a descris misterul destinului unui om nedreptățit, care a păstrat în tăcere suferințele, de frică de a fi din nou sur­ghiunit. Așa s-a procedat și in familiile Scutelnic, Tode­rean, Todosan, victime ale regimului comunist care au „dus” tainele suferințelor lor în mormânt. Numai plăcile Memorialului dedicat victime­lor represiunilor staliniste, din fața bisericii din sat, pe care sunt incrustate numele celor deportați, mai amintesc nu­mele celor care au fost când­va gospodari ai satului.

Cu aceste gânduri vane, toți își amânau sorocul,

Îndurând crâncen năpas­ta, așteptând din cer norocul.

Și lipsiți de-orice speranță, între viață și-ntre moarte,

Se târau cadavre vii, pri­zonieri cumplitei soarte.

(Dumitru Teodorescu)

Amintirea represaliilor so­vietice este încă vie, rudele păstrează și transmit mai de­parte memoria tragediilor din anii 1940-1953, cu arestări, condamnări și crime, cu de­portări în Siberia, cu muncă silnică la Onega și Donbas, cu strămutări în Herson și Nikolaev, cu feciori duși pen­tru cinci ani la capătul lumii, la Vladivostok ori pe insulele Kurile, la marină, cu cumpli­te acte de violență împotriva persoanelor care se opusese­ră regimului totalitar. Sistemul sovietic rămâne o pată nea­gră în istorie, fiindcă sub acel regim mulți nemernici au frânt soarta zecilor de mii și mili­oane de oameni nevinovați, aplicând legi care să apere comunismul și să pedepseas­că cât mai drastic pe cei care erau văzuți drept „dușmani ai poporului”, de la copii din fașă, până la bătrâni în cârje.

Elena PURICI, profesoară metodistă, Liceul Ostrița