Gazeta de Herța

Copacii visează să spună toate poveștile

pe care le deține pădurea …

de aceea devin cărți

(Massimo Lo Pilato)

Oamenii pot fi cunoscuți nu nu­mai prin intermediul faptelor și vor­belor, dar și prin ceea ce au scris în cărțile lor, prin amintirile rudelor și cunoscuților ori cu ocazia unor în­tâlniri întâmplătoare sau planifica­te. Întâmplarea a făcut să cunosc și să am posibilitatea să conversez cu doamna Sanda Galatescu, fostă pro­fesoară universitară la București, și doamna Mioara Ioana, economistă, din județul Olt, despre istoria Bucovinei și despre neamul Galatescu. Surprinzător a fost faptul, când doamna San­da mi-a spus, că multe date despre istoria locală le-a aflat din memoriile profesoarei Ștefania Galatescu, cumna­ta tatălui ei, Vasile Galates­cu, fost economist și jurist la Banca Națională a României. Profitând de vizita efectuată de domnul Horia Grozavu, inginer silvicultor din Sucea­va, la Slatina, județul Olt, la rugămintea doamnei Mioara Ioana, acesta mi-a adus publicațiile Ștefaniei Galatescu.

În posesia mea au ajuns șase plachete semnate de bucovinean­ca noastră, pe care le-am citit cu o deosebită satisfacție. În opinia mea, acestea reprezintă o mică contribuție la cunoașterea trecutului Bucovinei. Nu voi realiza o analiză științifică ori o critică literară modestă, dar consider că broșurile respective aduc informații noi despre Bucovina interbelică, des­pre suferințele omului simplu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scrierile Ștefaniei Galatescu repre­zintă o literatură a memoriei, pe care autoarea o interpretează și o valori­zează.

Prima plachetă, intitulată „IUBIND PĂDUREA”, a apărut la Editura V. Cârlova, București, 1995 (Partea I). Apoi, în anul 1999, a fost publica­tă a doua parte a poveştii vieții au­toarei cu titlul „UN POM ÎN ZID: IU­BIND PĂDUREA”, Editura Tempus, București. Ambele plachete conțin date autobiografice, în care entuzias­mul și dorul tineresc se întrepătrund cu chemările pădurii. Autoarea ne implică în viața interbelică din Buco­vina, transferându-ne în satele și pă­durea din preajma târgului Sadagura. În culegerea de schițe „AMINTIRI­LE UNEI BUCOVINENCE”, Editura Tempus, București, 2000, Ștefania menționează că s-a născut în familia lui Dan și Ana Staisac, într-o casă din codrul Bucovinei, dintre satele Ma­hala, Rarancea, Toporăuți și orașul Cernăuți. Nicăieri nu este amintit anul nașterii, dar din spusele rude­lor am stabilit că s-a născut în anul 1919, la Sadagura, și a trecut la cele veșnice în anul 2012, la București. Tata, Dan Staisac, de origine român, după absolvirea Școlii de Cantori din Rădăuți, a fost repartizat la Sadagu­ra, ca dascăl la biserică. A fost pri­mit în gazdă de un cizmar ucrainean, căsătorindu-se apoi cu fiica acestu­ia, Ana. Fiica lor, Ștefania, devenind profesoară de matematică, a fost un cadru didactic cunoscut nu numai în comuna Nicolae Titulescu, dar și în întreg județul Olt. Vocația de dascăl s-a împletit în mod fericit cu cea de scriitoare.

Cu o deosebită dragoste față de tatăl ei, autoarea descrie memoriile acestuia despre prima zi a sosirii lui la Sadagura. Cel mai plăcut moment a fost acela, când, după ce au luat masa, tânărul a mulțumit gazdei și a început să cânte o priceasnă. Vocea lui Dan a fermecat pe cei ai casei și pe vecinii care s-au oprit să asculte cântarea ce se revărsa prin ferestre­le casei. Vestea că a sosit un cantor nou, s-a răspândit în târg. Dumini­că, cizmarul a încălțat cizme noi și cu toată familia a plecat la biserică să asculte liturghia susținută de vo­cea noului cantor. La slujbă, alături de enoriași, erau prezenți domnul Furtună, fruntașul orașului, baronul Nicolae Mustață, boier bucovinean, mare proprietar din Sadagura și mare om politic, Dumitru Gros, un învățător, primarul orașului împre­ună cu secretarul, Traian Paicul, latifundiarul Bumbac care nu se să­tura de cumpărat pământuri, inves­tind pană la ultimul sfanț, în timp ce soția lui umbla desculță. După slujba din biserică, un grup de invitați s-a dus la casa învățătorului, unde au fost serviți cu diferite bucate, vin, dulcețuri, cafele. La acel festin, Dan, care se afla printre musafiri, i-a spus cizmarului că a decis să o ia pe Ana de soție. Fetele care serveau masa și-l ocheau pe tânărul cantor, au rămas înlemnite, iar ceilalți oaspeți deja cinsteau pentru „casa de piatră” a celor doi tineri. Dan era fascinat de Sadagura. Adesea privea prin gea­mul bisericii la forfota din piața mare, în jurul căreia erau ateliere, prăvălii, măcelării, o cafenea. Oameni de di­ferite etnii: români, ruteni, evrei, toți buni gospodari, se înțelegeau și se respectau. Dan a început să învețe limba ruteană, pentru a putea să se înțeleagă cu viitorii socri și cu localni­cii veniți din Galiția.

Tatăl autoarei, Dan Staisac, după moartea socrilor, și-a schimbat profesia de cantor bise­ricesc în cea de pădu­rar, pe care a deprins-o de la socrul său. Avea o gospodărie bine organi­zată, iar din comerțul cu fructe, legume, lactate, darurile pădurii, meze­luri, a avut posibilitatea să susțină plata pentru studii nu numai ale copi­ilor săi, Ștefania și Otto, dar și burse pentru trei liceeni din satele Mahala și Toporăuți. Peste mulți ani, întâm­plător, într-o stațiune balneară, au­toarea l-a întâlnit pe unul din aceștia, care devenise un judecător de elită în România. Judecătorul, aflând cu cine s-a revăzut, s-a bucurat nespus de mult și a mărturisit Ștefaniei că nici­odată n-a putut uita gestul filantropic făcut de părinții ei și a încercat s-o răsplătească pentru fapta caritabilă a tatălui ei.

Prozatoarea descrie rutina vieții de familie care se distrugea din cau­za alcoolului. Din memoriile autoarei aflăm că ea a avut relații tensionate cu sora sa, Silvia, care ducea o viață dezechilibrată, ce i-a provocat moar­tea prematură. Descrie suferințele soțului, Costică Galatescu, pe front, apoi în prizonierat, într-un lagăr de muncă silnică sub Moscova. Ștefania istorisește cu multă durere suferințele personale din perioada celor două detenții suferite din cauza unor atitu­dini împotriva sistemului. Duritatea propriului destin i-a sugerat ideea de a scrie memoriile, care, în timp, au devenit pentru ea colac de salvare în dorința de supraviețuire pe marea învolburată a vieții. Prozatoarea face multiple trimiteri la pădurea care i-a salvat viața, în momentele în care era căutată de reprezentanții struc­turilor de forță ale statului comunist. Codrul a rămas pentru ea un loc de liniște sufletească în perioade tulburi. Un tablou aparte schițează paginile în care Ștefania Galatescu vorbește despre activitatea ei în cadrul diver­selor cenacle literare, unde încearcă să trateze teme aflate în strânsă le­gătură cu noile particularități ale po­liticii timpului. Ea a trăit cu convinge­rea că nu este înțeleasă și este prea puțin apreciată. În opinia ei, oamenii de creație se află mereu în conflict cu puterea de stat.

Placheta „UN POM ÎN ZID” este o încercare de prezentare a vieții și activității lui Nicolae Titulescu (1882- 1941). Diplomat, politician, avocat, profesor universitar, ministru al Afa­cerilor Externe în România inter­belică. Autoarea descrie copilăria, adolescența, anii de școală și de liceu, rolul important jucat în cadrul misiunilor diplomatice de la Londra, Paris, Roma, Berlin. Fiind profesor la Facultatea de Drept din Iași și având o încredere nemărginită în forța dreptului, recomanda studenților să abordeze cu seriozitate teoria și practica juridică. Ștefania Galatescu scoate în evidență viziunea lui Ni­colae Titulescu, potrivit căreia toate neînțelegerile între state puteau și trebuiau rezolvate pe cale pașnică în cadrul Societății Națiunilor.

În manuscrisul „IULIA”, autoarea evidențiază încă o dată dorul etern pentru Bucovina, pentru pădurea în care a crescut și a visat, precum și atitudinea ei față de evenimentele politice din România.

Încercările poetice ale Ștefaniei Galatescu sunt înmănuncheate în plachetele „PACE ȘI OMENIE”, „UL­TIMELE FLORI ALE UNEI OCTOGE­NARE”. În antologia „PE DRUMUL VIEȚII”, îngrijită de bucovineanca noastră, găsim povestirea „Păpușa”, consacrată surorii sale, Silvia, dece­dată în floarea vieții. O salbă de me­dalioane despre pedagogii devotați meseriei lor putem citi în placheta „PROFESORII”.

Astfel, creația Ștefaniei Gala­tescu a devenit o adevărată zestre pentru toți doritorii să afle mai multe detalii despre istoria locală, textele autoarei abundând de povestioa­re cu personaje reale, întipărind în memorie pentru urmași toponime­le locului, precum „Dumbrava”, „La stejar”, „Muntele Măcinului” (astăzi Lipnic), „Drumul de piatră” și altele. Istorisirile Ștefaniei Galatescu rămân o lecție de viață pentru generațiile actuale și viitoare, contribuind la schițarea fenomenului bucovinean. Din filosofia acestor scrieri, putem constata că viața este o partitură pe care fiecare persoană o cântă în felul său. Important este să cunoști notele fără de care nu poți fi om: Demnitate, Dreptate, Respect.

Elena PURICI,

profesoară-metodistă, Liceul Ostrița