Gazeta de Herța

Colind pentru cele 40 de zile de la plecarea  poetului Gheorghe Ungureanu

Tristețe, lirice melancolii, depănare în duioase amintiri la Palatul Național al Românilor… S-au adunat prietenii celui care alături de președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu”, Vasile Bâcu, a fost un grijuliu gospodar al Casei noastre Naționale. Încă nu ne putem împăca, încă nu ne-am obișnuit că Gheorghe Ungureanu nu mai este. Ne-a amintit dureros familia – soția Ina, fiul Dumitru, fiica Elena, ființele scumpe ale dispărutului. Numai ele simt mai profund decât oricine golul lăsat de dispariția pământească a poetului, găsindu-și mângâierea într-un moment de reculegere și pomenire după datina creștină a parastasului de 40 de zile. Chiar în duminica când regretatul dispărut s-a înfățișat la judecata Domnului, pentru a i se hotărî unde îi va sta sufletul, ne-am adunat la un colind pentru păstorul cuvântului poetic original dăltuit, care a fost Gheorghe Ungureanu. Poeții știu să moară numai tineri, la 40 ca și la 90 de ani, am memorat un vers nu mai știu de la care poet. GHEORGHE UNGUREANU a plecat la 47 de ani, tot tânăr și rebel, cu un admirabil duh al libertății.

Cerând iertarea și îndurarea lui Dumnezeu asupra sufletului trecut dincolo, după cuvântul de rugăciune și duioase amintiri din copilăria petrecută împreună în satul natal Voloca, preotul Pavel Paulencu a propus să cântăm un colind pentru Gheorghe: „Să se bucure și el că încă se colindă la noi. Am fost la Voloca, la Crasna, mâine mergem la Iordănești…”. Pe undele vocii melodioase a inimosului părinte și prieten de școală, sufletul lui Gheorghe Ungureanu, înainte de a părăsi lumea pământească, s-a bucurat de vestea minunată a Nașterii Mântuitorului, un pic mirat poate de tristețea din privirile prietenilor adunați să-l pomenească la Palatul Național. Despre cum a fost, cum ne-a rămas în inimi și ce vom face pentru a-i păstra memoria au vorbit Cristian-Toma Dacica, distinsul diplomat, consul la Consulatul General al României la Cernăuți, Vasile și Ancuța Bâcu, Nicolae Șapcă, Carolina Jitaru, prof. univer. Cristina Paladian și Felicia Vrânceanu, Ștefan Hostiuc, Mihai Gherman, Sofia Roșca, Gheorghe Bodnariuc. Vasile Carlașciuc, Tatiana Golciuc. De la Dorohoi a sosit cu un cuvânt despre valoarea poetului profesorul Vasile Adăscăliței.

L-am pierdut, dar ne amintim cu bucurie că l-am cunoscut

Cât adevăr în cuvintele lui Mircea Eliade că „toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi”. În cei 47 ani de viață nu cred să fi auzit vreodată atâtea cuvinte frumoase, de prețuire despre sine, așa cum s-a vorbit despre Gheorghe Ungureanu la parastasul de 40 de zile după moarte. Le-a meritat cu vârf și îndesat, dar îmi imaginez cum ar fi zâmbit puțin ironic auzindu-le. Presupun că își cunoștea propria-i valoare, dar nu alerga după glorie deșartă, nici după laude, fie chiar pe deplin meritate. El însuși era zgârcit în aprecieri elogioase, nu l-am auzit să laude pe cineva din anturajul său, doar despre coloșii literaturii române vorbea cu venerație. De-acum, dacă nu mai este, consolați de credința că ne vede și ne aude din ceruri, prietenii și-au deschis larg inimile, revărsând mărturisiri de prețuire și afecțiune, neopriți de ironia poetului. Despre Gheorghe Ungureanu s-a vorbit frumos, emotiv, liric, îndelung ca niciodată și nicidecum după legea că despre morți se spune numai de bine. S-a vorbit ca despre un om viu, care stătea, de obicei, undeva în ultimul rând, undeva după ușă, preocupat ca toată lumea să se simtă bine. Cred că nu l-au mâhnit vorbele prietenilor, pentru că, de fapt, n-au fost discursuri elogioase, ci s-au trasat promisiuni și proiecte să nu se piardă creația sa și memoria-i să nu se termine doar cu parastasul de 40 de zile. Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu”, care l-a avut de ajutor și în gospodărirea Palatului Național, a amintit cât de exigent era, ce exces de responsabilitate avea poetul față de cuvânt, de prima și unica sa plachetă de versuri „Eu fără titlu”, pe care i-a editat-o la Herța. Profesoara de română Ancuța Bâcu a evocat responsabilitatea de părinte, cultura și înalta educație națională pe care soții Gheorghe și Ina Ungureanu au oferit-o fiului Dumitru și fiicei Elena, ambii absolvenți cu mențiune ai Liceului „Alexandru cel Bun”. Fiul Dumitru, student la medicină, a moștenit de la tatăl dragostea pentru poezia eminesciană, evidențiindu-se la concursurile declamatorilor cu „Rugăciunea unui dac”. Criticul literar Ștefan Hostiuc a evocat un moment ce l-a uimit: Gheorghe Ungureanu a refuzat propunerea de a fi inclus cu un volum de poezie în cadrul proiectului Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, motivând că trebuie să mai selecteze, să „șlefuiască”. Urmează, după cum a promis criticul, să includă un volum post-mortem în proiectele viitoare. Mai ales că editarea unei asemenea cărți este îndreptățită de înalta admirație a maestrului Arcadie Suceveanu, care l-a apreciat pe Gheorghe Ungureanu drept un nume de referință a poeziei moderne din nordul Bucovinei. În acest context un emoționant eseu i-a dedicat jurnalistul Vasile Carlașciuc. Șefa Catedrei de Filologie Română și Clasică, dr. Cristina Paladian, a evocat spiritul boem al fostului absolvent, teribilismul său poetic, intercalat într-un mod uluitor cu responsabilitatea pentru familie și grija de mama sa, pentru gospodăria de la Voloca. Hărnicia și priceperea la orice muncă țărănească i-a lăudat-o în versuri prietenul din generația de mai înainte, Mihai Gherman. Lectorul universitar dr. Felicia Vrânceanu a menționat că creația poetică a lui Gheorghe Ungureanu se încadrează în tiparele poeziei române moderne, amintind și de dragostea altoită copiilor pentru opera eminesciană. Cum s-au întâlnit prima dată în universul poeziei a evocat Nicolae Șapcă, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți și al grupului cernăuțenilor din cadrul Cenaclului transfrontalier „Mașina cu poeți”. „Doamne, ce imaginație”, a rememorat Nicolae Șapcă exclamația poetului Gheorghe Pârja, după ce a ascultat recitalul poetic al lui Gheorghe Ungureanu la un festival al poeziei la Sighetu Marmației. Imaginație fantastică avea Gheorghe și la gătitul bucatelor, cucerindu-i cu savoarea sarmalelor pe „pasagerii” „Mașinii cu poeți”. Legați de o veche prietenie, Nicolae Șapcă susține propunerea lui Vasile Bâcu de a revigora cenaclul poeților cernăuțeni și a-i da numele lui Gheorghe Ungureanu. Pe urmele unei lungi, sincere prietenii a lăcrimat Carolina Jitaru, martoră a înfiripării dragostei și familiei cuplului Gheorghe – Ina Ungureanu. Imagini sentimentale îi revin din anii studenției – spectacole cu Eminescu și Veronica Micle, recitaluri, improvizări, iar mai târziu inspirația pentru a pune pe note versurile lui Grigore Bostan „Urătură pentru Țara Fagilor”, poezia preferată de Gheorghe Ungureanu. Despre devotament și legământ în continuitatea valorilor naționale, despre cum a luat naștere „Junimea” tineretului român de astăzi din nordul Bucovinei a vorbit Gheorghe Bodnariuc, jurist cu vocație de poet. Că a fost deschis să încurajeze și să ajute celor cu o scânteie de talent am aflat de la Tatiana Golciuc, iar poeta Sofia Roșca a preluat cuvintele profesorului Vasile Adăscăliței, care a relevat că „poezia lui Gheorghe Ungureanu e greu de înțeles, dacă nu gândești, dacă nu pătrunzi în miezul metaforei acestui om deosebit în inteligență, deosebit și în tăcerea sa”.

Ascultând atâtea mărturisiri de considerație și iubire, le-aș aduna pe toate în cuvintele, rostite la început de reprezentantul Consulatului General al României la Cernăuți, consulul Cristian-Toma Dacica: „L-am pierdut, dar ne vom aminti cu bucurie că l-am cunoscut”.

Maria TOACĂ

***

După vechile rânduieli ale credinței ortodoxe, Preotul a înălțat rugăciuni, cerând iertarea și îndurarea lui Dumnezeu asupra sufletului trecut dincolo, cerând pentru el milă și lumină în lumea cealaltă.