Gazeta de Herța

El era un țăran obișnuit dintr-o familie numeroasă: mai avea patru frați. Și toți cinci erau puternici și cu caracter. Acest caracter li s-a manifestat în mod deosebit încă din tinerețe, când avea loc hramul satului. Satul era mare, cu flăcăi mulți. După ce beau un pic de vin sau tărie, trebuiau să clarifice, cine e mai tare. Prin urmare, bătăile flăcăilor băuți au devenit aproape o tradiție. Împreună cu frații lui formau un cerc și se băteau cu aproape jumătate de sat! Câștigau! Dar, după cum îi povesteau mult mai târziu oamenii din sat mamei noastre, nu o singură dată, pe toloacă apărea bunica ei, adică mama acestor flăcăi, cu o mică vărguță în mână și… gata: cu capurile plecate, înșirați unul după altul, ei se întorceau ascultători acasă. Deoarece respectul față de mamă la ei depășea propriile lor ambiții.

Bunicul Florea era sprinten, lat în spate, cu mâinile mari, cu pielea crăpată de la munca obositoare. Era mândru și ambițios. Uneori sever. Datorită duratei lungi a serviciul lui militar: la momentul demobilizării din armată, tocmai a început războiul, ceea ce l-a obligat să nu-și dea jos uniforma militară pentru încă o lungă durată de timp – bunicul și-a dezvoltat o manieră mai specială de a merge, care-l deosebea de alți bărbaţi din sat. Chiar și când mergea prin câmp, pășea cu pas cadențat ca la paradă în cizmele lui de chirzăsau în bocanci.

Ce a-și putea spune: verticalitatea și severitatea lui se combina cu o bunătate de suflet și o căldură incredibilă. Anume el ne-a cumpărat prima săniuță, primele schiuri… Într-o zi de vară, bunicul s-a pornit la cosit  fânul. Și l-a luat cu dânsul și pe frățiorul meu mai mic, Valeriu, care încă nici nu umbla la şcoală… La un moment dat a început o ploaie torențială. Moș Florea în câteva clipe i-a construit o mică colibă​​, a întins înăuntru geaca lui și l-a culcat pe ea pe Valeriu. Frățiorul a adormit imediat. Când s-a trezit singur, s-a speriat, a scos capul din colibă și l-a văzut pe bunicul nostru, ud până la piele, așteptând cu răbdare când se va trezi nepoțelul.

Consătenii îl respectau, iar flăcăii din sat încă și se temeau de el. Când în satul nostru natal se construia peste râul Derelui un pod pe frânghii metalice (deoarece celelalte poduri erau distruse de ghețari și inundații), ce urma să lege cele două părți ale satului, el a fugit chiar din spital, unde zăcea cu o sciatică, pentru a ajuta la construcție. Iar când erau nunți în sat, cel mai des el era numit să fie responsabil de protecția băuturilor alcoolice: era un om cinstit, incoruptibil, și nici nu se temea de nimeni!

Moșul Florea era foarte perseverent. Mai înainte, încă în perioada românească, a terminat două clase de școală. Pentru acele timpuri, asta era chiar bine, dar trecerea la alfabetul chirilic în perioada sovietică a fost o încercare grea pentru el. A început să citească cu caractere chirilice doar pe silabe. Și totuși, în fiecare seară, întorcându-se obosit din câmp, după ce își lua cina, stătea în picioare în mijlocul casei sub un bec și citea cu încăpățânare și stăruință totul ce se scria în ziarul „Zorile Bucovinei” la vremea aceea.

Era un om tare, și la suflet, și la trup. Când era întrebat la ce pătură socială aparține, chiar și la vârsta de peste 70 de ani, răspundea, făcând din ochi, că aparține tineretului. Am fost deseori uimit de el când ridica roțile din spate ale căruței, după ce ea era descărcată de fân sau frunze de sfeclă, pentru a o întoarce în curtea noastră, care era ca o curbă, deoarece doar așa căruța avea să iasă din curte.

Și mai ceva: când aveam vreo opt ani, am văzut peste gard, chiar lângă poarta noastră o bătaie a unor flăcăi un pic băuți la hramul din sat. După cum am mai spus, bătăile în zilele de hram sau la nunți erau pe atunci o tradiție tristă. Bătaia era aprigă cu niște pari din gard și pumnale. Și deodată văd – moșul Florea. Cu o oiște veche de la căruță în mâini, strigând și înjurând (datorită serviciului lui militar de lungă durată, el a devenit un „expert” neîntrecut în acest gen), se apropia rapid de băieții furioși și înrăiți, care nici nu aveau de gând să oprească bătaia. Văzându-l pe bunicul meu hotărât și supărat, toată lumea a luat-o la fugă. Cu toate acestea, câțiva băieți bătuți zăceau la pământ. Bunicul i-a târât în ​​curtea noastră și a ordonat femeilor să le acorde primul ajutor. Prinzându-mi privirea plină de admirație, el a mormăit nemulțumit:

– Ce te uiți? Fugi repede după Dorica! Și spune-i să ia geanta aceea cu dânsa, ea știe care, – a mai strigat el în urma mea.

Vecina noastră, Dorica, era deja în ultimul an la Institutul de medicină din Cernăuți. Învăța bine. Vecinii știau acest lucru și o chemau adesea pentru a primi de la ea un ajutor medical. Apropo, anume ea mi-a salvat mai târziu viața. Ea a venit imediat la chemarea bunicului meu. Puțin mai târziu, seara, am fost trimis la fierarul din sat, să-i spun să-și ia fiul, care a fost bătut mai grav, încât nu putea merge singur.

Și încă îmi amintesc de o bătaie, care a avut loc peste câțiva ani: din nou de hram, flăcăii din satul nostru se băteau cu niște băieți dintr-un sat vecin. Iar în apropiere, pe toloacă, lumea dansa. Bătaia parcă s-ar fi încheiat, dacă acești flăcăi ar fi fost treji. Băutura și razele arzătoare de soare și-au făcut efectul, le-au întunecat mințile și ei, sprijiniți de mulțime, îl duceau de mâini pe unul dintre „străini” spre fântâna „unchiului Zahariuc” – cea mai adâncă fântână din satul nostru, care avea aproape șaizeci de metri adâncime: să-l arunce pe bietul băiat nenorocos acolo. Nu avea nici o șansă să scape din mâinile lor: băieții îl țineau strâns din ambele părți.

Cămașa portocalie de nailon – țipătul modei la acea vreme – era deja ruptă în fâșii. Calea spre fântână se întindea pe lângă un gard lung, vizavi de toloaca satului, unde continua jocul, iar bătrânii prin părți îl urmăreau cu plăcere. La un moment dat, în fața porții bătăușii îl văd pe moșul Florea. Stătea țeapăn, cu picioarele larg așezate și ținând drept în față o furcă! Au auzit cum el a tras o înjurătură și a trasat cu furca o linie clară, ceea ce însemna: mai departe nu se trece. Toți au rămas trăsniți, și cei care-l cunoșteau pe bunicul meu, au exclamat: – „Acesta e Florea Chițac! Nu ne punem cu el!”. Și imediat s-au împrăștiat. Neaşteptat! Au rămas doar cei care țineau de mâini victima. Bunicul s-a apropiat de ei, fără să aplece furca, l-a apucat pe acel băiat de ceafă și l-a împins înainte:

– Întră în curte, prostuțule, – a strigat la băiat și s-a pus din nou în fața porții. Mulțimea a rămas dezamăgită. Și s-a epuizat.

Iar aceasta mi-a povestit fratele meu mai mare. Într-o zi de duminică de vară, pe toloacă bătrânii pășteau vacile: acesta era un obicei a mai multor familii de a oferi o zi de odihnă copiilor și nepoților, care erau păstori șase zile pe săptămână. Acolo era și bunicul Florea, stand de vorbă cu niște femei. Dintr-odată, toată lumea a început să fugă strigând. Ce s-a întâmplat? Un bouț tânăr de sămânță s-a rupt din țărușul cu care era priponit pe toloacă. Trebuie să menționăm că acești bouți erau în general foarte agresivi și îi lăsau să se apropie de ei doar pe cei care îi hrăneau. Toți au reușit să fugă, cu excepția bunicului: el nu a fugit. A stat în picioare ca îngropat, a prins bouțul de coarne și l-a răsturnat la pământ! Bouțul s-a sculat și, speriat, a început să fugă de bunicul meu.

Iar cât de interesant era în copilărie, când iarna, împreună cu bunicii și părinții, curățeam știuleții de porumb, pentru a duce în continuare grăunțele la moară. Porumbul se usca în pod din toamnă. Știuleții uscați erau puși într-un sac și bătuți cu un ciomag gros. Apoi porumbul din sac era turnat într-o covată, care, la rândul ei era așezată pe un pat de scânduri, și noi toți ne așezam în jurul ei și curățeam ciocălăii de grăunțe. De obicei, pe acești știuleți grăunțe nu rămâneau multe. Succesele noastre erau, cu siguranță, incomparabile: bunicul cu mâna lui puternică și mare scotea toate grăunțele cu o singură mișcare, iar noi cu mânuțele noastre de copii – doar câteva grăunțe la fiecare mișcare. Procesul de curățare a ciocălăilor se desfășura toată ziua, trebuia curățat tot porumbul, și el era mult, pentru că nimeni nu ar fi angajat o căruță pentru a duce la moară doar un sac sau doi.

Desigur, pentru noi, copiii, cele mai interesante erau discuțiile adulților în timpul curățitului știuleților de porumb, la care aveam ocazia să asistăm. Mai ales poveștile bunicului despre războiul în care el a fost caporal al jandarmeriei călare Anume atunci, șezând pe patul cel de scânduri, am aflat că bunicul meu a fost retrogradat de două ori la nivel de soldat de rând pentru că a aruncat pe fereastră (împreună cu rama ei – asta era putere!) niște sergenți, care își băteau joc de soldați. Era moșul Florea destul de sensibil la nedreptate, nu suporta umilința față de un tovarăș de armă.

Am mai aflat că în timpul războiului, bunica Elizaveta – în sat îi ziceau Saveta – a stat la închisoare din cauza credinței ei. Era protestantă, nazariteancă, care, ca și celelalte confesiuni protestante, a fost interzisă print-un decret de a lui Ion Antonescu. Conform acestui decret, bolșevicii, evreii precum și protestanții urmau să fie internați.

Bunicului îi acordau din când în când niște concedii de scurtă durată pentru ca el să-și viziteze cei trei copii, care rămăseseră la mama lui, în satul nostru natal. În timpul uneia din vizite s-a întâmplat ceva neprevăzut: de îndată ce bunicul a intrat în casă, un bărbat speriat de moarte a intrat imediat după el pe ușă și într-un suflet a spus:

– Eu sunt evreu, ei vor să mă omoare!

Bunicul a încuiat imediat ușa și l-a dus pe acest bărbat la ușa din spate – era așa o ușă în casa lui, a deschis-o, și l-a îndreptat cu un gest cu mâna spre râpa, care era chiar în spatele grădinii noastre, explicându-i cum să ajungă pe malul Prutului, iar pe cealaltă parte a răului – la pădurea Stanihor.

De asemenea, a încuiat și această ușă, a așezat rapid în fața ușii o laiță, a pus pe ea niște saci cu făină, împrăștiind-o puțin în jur. Tocmai și-a șters făina de pe bocanci, când a auzit o bătaie la uşă. A fost nevoit să deschidă. S-a trezit în fața ușii cu o patrulă în frunte cu un ofițer german.

– Unde este evreul, care a intrat la tine în casă? – l-a întrebat aspru ofițerul pe bunicul meu.

– N-a fost nimeni, – a răspuns bunicul.

Ofițerul a ordonat percheziția casei. Au căutat peste tot, chiar și în pod și în beci și, negăsind pe nimeni, ofițerul l-a întrebat din nou furios pe bunic:

– Spune-mi, unde, totuși, l-ai ascuns pe evreu?

– Nu a fost nimeni aici! – a insistat bunicul.

– Dar vecinul tău spune, că a văzut un evreu intrând în fugă în casa ta, – a declarat neamțul.

– Și D-voastră cui îi dați crezare, acestui prostălan sau unui caporal al armatei aliate?

Ofițerul a zâmbit răutăcios, s-a răsucit în călcâie și l-a lovit cu pumnul pe vecinul dezamăgit.

Bunicul ne-a spus că vecinul nu a uitat acest incident. Când armata sovietică s-a întors în meleagurile noastre în anul 1944 și serviciile secrete NKVD îi căutau și-i arestau pe jandarmii români, vecinul l-a pârât pe bunicul meu. Așa era, posibil,  natura vecinului – de a trăda. Se spunea în sat, că acest om a murit la scurt timp după aceea: a căzut beat într-un troian de zăpadă și a înghețat. Mai se spunea, că a căzut nu departe de drum. Dar se pare, că nimeni nu a vrut să-l salveze.

Iar bunicul a fost norocos! Anchetatorul care i-a condus cazul a calculat că bunicul Florea a fost cel care i-a salvat fiul de la deportare în Germania. Și a vrut să-i mulțumească. Cum a reușit bunicul să facă aceasta? Când niște tineri și adolescenți dintr-un sat din regiunea Hmelnițki erau duși în Germania, doi adolescenți plângeau atât de amar, încât bunicului i s-a făcut milă de ei. Bunicul, în uniformă de caporal, s-a apropiat de soldatul de gardă german și i-a spus că băieții îi sunt rude și a cerut să-i lase pe băieți să plece. Soldatul german a fost de acord doar să se întoarcă pentru o clipă, dar i-a dat de înțeles că trebuie să facă o cinste. Cinstea bunicul, bineînțeles, a făcut-o.

Și totuși, cum să-l ajute pe moșul Florea, cum să-l salveze? Și a apărut ideea să fie organizat un proces public în satul în care, bunelul și-a făcut serviciul militar. Și la acel proces de instanță a fost luată decizia de a-l îndreptăți pe bunelul meu, pentru că tot satul a sărit în susținerea lui moș Florea. După cum au mărturisit sătenii la proces, când nemții se îmbătau, bunicul le deschidea depozitul de grâne, dându-le posibilitatea să-și ia un pic, rugându-i, totodată, să-l ascundă bine. Asta le-a ajutat oamenilor să supraviețuiască. Și în acest mod un jandarm român a fost îndreptățit de instanța sovietică. Aproape de necrezut! Dar așa a fost.

Îmi amintesc bine cum, într-o zi, când întreaga familie curățea împreună știuleții de porumb și bunicul povestea despre război, iar noi, copiii, am devenit doar ochi și urechi, el ne-a pus o întrebare neașteptată: de știm noi ce este principal la război, care-i cel mai important lucru?

– Desigur, – i-am răspuns noi cu tot zelul nostru de pionieri. – Să ucizi câți mai mulți dușmani!

– Sunteți mici și prostuți, – a zâmbit el cu bunăvoință. – Principalul lucru în război este să rămâi om.

Desigur, noi nu am înțeles atunci totul, dar am memorat. Și astăzi, când țara noastră de mai mult de zece ani suferă de pe urma atrocităților războiului, sunt gata să confirm acest lucru: cel mai important lucru în război este să rămânem oameni!

Este vorba de bunicul meu, tatăl mamei mele, Florea Chițac.

Serghei HACMAN