Gazeta de Herța

La Casa Domnitorului de la Ruginoasa

Așteptând o minune, am pornit la drum. Știam că trebuie s-o caut, că de la sine n-o să vină. Totuși, a venit, un minunat dar de la familia mea în a treia zi de Crăciun, făcându-mă să uit părerea de rău de acum o lună, când am găsit poarta închisă la Casa Domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa. Era zi de luni atunci și, deși știam că muzeele sunt închise, în drum spre Iași nu puteam să nu ne oprim la Ruginoasa, sperând că măcar vom zări ceva de departe. După masiva poartă de lemn n-am văzut atunci decât perdeaua de arbori după care se ascunde castelul. N-a trecut mult și iată că în drum spre București mi-a surâs norocul să pășesc pe urmele și pe umbrele unui, deși foarte scurt, însă măreț trecut. Într-adevăr, m-am scufundat în anturajul lui Cuza Vodă, acest castel fiind unicul monument istoric din Moldova reamenajat întocmai ca pe vremea Domnitorului. De fapt, conacul ce-și are începutul din 1804 a aparținut inițial familiei Sturdza, în proprietatea lui Alexandru Ioan Cuza intrând în 1862. Mai mult și-a petrecut viața aici doamna Elena, care a avut grijă de amenajarea domeniului, dând Palatului o splendidă eleganță. Mărturiile vremii istorisesc că marea Doamnă din umbra Domnitorului a fost nefericită în sânul nobilei frumuseți create de elegantu-i gust estetic și că prin castel bântuiau fantome. Nu e pentru noi această judecată. Cert e că Domnitorul și Doamna sa erau iubiți de oamenii locului. Când doamna a adus rămășițele pământești ale lui Cuza Vodă la Ruginoasa, clopotele Bisericii au bătut neîncetat tot timpul cât a durat drumul sicriului din Germania până acasă și până Domnitorul a fost redat pământului. Sătenii din Ruginoasa s-au împotrivit reînhumării osemintelor domnești în Biserica Trei Ierarhi din Iași, atunci după al doilea război mondial. Și nici până astăzi comunitatea de la Ruginoasa nu s-a împăcat, solicitând în repetate rânduri ca osemintele lui Alexandru Ioan Cuza să fie aduse înapoi la Palatul său, acolo unde doamna Elena i-a ales loc de veșnică odihnă.

Fascinația capitalei, pe Lipscani

La fiecare întâlnire, Bucureștiul îmi apare tot mai drag și ceasul despărțirii de acest tărâm de zbor al speranțelor și visatelor bucurii bate tot mai melancolic. Am sesizat în zilele de lungi sărbători tânguieli pe Facebook din partea unor bucureșteni cu gusturi rafinate că românii n-au alte griji de Crăciun și Revelion decât să dea năvală prin maill-uri ca să acapareze cât mai multă mâncare. Eu am văzut o altă față a bucureștenilor. Posibil să fi fost și oameni sosiți de mai departe, însă am întâlnit multă lume prin librării. Fascinația capitalei pe Lipscani, artera pietonală cea mai pitorească a Bucureștiului, am simțit-o în librăria Cărturești. Bune semne timpul are, dacă într-o zi de luni, din draga dimineață, la Cărturești era o animație impresionantă. În imensitatea de cărți am observat pe un raft volumul Aniței Nandriș „20 de ani în Siberia”. Căutând stelajul cu prozatori români contemporani, dintre cei care mă interesau am găsit câteva nume de scriitori citiți astăzi. În fața lor mi-am dat seama că demult n-am cumpărat măcar o carte. Am ales „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu și „Dialoguri secrete” de Ioana Pârvulescu. Acasă m-am oprit cu cititul la „Dialoguri secrete”. Trebuie să recunosc  că nu e o lectură relaxantă, ușoară, dar paginile cărții sunt înzestrate cu lucruri frapant de interesante.

După ce de la ultimul etaj am admirat imaginea regatului cărților, savurând și o cafea, am ieșit cu cele două volume în mână și cu ferma dorință de a nu trece de data aceasta pe lângă Biserica Sfântul Dumitru fără un moment de reculegere liturgică. Acest sfânt locaș din centrul vechi al Bucureștiului, cu o istorie de aproape patru secole, este cunoscut sub numele de Biserica Bălăcenilor, având un destin nemaipomenit de dramatic, asemănător cu al ctitorilor săi. Prin câte urgii provocate de oameni și intemperii a trecut, biserica stă astăzi ca un monument al miracolelor divine! Documentele atestă că a fost demolată, părăsită în repetate rânduri, reconstruită din temelii, distrusă de cutremur… Inițial, până a fi incendiată de otomani în 1596, pe lângă biserica de lemn se aflau câteva chilii ce formau un mic domeniu monahal. În 1674 a fost reconstruită de aga Constantin Bălăceanu, după care a și primit numele „a Bălăcenilor”. Un detaliu impresionant este că i se mai spune și „Biserica de jurământ”, în virtutea obiceiului că în acest locaș se făceau jurăminte solemne. Oamenii suspectați de anumite fapte nedemne jurau că vor mărturisi adevărul în fața ușilor împărătești, înfășurați cu brâul Maicii Domnului. Trecând peste numeroase nenorociri suportate de-a lungul secolelor, voi aminti că clădirea a fost grav avariată în timpul cutremurului din 1977. Se presupune că și numele ctitorilor au atras asupra-i nevoile. Cică Bălăcenii au fost persecutați, prigoniți, lipsiți de avere, însă au reușit asemenea bisericii să renască din propria cenușă. Simbolic e că sfântul așezământ monahal a rezistat și din secol în secol amintește de Bălăceni.  

Căutând Podul Mogoșoaiei…

Mă uitam în dreapta și-n stânga, atentă la drum să văd podul Mogoșoaiei. Mă gândeam că, dacă mergem spre Mogoșoaia, numaidecât trebuie să trecem și pe acel pod. Bine că n-am dat glas gândului. Vai, cum ar fi râs de ignoranța mea tânărul de la volan, care înainte de drum s-a inițiat în istoria Bucureștiului. Aflu și eu în câteva minute de căutare pe Google că nu e nici un pod, ci e vechea denumire (până la 1878) a străzii Calea Victoriei. Numele „Podul Mogoșoaiei” a apărut după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu a luat în stăpânire de la serdarul Mogoș satul cu același nume – o oază de liniște pe malul unui lac mare, în sânul naturii pitorești. A înălțat acolo un palat și a construit drumul de la palatul său domnesc de pe malul Dâmboviței până la cel de la Mogoș. Ce lanț vrăjit al istoriei se întinde pe acest drum. Întreg domeniul a fost stăpânit de marea postelniceasă Ilinca din neamul Basarabilor, căsătorită cu primul Cantacuzino venit în România. A avut mai mulți copii, dar în istorie a rămas fiica sa Stanca, mama domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Astfel, domnitorul a intrat în posesia domeniului și a construit acolo semețul palat, model al stilului brâncovenesc. După execuția voievodului și a fiilor săi, proprietatea de la Mogoșoaia a fost transformată de otomani în han turcesc, iar mai târziu, trecută la familia Bibescu, a devenit locul unor fastuoase petreceri mondene, dirijate de principesa Martha Bibescu.

Astăzi Palatul are destinație de muzeu, iar domeniul e un minunat spațiu de relaxare pentru bucureșteni și turiști. Odată cu înserarea, în mare grabă, am prins ușile Palatului deschise, dar și un fermecător asfințit, cu un corn de lună deasupra Bisericii Sfântul Gheorghe. Din cerul Mogoșoaiei se revărsau poveștile. În afară de palat, aici vom descoperi un imens complex istoric – turnul de veghe, serele construite în 1890, cavoul familiei Bibescu, unde odihnesc prinții Mihai și George Basarab-Brâncoveanu, ambii aviatori, eroi căzuți în al doilea război mondial. O incontestabilă valoare are Biserica Sfântul Gheorghe, ale cărei picturi datează din anul 1705. Datorită eforturilor principesei Martha Bibescu s-a restaurat întocmai arhitectura exterioară, iar interiorul a fost amenajat cu obiecte de artă și mobilier din epocile Brâncoveanu, Bibescu, Mavrocordat etc. Sălile din muzeu păstrează duhul veacurilor, reconstituie anturajul istoric. Observăm că s-a avut grijă să se conserveze spiritul național. În Sala Scoarțelor, bunăoară, vedem scoarțe oltenești, moldovenești și muntenești din secolele XVII-XX. Sunt țesături nu doar din case boierești, ci și din cele ale țăranilor, care împodobesc sala de spectacole a Palatului. În Sala Sfatului Domnesc, unde se află portretul lui Constantin Brâncoveanu, deși nu s-au păstrat obiecte originale, sunt expuse piese recuperate de pe teritoriul întregii Românii. Sunt multe de povestit despre unicatele de la Mogoșoaia, însă mai bine e să le vedeți cu ochii proprii.

E prea frumos la Snagov ca să ne întrebăm: „Unde ești tu, Țepeș Doamne?”

Dacă e să le dăm crezare unor cercetători, la Snagov, înfricoșătorul domn e foarte aproape. Cică și-a găsit odihna cea veșnică chiar acolo, pe domeniul complexului monahal, atestat documentar din sec. XIV pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Se presupune că acest vechi centru de închinare și spiritualitate ortodoxă dăinuie pe temeliile unei așezări dacice. Presupunere neconfirmată de istorici este și faptul că trupul (capul a fost trimis turcilor) lui Vlad Țepeș, ucis în 1476 în pădurea din preajma mănăstirii, a fost înmormântat acolo, în naosul din fața ușilor domnești ale bisericii, unde se află lespedea funerară a Voievodului. Dacă în privința mormântului supoziția e îndoielnică, cert este că Vlad Țepeș a dispus construirea unui zid de apărare, a unui pod și tunelului pe sub ape pentru refugiu, dar și a unei închisori de tortură a trădătorilor și tâlharilor. Situată pe o mică insulă a lacului Snagov, mănăstirea, înconjurată de pădure, era un loc cum nu se poate mai potrivit pentru refugiu și temniță. Oamenii locului povestesc că și astăzi prin împrejurimi rătăcesc sufletele celor torturați în închisoarea care a existat până în 1856, timp de patru secole. După rebeliunea din 1848, acolo au fost încarcerați, uciși și aruncați în lac 54 de pașoptiști. Biserica pe care o vedem astăzi a fost ctitorită de Neagoe Basarab în 1521, unul din cele trei hramuri ale sale purtând numele Sfântului Voievod. În anii domniei lui Neagoe Basarab Mănăstirea a devenit un important centru de cultură. Îndeosebi a atins apogeul în timpul lui Constantin Brâncoveanu și stăreției lui Antim Ivireanul, făcându-se vestită prin tipărirea de cărți bisericești și o monetărie.

Astăzi, încărcată de istorie, de legende, de mistere, oaza de liniște a tărâmului monahal e și o permanentă atracție pentru turiști străini, dar și pentru românii care își iubesc Țara. În ziua când am ajuns acolo, m-am pomenit că-mi zice cineva dintr-o mașină „Bună ziua!”, urmând întrebarea: „Nu mă recunoașteți? Ați fost anul trecut la noi la școală, la Mamornița-Vamă…”. Doamna de la volan, venise la cei doi fii ai ei, studenți la București. În drum spre Cernăuți, a făcut o cotitură la Snagov. Ea purta în privire chipul sfinților din biserica mănăstirii, verdele brazilor ce-i străjuiesc istoria. Eu admiram pitorescul ce ni se deschidea de pe podul de fier pe care se ajunge la sfinte mărturisiri din adâncimea veacurilor…

Maria TOACĂ