Gazeta de Herța

N-am putut merge nici în acest februarie la Troița înălțată pe malul Prutului în memoria românilor uciși în februarie 1941 de grănicerii sovietici, în timp ce încercau să treacă pașnic granița despărțitoare de neam.

Dar am pornit pe un drum mai ușor, reușind să ajungem în cimitirul din Mahala. Am dormit cu sufletul parcă mai împăcat în noaptea de 7 februarie, una din cele mai negre din istoria neamului românesc din Bucovina, după ce am păstrat un minut de tăcere la crucile de pe Aleea Martirilor din Mahala, acolo unde odihnesc în pacea cimitirului visele celor 107 tineri, aduși acasă din gropile comune din Lunca Prutului. Convenind cu Elena Nandriș, care și-a asumat ca o poruncă dumnezeiască să poarte neuitarea suferințelor din trecut, ne pregăteam cu Vasile Rauț, președintele Societății „Golgota” a Românilor din Ucraina, să mergem la Mahala sâmbătă sau duminică, pe 8 februarie, însă ne-au grăbit cu o zi drumul, prietenii din Dorohoi. Cei cu care ne-au înfrățit pentru vecie necazurile și bucuriile deopotrivă, au aprins lumânări la fiecare cruce, au împărțit colăcei, adunați în jurul prof. dr. Vasile Adăscăliței și bloggerului Vali de Hudești, al cărui obiectiv fotografic și camera video nu pierd nici un eveniment din viața comunității românești din regiunea Cernăuți, lucru foarte important, mai ales pentru generațiile tinere de astăzi și cele ce vor veni după noi. Or, după cum a relevat și istoricul Vasile Adăscăliței, jertfele eroilor ne adună nu doar pentru a nu uita trecutul, ci și pentru a ne trăi cu demnitate prezentul, a nu ne pierde viitorul. Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”, a adus și un număr proaspăt al „Gazetei de Herța”, cu evocări ale rudelor, cu istorii de viață despre tinerii masacraţi în acea noapte sângeroasă. Ca o sfântă împărtășanie ne-a fost pâinea de la masa pregătită de stăpânii Căminului Cultural Ostrița-Mahala – Elena Nandriș, soții Dumitru și Olga Zaidel, de gospodina Maria Tatarciuc. Primit fie paharul de vin din podgoriile domnului Vasile Adăscăliței, căci și lor, celor pomeniți astăzi, la 85 de ani de la moartea martirică, 400 de români din Mahala, Ostrița, Ceahor, Țureni, Horecea, Boian, căzuți la numai câțiva metri înaintea visului neîmplinit, poate le este dor de pâinea, de vinul, de apa izvoarelor de acasă.

DUPĂ MASACRU A URMAT EXECUTAREA SUPRAVIEȚUITORILOR

Vineri, 6 februarie, am fost la Mahala, lăsând urme și lacrimi de ceară peste plapuma de zăpadă ce încălzește osemintele martirilor aduși acasă din gropile de pe malul Prutului, iar a doua zi am pășit pe un alt tărâm al durerii. Am aprins candela și la Memorialul militarilor căzuți pentru eliberarea nordului Bucovinei și al românilor împușcați în închisoarea din Cernăuți în primul an de ocupație sovietică. I-am găsit ca în duiosul colind al Nașterii Pruncului Sfânt: Neaua-i ninge, nu-i atinge, vântul bate, nu-i răzbate… Pășind cu grijă să nu le tulburăm liniștea, am așternut un Tricolor la suferințele lor și am păstrat tăcerea.

Nu că am fi cu un simț mai pronunțat al memoriei decât la alți conaționali, dar am venit cu Vasile Rauț, președintele „Golgotei”, și în virtutea datoriei: Societatea „Golgota” a Românilor din Ucraina are grijă de acest Memorial, în pofida faptului că autoritățile ucrainene de aproape două decenii refuză să-l recunoască oficial. Totuși, avem și un drept legitim: monumentul la care am aprins lumânările a fost înălțat legal în perimetrul fostului cimitir militar, în 2006, cu contribuția câtorva membri ai Societății „Golgota”. Acest semn simbolic e un omagiu adus celor 400 de români, împușcați și aruncați în gropi comune în 1940-1941. Aici îi pomenim pe românii noștri rămași în viață în groaznica noapte de 7 februarie 1941, dar care au fost prinși și condamnați la moarte. Nu sunt cunoscute numele tuturor, însă se știe că în gropile comune din cimitirul ostașilor români au fost aruncați 24 de tineri din comuna Mahala, care s-au aflat în coloana măcelărită la Lunca.

Tot în această vale a plângerii și-au găsit mormântul și români pe care, începerea războiului (22 iunie 1941) i-a prins în închisoarea nr. 1 din Cernăuți. La retragerea din oraș a trupelor sovietice de ocupație, mai mult de 200 de condamnați au fost împușcați fără a li se dovedi vinovăția, fără nici o judecată. Venim la acest memorial al durerii, unde odihnesc osemintele a 400 de români împușcați în 1941 și peste 600 de ostași ai Armatei Române, nu atât pentru morții cărora nu le știm nici numele, ci mai mult pentru împăcarea sufletului, cu gândul că printre cei pomeniți sunt poate și rude de-ale noastre, rămase fără cruci la căpătâi.

Maria TOACĂ