SUFERINȚELE UNUI ROMÂN CARE A TRECUT PRUTUL PRIN MĂCELUL DE LA LUNCA

Cu cât ne îndepărtăm de tragedia românească de la Lunca, de sângeroasa noapte de februarie 1941, cu atât mai puține șanse avem de a cunoaște destinele românilor din acea monumentală coloană, pornită în puterea iernii să treacă Prutul. Măcar atâta putem face pentru ei, să povestim despre viața lor, cum au trăit, ce au iubit. Mare mi-i părerea de rău că am lăsat să treacă pe lângă mine sau să se piardă în paginile ziarelor multe istorii și nume care au fost acolo, s-au dus cu apa Prutului în uitare, s-au pietrificat în nisipurile râului. Acum culeg din puținul păstrat, din ce pot găsi. Am răscolit prin amintirile înregistrate de la Aurora Bujeniță, deportată aproape de polul nord, la vârsta de cinci ani, cu bunica, mama și frățiorul mai mic. În ultimii ani de viață (a decedat în 2020, la vârsta de 83 de ani) și-a transpus suferințele din Siberia într-un caiet, care mi l-a încredințat. Destăinuirile din caietul Aurorei au trecut într-o povestire scrisă atunci, provocându-mă să caut și alți mărturisitori. Acum, recitind cele scrise cu vreun deceniu în urmă, am ales fragmentele care creionează portretul tatălui ei, Gheorghe Sainciuc, norocosul român care a trecut Prutul în noaptea de 7 februarie. Un mare mulțumesc am pentru nepoata Aurorei Inna Cornuța, de la care am primit fotografiile străbunicilor Gheorghe și Anghelina Sainciuc, precum și ale bunicilor Aurora și Nicolae Bujeniță.

Aurora s-a născut într-o familie de ţărani mijlocaşi, la 7 aprilie 1937, de sărbătoarea Bunei Vestiri, în Cotul Ostriţei (cum i se spunea pe atunci), azi Ostriţa-Mahala. Tatăl ei se ocupa cu gospodăria – aratul, cositul, strânsul recoltei, creşterea animalelor, iar mama era mare meşteriţă la ţesut catrinţe, brâie, lăicere, pânză, feţe de masă şi de pernă… N-o întrecea nimeni la tors şi la împletit. Aurora scrie în caietul durerilor ei: „Tata era venit la casa mamei, „la grunt”, cum se spunea în acele timpuri. Cu noi trăia bunica Domnica şi sora mai mică a mamei, Măriuţa. Despre bunelul din partea mamei ştiam că a murit în Canada. Bunica se întrecea cu mama la ţesut, iar Măriuţa ne gătea de-ale gurii şi se juca cu mine, ca să nu le încurc celor mari. În 1940 s-a născut fratele meu, Mitruţă. Părinţii erau tare bucuroşi că au şi fată, şi fecior. Dar s-a întâmplat aşa ca în cântecul: „Când am crezut c-a fi mai bine,/ Mai mult dor şi jale-mi vine./ Când am crezut mi-a fi mai drag,/ Mai mult dor şi jale trag”. A venit ziua cea straşnică de februarie 1941. Aşa mică, eram atentă la toate cele. Am observat că mama e mai supărată şi tot strânge şi pune câte ceva într-o traistă. Când s-a făcut noaptea, tata a ieşit din casă. Cu un grup mare de săteni a pornit spre frontieră. Printre ei erau mulţi tineri de numai 16-17 ani, aşa ca Gheorghe Mândrescu şi Mihai Crăiuţ, fie-i ţărâna uşoară! După cum se ştie, la Prut îi aşteptau soldaţii cu mitralierele. De sângele lor fierbinte se topea gheaţa Prutului. Tata a reuşit să treacă graniţa datorită lui Mihai Crăiuţ. Fiind mai tânăr şi mai sprinten, el a sărit mai repede peste deal, strigând: „Bade Gheorghe, dă-mi mâna!”. Numai s-a aruncat tata peste deal, că a şi şuierat un glonţ în urma lor. Abia după ce şi-au prins sufletul, Mihai şi-a dat seama că-i cu un picior desculţ. Le-a lăsat ruşilor o opincă.

Mamei, sărmana, nu i se uscau ochii din cauză că nu ştia nimic de tata. Nici prin minte să-i treacă că ar trebui să-şi plângă soarta ei. Trăia doar în aşteptarea unei veşti de la tata. În curând aveam să aflăm că pe toţi ai casei ne aşteaptă o încercare mult mai grea. În noaptea de 13 iunie au bătut la uşă, au umplut casa cu miliţie şi soldaţi înarmaţi. Deşi nu eram cu nimic vinovaţi, mai ales bunica şi mătuşa Măriuţa, care purtau un alt nume de familie (mama şi noi, cei doi copii, purtam numele de familie al tatei – Sainciuc, iar ele erau Cernuşcă), am fost scoşi cu toţii, sub motivul că „din casa asta a ieşit un trădător”. Agitaţi de bocetele bunicii şi plânsetul mamei, am început să răcnim şi noi în gura mare. În fugă, ne-au citit că suntem judecaţi pe cinci ani, cu deportarea în Siberia. Ni s-au dat 10 minute ca să ne strângem lucrurile şi să ieşim din casă”.

Trec peste chinurile îndurate de mama Aurorei, Anghelina Sainciuc, în lupta ei năprasnică cu deznădejdile, cu jalea după moartea mamei și surorii sale, muncind din răsputeri să câștige câte 400 grame de pâine, cât i se cuveneau pe zi pentru munca istovitoare în taigaua siberiană. Aducea felia de pâine acasă, împărțind-o copiilor, ea săturându-se cu câteva fărâmituri. Le am pe toate înregistrate în povestirea „Desculț prin mărăcini, sau cununa de spini din caietul Aurorei”, inclusă în volumul „Neamul nostru de martiri”, 2021. Am ales din cele câteva pagini, fragmente despre drumul lui Gheorghe, tatăl Aurorei, care a avut norocul să se afle printre cei 57 de măhăleni care au trecut Prutul în noaptea de 7 februarie 1941. Aurora scrie în caietul pătimirilor că în întunericul existenței lor a strălucit o rază de bucurie, când au primit prima veste de la tatăl ei. Anghelina se chinuia frământată de întrebarea: „Oare ne vom vedea acasă, oare ne vom întâlni vreodată?”. Și copiii așteptau cu sufletul la gură scrisori de la tata, ele aducându-le ceea ce le-a lipsit mai mult decât pâinea – o caldă bucurie sufletească. Din scrisorile primite au aflat că la începutul războiului, Gheorghe, înrolat în armata română, s-a întors la vatră. Dar a găsit casa goală, devastată, pustie. Nu avea nici unde pune capul. Când armata română s-a retras din Cernăuți, a fost luat prizonier de cotropitorii sovietici și condamnat la cinci ani de detenție, din care trei i-a făcut într-o închisoare din Harkov, iar doi fără drept de întoarcere la baștină. Era neștiutor de carte, nu cunoștea limba rusă ca să ceară cuiva ajutor. După ce a ieșit din închisoare, a întâlnit români deportați ca și el, care au scris din partea sa la Mahala. De la neamurile de acasă vestea bună a ajuns în Siberia. Aurora știa să scrie și să citească când a primit primele cuvinte de la tatăl ei. Bucuria îi era atât de mare, încât i se părea că-i cresc aripi și ar putea să zboare până la Mahala. Scriindu-i tatălui despre viața lor în Siberia nu putea să-i spună mai mult decât „ni-i bine”. Și el le răspundea cu același „bine”, udat de lacrimile arzătoarei dorințe de a se întâlni cât mai degrabă. Odată cu scrisorile soțului, dorul de casă creștea, devenea tot mai greu, în inima Anghelinei fierbea dorința de a porni la drum. După anul nou 1945, când sfârșitul războiului era deja clar, Anghelina începu să vândă din porția de hrană, strângând bani de drum. După ispășirea pedepsei de cinci ani, începu să primească plată pentru muncă. Bărbatul i-a trimis din Harkov de trei ori câte 500 ruble și de la sora Dochița a primit câteva sute. Putea să nu-și vândă porția de pâine, dar nu mânca, ci usca pesmeți ca să nu moară de foame la drumul lung și atât de râvnit.

Bucuria întoarcerii și regăsirii lui Gheorghe le-a fost înnegurată de cumplita foamete ce secera vieți în ținutul ocupat al Bucovinei. Găsind casa fără uși și ferestre, bărbatul a clădit mai întâi un cuptoraș să aibă unde face focul. Oamenii mureau de foame că li se luau ultimele grăunțe de la gură. De la familia lui Gheorghe Sainciuc nu era ce lua, căci nu aveau măcar haine, un covor sau perne ca să schimbe pe pâine. Poate și din această cauză primarul de atunci, unul Miron, le era dușman de moarte, mai ales avea ciudă pe gospodarul casei pentru că atunci când s-a întors din România a găsit la el lucruri ale familiei sale. Ca să scape de teroarea lui Miron, Gheorghe a fost nevoit să-și caute de lucru prin satele vecine, muncind pentru merinde ca să-și salveze copiii de foamete. Și Anghelina umbla prin alte sate în căutarea unui mic câștig: torcea, țesea, văruia case. Veneau părinții la două-trei zile cu puțină făină sau câțiva cartofi. Dimineața și seara, slugoii puterii, numiți „striboci”, intrau în casa lor să controleze de n-a apărut bărbatul. Dacă nevastă-sa era acasă strigau să le spună unde se ascunde, o amenințau că vor ucide-o. Copiii plângeau pe cuptor… În toamna anului 1947 Miron a fost ucis în timp ce-i urmărea pe doi tineri din Buda. Apărându-se, ei i-au pus capăt zilelor, salvând un sat întreg de teroare. Se vede că fărădelegile călăului întrecuseră orice măsură, cei doi tineri fiind condamnați numai la trei ani de pușcărie. Atunci Gheorghe Sainciuc s-a întors fără frică la familie. S-a angajat la fabrica de zahăr din oraș, câștigând puțin, dar tot era un ban în casă. La 74 de ani, în 1979, tatăl Aurorei a plecat la Domnul, luând în mormânt nespusul mit al învierii sale în noaptea de 7 februarie 1941.