Deschizând cartea datelor importante din istoria neamului m-am oprit la 15 februarie 1851. S-au împlinit 175 de ani de la nașterea renumitului ministru reformator Spiru Haret, cunoscut îndeosebi pentru contribuția la modernizarea sistemului de învățământ național în România. Răsfoind pagini din biografia sa, parcă n-ar avea nimic comun cu Bucovina. S-a născut la 15 februarie 1851 la Iași, și-a făcut studiile la Dorohoi și București, continuându-le la Paris unde și-a luat doctoratul. Despre el a spus Nicolae Iorga, la Congresul învățătorilor din 1907, dând glas părerii multor români: „…atunci când vă vorbesc despre el, în semn de respect, sculați-vă în picioare…”. În zece ani ai săi în fruntea învățământului, numărul românilor cu studii superioare crescuse cu 17 la sută, în perioada cât a fost ministru în țară au fost construite aproape 2000 localuri de școală, cei mai săraci copii primeau manuale gratuite. În virtutea funcției, el vedea menirea școlii în a forma cetățeni care să-și iubească țara, să aibă încredere în viitorul ei. Convins că „Școala primară trebuie să fie adevărată școală națională sau nu va fi deloc”, lui îi aparține meritul deschiderii, la 1 decembrie 1897, a primei grădinițe de copii în România (peste un deceniu erau de-acum 168 de grădinițe). Cu scopul de a-i lumina pe țărani, i-a atras pe scriitori în calitate de conferențiari la cercurile culturale sătești, create din inițiativa sa. La 24 ianuarie 1908 Spiru Haret declara în Parlament: „M-am străduit ca din învățători și preoți să creez o forță pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranță și de decădere a țărănimii sub toate formele ei”.
Deși s-a aflat mai departe de românii din provinciile înstrăinate, nenumărate îi sunt meritele, care au influențat benefic învățământul național în Bucovina după unirea cu Țara. Există, însă, un fir comun al lui Spiru Haret cu Țara Fagilor într-o perioadă când Bucovina, cu ctitoriile voievodale și sfântul mormânt al lui Ștefan cel Mare, se afla sub stăpânirea habsburgilor. „Cântă cucu-n Bucovina” este un cântec cunoscut mult mai departe de Țara Fagilor și răsună pretutindeni ca imn al românilor înstrăinați. La cei rămași fără Patrie, cucul bucovinean cântă în orice anotimp – fie toamnă târzie, fie iarnă argintie… E transmis ca o relicvă și îmbogățit cu strofe noi, însă în varianta inițială versurile aparțin profesorului Constantin Mandicevschi, vlăstar al familiei de preoți și intelectuali din Băhrinești. Se știe că versurile au fost scrise la îndemnul lui Spiru Haret, ca imn al Bucovinei înstrăinate pentru festivitățile de omagiere a lui Ștefan cel Mare, 1904, la împlinirea a 400 de ani de la trecerea Domnitorului la cele veșnice.
Mă întreb, aveam noi acest cântec, purtător de miracole prin timp, în jurul căruia se înmulțesc legendele și se scrie istoria Bucovinei, dacă n-ar fi fost îndemnul lui Spiru Haret?!
Formidabilă prin simplitate și de o fascinantă semnificație mi se pare concepția simbolică a lui Constantin Brâncuși, referitoare la înveșnicirea monumentală a chipului de apostol ce și-a dedicat viața iluminării poporului. Genialul sculptor l-a prezentat pe Spiru Haret (macheta statuii) ca o fântână. Ca un izvor de apă vie, așa cum l-a văzut Brâncuși și cum sunt izvoarele lui Eminescu, Spiru Haret a rămas și pentru românii de astăzi.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 
Lasă un comentariu