Mă pornesc de fiecare dată spre Fântâna Albă ca la nunta cosmică din balada „Miorița”. Înverșunarea cu care au pornit să treacă Prutul românii adunați în noaptea de 7 februarie la Mahala îmi amintește de Ana lui Manole, iar coloana de români de pe Valea Siretului, secerată de mitralierele grănicerilor sovietici în pădurea Varniței, parcă ar fi pogorât din balada „Miorița”, cu mândrul ciobănel în frunte. Asemenea ciobănașului din capodopera neamului nostru „Mioriţa”, românii de pe Valea Siretului, adunați în fața Bisericii din Suceveni, au păşit spre moarte, acceptând-o ca pe o jertfă supremă. Acum 85 de ani, morţilor nevinovaţi, îngropați în pământul din Pădurea Varniţei, le-au aprins lumânări Soarele şi Luna. Preoţi le-au fost „munţii mari” şi brazii (erau mulţi brazi în jurul lor…). I-au bocit „păsărele mii şi stele făclii”. Flăcăi mândri, cu cruci, prapore şi icoane, care pășeau în faţa coloanei de români dornici să trăiască liberi în Ţara lor, s-au logodit pentru totdeauna cu iarba, cu brazii, trecând într-o existenţă nouă, mai aproape de Dumnezeu. Atunci nu numai rudele victimelor au îmbrăcat haine negre. Primăvara anului 1941 a îndoliat sufletele românilor din nordul Bucovinei, ziua de 1 aprilie a îndoliat un neam.
Câte stele s-au stins în univers atunci, până şi după acea zi, pentru românii ce-şi dorm somnul veşnic de-a lungul frontierei?! Ştie numai Dumnezeu, noi încă nu ştim şi nici nu vom şti, dacă până acum nu-i cunoaştem pe toţi pe nume. Pomenindu-i şi rugându-ne pentru odihna sufletelor martirilor împuşcaţi în Pădurea Varniţei, cinstim memoria tuturor anonimilor care n-au ajuns dincolo de hotar. Dacă ar fi fost înmormântaţi creştineşte, acolo unde i-a găsit sfârşitul, zona de frontieră s-ar transforma într-un mare cimitir. Şi dacă ar fi adevărată povestea căderii de stele, n-am mai vedea cer înstelat în miezul nopţilor. Toate stelele ar lumina din mormintele românilor noştri.
Întotdeauna am pledat pentru cunoașterea adevărului. Însă, dacă nu putem ști cu adevărat câți au pornit, câți au murit atunci, la 1 aprilie 1941, să-i lăsăm pe mucenicii anonimi în mit și legendă. Să nu le tulburăm veșnica odihnă cu fel de fel de presupuneri eronate, de felul că au fost mânați doar de frica noii stăpâniri sau de provocători – evrei, „agenți români”… Adevărat este că au fost masacrați români, că s-a tras cu mitralierele în oameni pașnici, în crucile purtate de ei și în sfinții din icoane.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 
Lasă un comentariu