Gazeta de Herța

Când mai mulți, când mai puțini, la fiecare 1 aprilie, Dumnezeu ne strânge în pădurea îndoliată de la Fântâna Albă. Oricât de nefaste ar fi timpurile, sub orice stăpânire am trăi/supraviețui, nimic nu ne poate opri să mergem la acel altar de jertfă pentru a-i pomeni cu o rugăciune, cu o lumânare, cu o fluturare de flamură tricoloră pe românii dornici de a trăi în legea și credința străbunilor. E mare jale în aceste zile în toată Ucraina, țara în care trăim. Dar la 1 aprilie suntem cu sufletul și inima la durerile noastre, care nu pot să rămână numai în istorie, căci ele, suferințele, niciodată pentru românii de aici n-au fost numai „trecut”. Cu toate acestea, nu m-am gândit vreodată că voi merge la Fântâna Albă cu un război la timpul prezent – în spate și în față. Oricât de multe am citi și am asculta mărturisiri de la oameni trecuți prin focul și cenușa războiului, oricât de sensibili am fi la cele citite și auzite, înțelegem cu adevărat ce înseamnă război numai când focul ajunge la casele noastre. Astăzi acest dezastru lovește și în morții din vechile morminte, ucide tot ce poate fi mai frumos în universul uman – visele. Visăm în aceste zile să ni se împlinească visele de mai înainte, să umblăm pe unde ne dorește inima și ne cheamă dorurile. La Fântâna Albă ne cheamă durerile de ieri și cele de azi. Adunate la grămadă – durerea și suferința – se preface în templu sfânt, așa cum este acel loc de la marginea pădurii. O taină mistică ne înfioară de fiecare dată când pășim pe palma de pământ însângerat, ce ne întărește credința că prin jertfă se câștigă nemurirea.

Ei odihnesc în Grădina Domnului, acolo unde nu există durere, nici întristare, nici suspin. Însă multă jale și tristețe au lăsat în destinele rudelor, în inimile urmașilor, mulți dintre care au fost supuși la mari suferințe, deportați în Siberia, aruncați în închisori, în infernul lagărelor morții. Tristețea domină acest teritoriu și după 85 de ani de la tragicul eveniment, evocat la slujba de pomenire, oficiată de soborul de preoți slujitori la altarele sfintelor lăcașe din localitățile noastre, de unde au pornit românii să treacă hotarul ce-i înstrăina de Țară la 1 aprilie 1941, dar și în alte zile din primul an de ocupație sovietică.

Preoții români, uniți în jurul protopopilor Ioan Gorda și Vasile Covalciuc, avându-l alături pe părintele Teodor Ciurariu din Dorohoi, au ținut slujba de pomenire la altarul jertfei celor care ne-au fost bunici și părinți și de la care am moștenit dorul de libertate. Tristețea momentului, aprofundată de starea de război în care se află de patru ani Ucraina, de moartea atâtor tineri români pe frontul de apărare a Ucrainei, a vibrat în cuvântul Consulului General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, înrourând florile recunoștinței depuse la Memorialul martirilor, împreună cu consulul Cristian Dacica. Patria noastră istorică, de dorul căreia au primit moartea de mucenici românii mitraliați la 1 aprilie acum 85 de ani, a lăcrimat și în cuvintele profesorului Vasile Adăscăliței, însoțitorul grupului din Dorohoi – cei mai devotați prieteni ai Herței și nordului Bucovinei, precum și în mesajele reprezentanților senatului României – Cristina Dumitrescu, președinta Comisiei pentru românii de pretutindeni, sosită împreună cu colegii Laurențiu Plăieșu, vicepreședinte al senatului, și Ștefan Geamănu. De la Suceava au împărtășit durerea comună a Bucovinei scriitorul Constantin Horbovanu, consilierul județean Daniel Ursachi și cuplul Maria Calancea – Claudiu-Vlad Lehaci, care au împărțit lumii adunate emblema tragediei românești de la Fântâna Albă.

Preluând cuvintele istoricului Vasile Adăscăliței: „Ei ne sunt rădăcinile”, Aurica Bojescu, secretara Societății Uniunii Interregionale a Românilor din Ucraina, a atins struna sensibilă a durerii noastre de inimă și grijii celei mai mari – păstrarea învățământului în limba maternă, menținerea identității prin limbă și credință. Lepădarea de limba română înseamnă trădarea memoriei celor pe care îi pomenim din neam în neam, căci pelerinajul de 35 de ani pe care îl facem la Fântâna Albă nu e un simplu drum, ci o continuitate a idealurilor pentru care s-au jertfit generațiile călcate de cizma regimului criminal al imperiului sovietic.

Poetul Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română „Mihai Eminescu”, a evocat primul pelerinaj în condiții de libertate, când s-a format coloana la Biserica din Suceveni, asemenea celei de la 1 aprilie 1941, fiind parcurs pe jos drumul demnității și pătimirilor generației de români din primul an de ocupație. Ca ecou al amintirii sale, două eleve de la baștina poetului, Oprișeni, i-au recitat versurile dedicate martirilor, simbolic răsunând și „Tragic la Fântâna Albă” de regretatul Ion Cozmei din Suceava. Domnica Panțâr din Camenca ar fi avut ce povesti despre ultimul drum al bunicului Gheorghe Lazurcă. Ținându-se de-o parte de brațul fiicei, iar de alta al nepoatei, Domnica s-a întărit să se închine și în această rece primăvară țărânei în care odihnesc osemintele bunicului ei.

Ca o excepțională lecție de istorie va rămâne acest 1 aprilie pentru câțiva copii din Băhrinești, care au stat drepți sub tricolor, ca lumânările de veghe la Memorial. Am mai întâlnit câteva gimnaziste din Prisecăreni, însoțite de profesoara de geografie și istorie, Irina Șorodoc și consăteanca Vera lui Lazăr Șorodoc, care mai târziu avea să împartă din pâinea bunătății lor pentru sufletele celor adormiți sub rădăcinile brazilor. De la Carapciu au ținut sus Tricolorul Felicia și Vasile Cozaciuc, împreună cu nepoțelele lor. După 15 ani de la ultimul drum la mormintele anonime, străjuite mai demult doar de câteva cruci, a reușit să ajungă la Memorialul ce se înalță astăzi, Doru Olenici din Rădăuți. L-am văzut întristat de regretul că nu-i mai regăsește de vechii prieteni – Octavian Bivolaru, Ilie Popescu, și alții, plecați de ani buni la Domnul. Nu mai sunt compatrioții cu care am început primele comemorări și ne opream numaidecât la primele cruci înălțate de Societatea „Arboroasa”. Acum ne-am îndreptat la prima cruce înălțată de „Arboroasa”, urmându-l pe unul din fondatorii acestei societăți revigorate, Nicolae Șapcă, președintele Societății Scriitorilor Români din Cernăuți. Atunci, cu 35 de ani în urmă, a fost un act de mare curaj din partea câtorva tineri cercetători ai trecutului. La îndemnul regretatului patriot, scriitorul Dumitru Covalciuc, a fost înălțată crucea ce consemnează locul gropilor comune, acolo unde s-a mișcat câteva zile pământul în care au fost aruncați oameni încă vii. La acea cruce am aprins lumânări cu președintele Societății „Golgota”, Vasile Rauț, cu confrați de la Herța, lideri ai comunității – Minu Pavalachi, Adrian Medvidi, Alexandru Platonov, Ion Vieru. Manifestând respect și recunoștință față de România, în special față de Consulul General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, pentru prietenia și disponibilitatea la rodnică ajutorare, i-au comemorat pe martirii noștri și autoritățile regiunii. Partea a doua a început la ora 12.00, cu prezența guvernatorului Ruslan Osipenko, adjunctului Administrației Militare Regionale, Roman Greba, președintelui interimar al Consiliului Regional, Mykola Guitor, manifestarea fiind dirijată de primarul comunei Camenca, Vasyl Zahariuk. Dă Doamne să fie acesta un pas bun spre repunerea în lumină a adevărului despre trecutul tragic al românilor din actuala regiune Cernăuți.

Maria TOACĂ