’’În viaţă, totul trebuie cucerit!’’

Interviu cu Maestrul Ion Irimescu

       În perioada în care am lucrat ca jurnalist, Maestrul Ion Irimescu a devenit treptat unul dintre reperele vieţii mele spirituale şi sufleteşti, l-am vizitat adeseori în locuinţa de lângă muzeul din Fălticeni pe care l-a fondat şi am fost invitat de fiecare dată în momentele emoţionante în care a fost sărbătorit de întreaga comunitate locală şi naţională, inclusiv la propriul său centenar. Îndrăznesc să spun că am fost acceptat printre amicii săi, îmi povestea multe întâmplări cu caracter personal din viaţa sa, de la amintirile din copilărie la femeile pe care le-a iubit…S-a numărat printre invitaţii de seamă ai Clubului Artelor din Suceava, pe care îl coordonam şi am fost împreună, în 2002, când tocmai împlinise 99 de ani şi era proaspăt laureat al Premiului pentru Excelenţă în Cultura Română, la Mănăstirea Slatina din zona Fălticenilor, pentru a ne închina împreună la moaştele Sfântului Grigore Teologul. 

        Chipul său senin, permanent luminat de un zâmbet discret, emana o intensă căldură spirituală şi sufletească, de altfel întreaga sa făptură părea îmbibată de aura nevăzutului, a unor forţe de dincolo de ierarhia luminii. Prin mama sa, Maria Cazaban, o ’’fiinţă sensibilă, iubitoare de muzică, de lecturi şi pictură’’(Eugen Dimitriu), artistul făcea parte din renumita dinastie culturală a Cazabanilor. Orice întâlnire cu Maestrul Ion Irimescu, care a avut şansa de a trăi aproape 103 ani, era pentru mine un memento al bucuriei de a trăi, de a percepe şi a înţelege câte ceva din arta rară de a deveni, în acelaşi timp, un mare artist şi un mare om.

– Ce mesaj le adresaţi tinerilor artişti plastici de azi?

– Aş vrea să le spun mai întâi că nu există ’’nu se poate’’.Totul se poate când există o dragoste, o pasiune, o credinţă, o dorinţă de a reda. Tot ce avem noi mai valoros în cultură este datorită poporului nostru, care este înzestrat cu acest spirit creator.Primindu-l, noi suntem datori să-l cultivăm, trecând prin toate împrejurările grele, uneori chiar foarte grele. Să nu credeţi că viaţa mea a fost o linie dreaptă, am avut multe necazuri şi chiar în timpul concursului pentru bursa de la Fontenay aux Roses, de lângă Paris, am simţit la un moment dat cum mă lasă puterile pe când lucram la tema pe care o aveam, ’’Atlas cu Pământul în spate’’. Am închis atelierul şi am venit aici, la Fălticeni, la părinţii mei, care au chemat doctorul şi a constatat că sunt bolnav. Aveam o formă mai uşoară de tifos, dar care necesita un regim special, medicamente şi îngrijire medicală. Credeam că nu mai am nicio şansă să termin lucrarea pentru bursa de la Paris, dar părinţii m-au ajutat foarte mult, au procurat pentru mine medicamente din străinătate şi, într-un timp scurt, cu toate că nu eram complet vindecat, am putut să-mi reiau munca în atelierul meu din Bucureşti. Am lipsit numai 3-4 săptămâni din cele trei luni care mi s-au dat ca să realizez lucrarea. Cu un efort fizic mai redus, dar cu un efort de voinţă foarte puternic, am reuşit astfel să termin lucrarea în termenul stabilit de comisie şi să câştig bursa de doi ani de la Paris. În viaţă totul trebuie cucerit, trebuie să prinzi taurul de coarne şi să încerci să faci ceva, să te angrenezi în spiritul creator al vremii.

’’Pentru mine, care eram un biet provincial din Fălticeni, Parisul a însemnat ceva mirific’’

– Ce a însemnat întâlnirea cu Parisul pentru evoluţia carierei dvs. de tânăr artist?

-Perioada de la Paris nu se poate uita. În primul rând este imprimată în suflet, deoarece totul era proaspăt şi se imprima foarte precis, cu tăria în perspectivă de a nu se retuşa, de a nu dispărea. Amintirile de la Paris sunt cele mai profunde. Împrejurarea a făcut să mi se acorde această bursă şi am plecat cu tot entuziasmul tinereţii, fiindcă atunci aveam 27 de ani. Desigur, pentru mine, care eram un biet provincial din Fălticeni, Parisul a însemnat ceva mirific, ceva minunat atât prin aspectul grandios, complex şi frumos al oraşului, dar mai ales prin acele muzee care adăpostesc cele mai mari capodopere ale lumii creatoare în plastică. Acolo te simţi oarecum luat prin surprindere, eşti impresionat de aceste locuri, îţi trebuie un timp de acomodare cu acele opere pe care le vedeam ca pe nişte rezultate ale unor oameni aproape demiurgici, care depăşeau limitele umane. Am fost adânc impresionat, începând cu acei mari maeştri ai artei, Michelangelo şi Leonardo. Pe măsura înaintării în actualitate, spre spaţiile moderne, au apărut şi ceilalţi titani, pe măsura înaintaşilor, dar care totuşi au avut personalitatea lor şi un fel de exprimare deosebit, fiindcă arta nu trebuie să meargă întotdeauna pe drumuri bătătorite. Ea trebuie să fie înnoitoare, dar nu cu orice preţ. Înnoirea trebuie făcută cu ’’rama’’ intelectuală şi sufletească alcătuită din toate facultăţile de care dispun corpul şi sufletul omenesc în actualitate. Apariţia lui Rodin, Bourdelle şi Maillol a fost o necesitate a artei. Ei au constituit puncte aproape decisive pe scara înaintării artelor, dar au fost mulţi artişti înainte care au pregătit venirea lor.

– Cum a fost impactul cu marile opere şi curente artistice ale vremii în capitala Franţei?

– Când am plecat la Paris eram un tânăr care abia pusese piciorul în plămada pământului românesc. Am poposit acolo într-un moment de răscruce, un moment de oarecare oprire a tuturor impulsurilor mele de a crea, pentru a mă stabili în cumpăna acestor mari tentaţii şi curente artistice la cel mai înalt nivel şi a-mi găsi portiţa sau drumul pe care să merg, ca să nu devin doar un imitator al unui mare artist. Doream să-mi găsesc drumul funcţie de posibilităţile care se relevau şi renăşteau în sufletul meu, nu cu intenţia de a captiva sau a răsturna nişte legi care s-au stabilit definitiv. Sigur că trebuie să păstrăm întotdeauna cu foarte multă rigoare simţul realităţii. După Rodin, Bourdelle, Maillol şi alţi mari sculptori era foarte greu să-ţi găseşti o cale care să exprime ceva mai proaspăt, ceva nou, pentru că aceştia au epuizat anumite drumuri. Drumurile păreau să fie închise. Poate timpul, poate cei care vor dezlega toate aspectele artelor pe parcursul secolelor, vor stabili şi o continuitate a celor ce făceam eu faţă de cele existente, însă am căutat să fiu eu însumi, cu modestele mele însuşiri date de natură şi cu marea experienţă a Parisului.

– Cum a fost întâlnirea cu opera lui Brâncuşi, care expunea frecvent la saloanele artistice din Paris?

– Brâncuşi era cunoscut şi, cu toate că era român, eu nu-i ştiam opera. Atunci am cunoscut-o, am vizitat atelierul său unde şi-a desfăşurat toată activitatea din perioada pariziană, dar nu l-am cunoscut personal. Era prea mare Brâncuşi şi prea mic eu, eram un începător, dar i-am văzut operele în cele două saloane ale Independenţilor şi în atelier. Am vizitat şi atelierele lui Rodin şi Bourdelle. A fost un punct culminant al perioadei mele pariziene. Îmi puneam numeroase întrebări în legătură cu felul în care îmi voi desfăşura activitatea, ce voi face pentru a nu fi un imitator, nici al lui Rodin şi nici al lui Bourdelle sau Maillol, pentru că aceşti trei mari artişti aveau stiluri proprii, cu toate că mergeau spre acelaşi punct, spre aceeaşi ţintă în artă, dar fiecare pe alt drum.

’’Brâncuşi a mers la esenţa formei’’

– Cele mai valoroase lucrări ale dvs. cred că fac parte din aceeaşi familie spirituală cu cea a lui Constantin Brâncuşi. E vorba de accederea la esenţe, la arhetipuri, un fel de expresionism arhetipal pe care puţini sculptori români l-au atins în afară de dvs., Brâncuşi, Apostu sau Iliescu-Călineşti. E o sinteză extraordinară între tendinţele noi din artă şi tradiţii, rădăcinile româneşti. A fost greu să vă descoperiţi această cale, care s-a dovedit până la urmă extrem de fertilă?

– Cunoaşterea operelor sculptorilor amintiţi şi a altora, Archipenko, Lipschitz etc., a fost un prim pas de a-mi pune întrebări faţă de unele probleme pe care le găseam noi în expresia lucrărilor acestor artişti. Am privit lucrările lor cu multă admiraţie şi plăcere, cu un intens contact sufletesc şi intelectual, însă mi-am dat seama că ele aduc ceva nou. Tocmai acest lucru căutam să-l înţeleg, să-l descifrez şi să mă îndrept spre un alt drum, pe care lucrările lor îl anunţau, dar fără a fi un imitator, aşa cum Bourdelle a anunţat faţă de Michelangelo un alt drum, Michelangelo faţă de Donatello un alt drum ş.a.m.d.

– Sunteţi de acord că şi Brâncuşi a fost un deschizător de drumuri, considerat de unii chiar părintele sculpturii moderne?

      – Da, într-adevăr, Brâncuşi a înţeles primul că se ajunsese la o artă imitativă, prea încărcată de anatomie, de cultură, de expresie nesemnificativă, care erau prea legate de materie şi nu de anumite probleme spirituale pe măsura capodoperelor înaintaşilor. Ne bucurăm că acest oltean, român de-al nostru, a avut o minte mai iscoditoare şi a căutat să ajungă la ceea ce numea el, originea artei. Arta în timpul lui era în plină mişcare, apăruseră diferite curente, unele absurde, nelogice, altele cu un sâmbure de încolţire în viitor, însă Brâncuşi a mers la esenţa formei, adică prin reducţie reducţie reducţie să te debarasezi de tot ce este accidental, nesemnificativ. El a înţeles că trebuie schimbat fondul gândirii artistice şi nu maniera.

       Referitor la ce ai spus anterior, trebuie totuşi să facem o distincţie. Sigur, şi eu sunt un luptător în meseria mea, şi eu sunt un iscoditor, dar Brâncuşi e mai mare. El a fost părintele care a avut cheia miraculoasă a unui nou drum. Brâncuşi a deschis lacătul care era foarte bine ferecat şi a lăsat un drum liber pentru generaţii întregi de artişti. Din păcate, unii dintre ei au ajuns la aberaţii, care nu mai aveau substrat artistic, ci numai ceva care să impresioneze prin forme grosolane sau prin exagerări nu prea bine gândite sau nelogice.

– Aşa cum am văzut recent la o expoziţie de la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, unde drept sculptură era prezentată o grămadă de pungi de plastic umplute cu deşeuri de hârtie…

– Da, a mers dorinţa asta de noutate cu orice preţ până acolo încât să să se abandoneze chiar materialele clasice, care sunt totuşi permanente, cum ar fi bronzul, marmura, piatra, lemnul şi să se găsească altele, pungi de plastic etc., sau unele subiecte indecente, altele absurde, fără nicio semnificaţie. Totuşi, este nevoie de acest context şi această emulaţie, un context veşnic tulburător, deoarece de aici ţâşnesc vârfurile. Şi pe vremea lui Brâncuşi, Bourdelle sau Michelangelo au fost alţi artizani care căutau nu atât calitatea expresiei, ci ceva care să-i impresioneze pe vizitatori. Desigur, te impresionează şi o floare, dar la fel te impresionează aceeaşi floare veştejită şi căzută la pământ.

– Aş vrea să mai remarc faptul că formele dvs. sunt la fel de muzicalizate precum cele ale lui Brâncuşi. Ce rol a jucat muzica, această mare enigmă, în viaţa dvs?

– Muzica a jucat un rol foarte curios în viaţa mea. Eu n-am fost înzestrat cu calităţile necesare de a exprima anumite aspecte ale muzicii. În liceu am avut un profesor care era foarte recunoscut pe vremea aceea, Ion Chirescu. El se necăjea, dar eram afon, nu aveam glas, nu aveam ureche muzicală. Dar totuşi, ceva curios: mi-a plăcut muzica la nebunie. Discoteca mea era destul de bogată, când m-am mutat de la Bucureşti am adus aici ’’caimacul’’ şi am fost un veşnic iubitor al muzicii. Am ascultat-o şi la radio, am asistat le concerte şi având sau neavând parale am cumpărat discurile unor mari interpreţi sau compozitori. Am fost foarte apropiat, chiar bolnăvicios de apropiat de muzică. Ea se adresează unor gânduri şi sentimente, fără o motivaţie profesională, ca să zic aşa. E o necesitate sufletească.

– Părerea mea este că atracţia pentru muzică e unul din secretele marii arte.

– Sigur că da. Am căutat prin tematica pe care am abordat-o să leg într-o măsură oarecare subiectul cu o idee legată de muzică. Nu în mod ostentativ, ci prin acele femei care cântă vocal sau la instrumente.

’’Ambiţia mea este să ating suma de 100 de ani, pentru a fi primul artist centenar în plastica noastră’’

– Da, acea asemănare între femeie şi instrumentul muzical, vizibilă în arta dvs. Ce a reprezentat femeia în viaţa dvs?

– Femeia a reprezentat un lucru extraordinar. Când eram tânăr, ca orice tânăr, trăiam într-un cerc de fete tinere şi mai aveam mici aventuri pe ici pe colea, cum era şi firesc. Câteodată acestea erau mai îndrăzneţe, dar de obicei mai timide, mai platonice. Cam pe la 26-27 de ani a venit momentul când am cunoscut-o pe soţia mea, care era aproape o fetiţă, Eugenia Melidon. Era elevă de liceu în Fălticeni şi eu îi făceam curte. Povestea a continuat, deşi ne-am mai necăjit, ne-am mai supărat, eu eram puţin mai gelos, ea era mai veselă şi mai mică decât mine cu vreo 6 ani, dar iar ne împăcam şi aşa am mers până în faţa preotului şi ne-am căsătorit. Am continuat viaţa foarte plăcut şi am voiajat cu soţia mea prin toată Europa, afară de Albania. Am fost şi peste Marea Mediterană în Egipt, în Israel, în câteva state de pe coasta Asiei Mici. Am mai avut un gând, pe care însă nu am putut să-l realizez: mă tenta această Americă, eram curios să văd ce se petrece acolo, dar n-am avut nici bani nici forţa de a rezista la un drum mai îndelungat.

– Aceste călătorii au contat în destinul dvs. artistic, aţi găsit motive şi teme noi?

– Căutam nu atât motive, fiindcă aş fi fost poate un imitator, ci căutam să înţeleg că arta universală are multe posibilităţi de a-şi croi drumuri proprii, deşi trebuie să recunoşti că deschizătorii de drumuri nu sunt pe toate cărările.

– Ştiu că visaţi o expoziţie la Paris, Corneliu Baba- Ion Irimescu. Ce amintiri vă leagă de acest mare pictor?

– Pe Corneliu Baba l-am cunoscut când am fost numit profesor de sculptură la Iaşi, deoarece în acelaşi an a fost numit şi el acolo. Eram în pauză la cancelarie cu ceilalţi profesori de la şcoala de Belle Arte şi cu câţiva artişti din Iaşi, când apare un domn înalt cu plete, cu nasul cam proeminent şi se recomandă: Baba. Eu auzisem de Baba, iar el a venit direct la mine pentru că auzise de Irimescu. Am dat mâna şi darea aceea de mână a fost un moment de legământ pentru o viaţă întreagă. Nu ne-am mai despărţit, uite îmi vin şi lacrimi acum, când mă gândesc la el, săracu’ Cornel. Ce bine ne înţelegeam! Preocupările lui, problemele lui le discutam, despărţite de interese, de critici, de laude, fiecare cu părerile lui proprii. Ne-am înţeles foarte bine, soţia lui Ţuca, cred că mai trăieşte, a fost o femeie înţelegătoare. Ea l-a protejat pe Corneliu, şi mi-a părut rău că s-a dus, fiindcă era mai tânăr ca mine cu vreo 6-7 ani. Ar fi putut să trăiască şi să fie şi el aici, dar aşa a fost soarta. Fiecare ne naştem cu ce ne este scris. Eu cred foarte mult în destin. Viaţa, aşa cum s-a desfăşurat, a fost foarte capricioasă şi multe momente au fost foarte decisive. Era vorba de a fi sau a nu mai fi. Când eram copil am prins războiul, la Fălticeni erau trupe ruseşti, începuse revoluţia la Moscova…Am trăit momentele când armatele ruseşti erau dezarmate de grănicerii români, când îşi lepădau armamentul şi erau duşi în vagoane de marfă. Am găsit atunci pe câmp, pe stradă, prin localuri o serie întreagă de lucruri din echipamentul soldaţilor ruşi. Ştiţi cum erau ruşii, dacă beau aruncau tot ce era de prisos… Un popor foarte curios. Într-o zi am găsit un focos, ca o ţigare de aramă, umplut cu ceva gălbui înăuntru. Aveam zeci sau sute de cartuşe adunate, baionete, măşti de gaze, puşti, un arsenal întreg. Scoteam glontele, puneam praful de puşcă prin grădină, îi dădeam foc dintr-o parte şi ardea ca o hârtie. Am văzut eu că tubul acela are ceva, am pus o hârtie pe masă, am luat un ac de siguranţă şi am zgârâiat de două ori, ca să scot materia aceea. Numai de două ori am zgârâiat şi a făcut pac!, iar degetele mele şi mâna s-au dus… E aşa stricată cum o vezi. Tinerele doctoriţe de la Crucea Roşie, care lucrau benevol, mai mult se ocupau de problemele lor decât de răniţi, iar la mine se dusese toată carnea din palmă şi a durat mult până m-am tămăduit. Nu mai puteam să întind palma şi a trebuit, după vreo câţiva ani, să mă ducă părinţii la Iaşi şi să mă supună la o operaţie destul de anevoioasă.

– Sunteţi într-adevăr un mare luptător, dacă aţi reuşit să realizaţi, după acest accident, o operă atât de vastă.

– Cu toate că mâna mea e lipsită de anumite însuşiri pe care ar trebui să le aibă o mână normală, totuşi în timp s-a reabilitat. Natura totdeauna lucrează şi completează lipsurile care întâmplător apar în funcţionalitatea unui organism. Totuşi mi-am dus munca mai departe. Norocul a fost că dreapta a rămas. Aveam totdeauna exemplul sculptorului Jalea, care era tânăr ofiţer pe front în primul război mondial şi o schijă i-a tăiat mâna stângă din umăr. A rămas numai cu un ciot, săracu’…Or, sculptorul acesta a avut o activitate extraordinară. Atât din punct de vederea cantitativ, cât şi calitativ, Jalea a fost unul dintre sculptorii mari ai noştri. El era din popor, părinţii erau ţărani, dar trăind în mediul acesta mai elevat devenise un adevărat aristocrat. Avea maniere frumoase, era invitat la Regina Maria la masă, unde veneau şi alte personalităţi şi se descurca destul de bine. Mâneca o ţinea în buzunare, ca să nu spânzure. Îmi amintesc cum îşi aprindea foarte frumos luleaua. Scotea cu mâna dreaptă cutia cu chibrituri, se obişnuise să o ţină între degete şi cu alt deget împingea chibritul.

– Ce ne puteţi spune despre părinţii dvs.?

– Tata era fiu de ţăran, om gospodar, om practic, om cu simţul realităţii. Sigur că nu mai umbla ţărăneşte, era un mic burghez, un moşier mai de periferie, nu un mare latifundiar. Făcuse doar şcoala primară, dar era pesemne un om deştept şi un foarte bun organizator. A reuşit să-şi adune o brumă de avere, avea la Preuteşti o moară cu foc, echipată cu un motor cu benzină, ceea ce însemna un progres faţă de morile cu vânt sau apă. Mai avea o cârciumă, care nu era proprietatea lui, dar îi aducea venituri. Era un om înstărit, se mai ocupa cu agricultura, dar de aici avea venituri mai modeste. Mama mea, Marica, era o tânără pedagogă la Liceul de Fete din Iaşi şi avea un simţ gospodăresc foarte dezvoltat. Cunoştea de acasă limba franceză şi l-a mai modelat şi pe tata, care devenise un boiernaş, un fel de boier, care în preajma boierilor de origine, Cantacuzinii şi alţii, putea să ţină piept la o mică întrevedere, la o discuţie şi nu era cu mult mai prejos. Avea pesemne şi o inteligenţă nativă.

– Ce proiecte de viitor aveţi la venerabila vârstă de 98 de ani?

– Proiectul de viitor nu este grozav, este modest. Am 98 de ani şi ambiţia mea este să ating suma de 100 de ani pentru a fi primul artist centenar în plastica noastră, dintre artiştii cunoscuţi, bineînţeles. După ce voi atinge această vârstă, voi pleca atunci când va binevoi Dumnezeu sau soarta, fiindcă totul e deja scris, înregistrat. Chiar atunci când te naşti, te naşti şi cu certificatul de deces. Tot ce se întâmplă în viaţă, deşi avem impresia că sunt lucruri întâmplătoare sau supuse voinţei noastre, de multe ori sunt lucruri determinate de destinul cu care te naşti.

                                                                    Constantin SEVERIN

      Fălticeni, Februarie 2001.