CÂNTA AȘA CUM CREȘTE IARBA

Pasărea adormită din inima Aglaiei

Pe fundalul melodic al câtorva înregistrări primite în telefon de la Aglaia Gârbu încep să scriu în ritmul cântecelor ei, repede, dintr-o răsuflare. Simt că, dacă cad pe gânduri, dacă-mi sforţez imaginaţia, rămânând în urma vocii cu uşoare, abia zvâcnite fremătări de tristeţe, n-o să pot aşterne nici un gând, nici un rând… Sunt cântece cunoscute, lansate de artişti vestiţi din Moldova şi România. Dar nu amintesc de nici una din cunoscutele, adoratele vedete ale muzicii noastre populare, pentru că le cântă o pasăre de pe meleagurile noastre, cu vocea şi sufletul numai ale ei. Aşa cum creşte iarba sau cum împânzesc imaşurile florile nesemănate, neudate de nimeni, cum răsare soarele de după orizonturi, cum curge din Carpaţi apa Prutului, se revărsă melodiile cântate de Aglaia. Nu s-a simţit nicicând o stea a scenei şi chiar nu înţelegea de ce o laudă şi-o aplaudă cu atâta căldură spectatorii, pentru care merite lume cunoscută şi străină îi exprimă admiraţia? Ea nu făcea nici un efort, doar lăsa cântecul să zboare.

Până a ne întâlni, înainte de a-mi trimite aceste înregistrări, am „negociat” o bună bucată de timp cu doamna cântăreaţă, care s-a arătat foarte mirată de interesul meu pentru trecutul ei artistic. Probabil, nu numai tinerii sau oamenii mai puţin pasionaţi de muzica populară, dar chiar ea însăşi se întreabă acum cu nedumerire: „Care cântăreaţă, cine îşi mai aminteşte astăzi de Aglaia Gârbu?”. Şi la ce bun, dacă nici măcar ea nu vrea să-şi amintească, mi-am zis şi eu, suspinând a părere de rău. I-am dat de înţeles cu regret că aş fi putut lua măcar câteva fotografii de la ea, restituind prin imagini un frumos trecut din activitatea artistică desfăşurată la clubul din suburbia cernăuţeană Roşa-Stâncă.

Ideea cu fotografiile a prins-o, răvăşind-o până în adâncul inimii, de unde-i răbufneau imagini dragi în oglinda tinereţii. N-a trebuit să răscolească mult ca să-şi dea seama că nu le are tocmai pe cele mai preţioase, fotografiile ce-i puneau în valoare momentele de vârf din viaţa ansamblului „Mărţişor”, cu locul de naştere – suburbia cernăuţeană Roşa-Stâncă. Mulţi ani în urmă, când încă locuia în apartamentul din Cernăuţi, i le ceruse o profesoară de la Şcoala nr. 10 de la Roşa pentru standurile sălii de muzeu. Nu i-a fost uşor să se despartă de ele, însă pentru muzeu le-a dat cu dragă inimă. Mânată de nevoile traiului de la o ocupaţie la alta, cum le-a dat aşa a şi uitat. Poate nici nu-şi amintea de acele fotografii, dacă n-o provocam cu propunerea mea de a ne întoarce în anii când trezea păsările din somn cu cântecul „În grădina lui Ion…”. S-a dus peste drum la o vecină ce lucrează la şcoală, rugând-o să se intereseze dacă mai pot fi găsite fotografiile ei, căci pe standul amenajat cu ani în urmă, după cum i-a spus o altă cunoscută legată de şcoală, nimerise doar una-două. N-avea mare speranţă că le va da de urmă, trecuse, totuşi, destul timp… Într-un târziu, pozele scoase cu aproape un deceniu în urmă din albumele acoperite de uitare s-au găsit, spre marea bucurie a Aglaei.

La o nouă încercare de „negociere” a unei întâlniri, auzindu-i la telefon vocea înviorată de regăsirea vieţii de odinioară (fie măcar în imagini), m-am bucurat că nu mi-a fost zădarnică intenţia de a o readuce în pleiada interpreţilor care ne reprezintă tezaurul muzical românesc în nordul Bucovinei. Mereu, însă, apăreau cauze potrivnice (ba ger prea mare, ba „eroina mea” – în acută criză hipertensivă), astfel lungindu-mi-se de azi pe mâine drumul de un kilometru-doi până la Roşa, unde Aglaia a cumpărat, cu mai bine de un deceniu în urmă, o casă. Împreună cu fiică-sa Tatiana a refăcut-o, a amenajat-o după placul lor, având intenţia să mai ridice un nivel pentru nepotul Alexandru. După o aşteptare îndelungată, înghesuită cu doi copii într-un spaţiu locativ temporar, i s-a repartizat un apartament la oraş, cu două camere, reuşind să prindă „ultimul vagon” în timpul când se mai putea primi ceva de la stat. Sufletul o trăgea mai aproape de pământ, de glia maternă de la Roşa, dar şi plata serviciilor comunale era tot mai greu de suportat pentru familia ei. A vândut apartamentul, alegând să trăiască într-un spaţiu drag, unde fiecare pom îi freamătă cu cântecele tinereţii. Deşi de amar de vreme a părăsit irevocabil scena, Aglaia, poate inconştient, dintr-un instinct înnăscut al frumosului, păstrează ceva din ţinuta scenică, are grijă să apară în lume cochetă, frumos coafată, puţin machiată… Chiar şi atunci când nu face un pas după poartă, tot nu-şi neglijează ţinuta, dorind s-o vadă copiii frumoasă, aşa cum o ştiau pe când erau mici. 

E discretă când cineva aduce vorba despre viaţa ei de familie, nici despre alţii nu vorbeşte pe această temă, cum de obicei le place femeilor să pălăvrăgească. Ţine sub lacăt viaţa personală, lăsând doar să se subînţeleagă că frumuseţea exterioară nu i-a adus visata fericire în cele două căsnicii. Pe cei doi copii i-a crescut singură de la o vârstă foarte fragedă, ajutată de părinţi şi surori. I-a dat Dumnezeu norocul să vadă lumina soarelui într-o familie pe cât de numeroasă, pe atât de prietenoasă, cu părinţi harnici, pricepuţi la orice muncă. Aglaiei i-a mers să fie cea mai mică dintre cei zece copii ai lui Constantin şi Anei Gârbu. Diferenţa de vârstă între ea şi primii născuţi era destul de mare, mezina li se adresa respectuos cu „dumneavoastră”. Am întrebat-o cum s-a întâmplat că i-au ales părinţii acest nume mai rar întâlnit prin părţile noastre, pe care l-a purtat sora mai mare a lui Eminescu.

„Ştiu că sora lui Eminescu s-a numit Aglaia, dar că e înmormântată în cimitirul din Cernăuţi aud acum de la dumneavoastră. Am avut şi eu o soră Aglaia, cu vreo doi ani înaintea mea. A murit de micuţă. Cred că le era tare dragă, dacă părinţii mi-au dat numele ei”, şi-a început gazda povestea vieţii după ce m-a invitat într-o odaie mai bine încălzită. Din cei zece, şapte fete şi trei băieţi, au rămas în viaţă numai ea şi sora Elena cu doi ani mai mare, moştenitoarea casei părinteşti de la Roşa. Elena a mai adăugat câte ceva, a mai construit prin gospodărie, dar casa îşi păstrează aspectul de demult, un model de arhitectură din perioada moldovenească a ţinutului. Rezistentă la numeroase intemperii, păstrându-se într-o stare bună, clădirea e o mărturie a străduinţei părinţilor, îndeosebi a capului familiei, Constantin Gârbu, de a-şi creşte copiii într-o casă frumoasă, ca să nu se simtă strâmtoraţi, să nu sufere din cauză că sunt mai mulţi decât prin vecini. O bună prietenă din copilărie a Aglaei, de-o seamă cu sora ei Elena, mi-a povestit că fiecare copil din familia Gârbu avea un talent aparte – care picta, care se pricepea să coase haine, să cioplească în lemn… Una din surori, Eugenia, se pricepea de minune la gătitul bucatelor, fiind bucătăreasa tuturor nunților de la Roșa.

Părea că Dumnezeu i-a sărutat pe frunte de la naştere pe fiecare, dăruindu-le câte ceva ce-i deosebea de copiii vecinilor. Maria şi Vasile, fără a avea o şcoală specială, pictau icoane. Într-o dimineaţă, Maria s-a trezit luminată de un zâmbet, aidoma soarelui ce le bătea la geam. Le-a povestit surorilor visul ei strălucitor: stătea cu fratele Vasile pe un imaş brodat cu flori şi pictau sfinţi. Când au terminat, icoana ei s-a înălţat la cer, iar a lui Vasile a luat-o mama s-o aducă la biserică. Degrabă, după acel semnal prevestitor, Maria şi-a urmat icoana din vis. Avea numai 19 ani când moartea a răpit-o dintre surori şi fraţi.

Maria TOACĂ

(Va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s