Nu ca din senin mi s-a împlinit un vis, unul din cele mai de necrezut că ar fi cu putință să-l văd aievea. Am mers spre el timp de trei decenii, pornind la drum din ziua când pentru prima dată m-am aprofundat în Amintirile lui Ioan Slavici despre Marea Serbare de la Putna din 15 august 1871. Am scris atunci pentru „Plai Românesc”, ziarul Societății „Mihai Eminescu”, impresiile de la cele citite, poate prea emoționante răscoliri. Astăzi, la o revedere de peste trei decenii, mi se par cam afectate de emfază. Dar cum altfel, dacă eram atunci la vârsta generației care a făurit primul pod de flori între toți românii, în acea zi a Sfintei Marii, când pentru prima dată s-a întâlnit neamul din toate provinciile înstrăinate de Țară la Mănăstirea Putna, lângă mormântul Marelui Voievod, unit în jurul lui Eminescu, să vadă cum prind aripi cuvintele ce aveau să fie rostite peste ani de scriitorul bucovinean Gheorghe Tofan „Ștefan doarme și un neam visează”! Tot atunci, pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut, se aprinse rugul deșteptării naționale a românilor din nordul Bucovinei, de ni se părea că nu există greutate în fața căreia să dăm înapoi, că nici un obstacol nu poate să ne oprească mersul înainte. Eram întăriți de neînfricarea tinereții, asemenea generației de la 1871, și-i aveam drept scut pe bătrânii din satele noastre românești, spre deosebire de tinerii de atunci care n-au fost susținuți în pornirile lor patriotice de fruntașii mișcării românești din Bucovina austriacă. Și din Basarabia ne venea o mare încurajare. Amintim doar de studenții care în 1992 au mers pe jos de la Chișinău la București, purtând pe umerii lor Crucea Basarabiei, îndemnați de părintele Dumitru Stăniloae să fie deasupra tinerilor din interbelic, căci lor li se cere un sacrificiu mult mai mare pentru continuitatea idealului Unirii.
„Noi nu ne putem pune în fruntea acestei mișcări, dar voi faceți ce vă zice inima…”
Cum a fost acum 150 de ani știm mai bine decât ce ne așteaptă în viitor, luându-i de însoțitori pe mărturisitorii Ioan Slavici, Teodor Bălan, Teodor Ștefanelli, Leca Morariu, Ion Gramadă… Multe evenimente răzbat din negura veacurilor ca izvoarele cristaline din adâncul pământului. Ori de câte ori mă aplec asupra paginilor Marii Serbări de la Putna, gândul mă poartă la generația tânără de atunci. Nu găsim în istoria neamului o anticipație mai importantă a viitoarei unități naționale, aureolată de entuziasmul tineretului român, a studențimii de la Viena, însuflețite de Mihai Eminescu. Lucrurile mari se fac încet, bine chibzuit, cumpătat, cu multă înțelepciune, spun oamenii copți la minte. Să fi fost numai voia lor, nu știu dacă aveam astăzi această aniversare, ce i-a chemat ca și cu 150 ani în urmă pe românii din toate colțurile lumii la unitate națională. Din curajul, optimismul, credința în idealuri, entuziasmul nebunatic, de care omul are parte numai la vârsta tinereții, când se crede nemuritor, a izbucnit scânteia ce a aprins flacăra Marii Uniri. Toți organizatorii acelui mare sobor la lăcașul de veșnică stăpânire a lui Ștefan cel Mare erau din generația lui Eminescu – între 20-25 de ani, iar Ciprian Porumbescu, cel care a „cântat Daciei întregi”, nu avea nici 18 ani împliniți la acel moment. Alexandru Xenopol, istoricul care a rostit cuvântarea festivă, era la vârsta de 24 de ani. Orice frază din discursul său e actuală și pentru timpurile noastre, oratorul vizionar constatând: „Dar să nu credem că numai trecutul ne atrage aice. Nu! Venim aice și pentru viitorul după care năzuiește orice suflet mai nobil al poporului nostru. …Ștefan cel Mare își punea speranța mai înainte de toate în propriile sale puteri… Acest caracter de neatârnare să-l introducem în spiritul nostru. Să nu așteptăm pururi lucrări gata de la alte popoare…”.
Deoarece pregătirile au început de la Cernăuți și pentru a nu stârni împotrivirea autorităților austriece, ideea sărbătorii trebuia să pornească de la cetățeni ai imperiului, tinerii organizatori aveau nevoie de sprijinul fruntașilor români din Bucovina. I-au susținut numai două fețe bisericești, drept că dintre cele mai importante – Silvestru Morariu Andrievici și arhimandritul Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna. Viitorul Mitropolit Silvestru Morariu a trimis la Putna să lucreze la decorațiunile exterioare seminariști din Cernăuți. Cu mult spor și voie bună tinerii de la licee din Cernăuți și Suceava ajutau la toate lucrările necesare.
Mult mai reticenți, cu o prudență chiar exagerată, s-au manifestat „bătrânii” fruntași ai românilor din Cernăuți. Ei se temeau să nu se transforme sărbătoarea într-o manifestare politică îndreptată contra stăpânirii și ziceau că guvernul a permis-o pentru a-i pune pe dânșii la încercare. De la bun început i-au preîntâmpinat pe tineri: „Noi nu ne putem pune în fruntea acestei mișcări, dar voi faceți ce vă zice inima… Noi vă vom urma pe de departe și vom veghea”. Kogălniceanu era pornit să-i critice în toată presa din România pentru atitudinea lor de a sta în umbră, renunțând la acest gând în urma rugăminților insistente ale profesorului Ion Gh. Sbiera, participant din partea Academiei Române, care în discursul rostit la masa festivă, după cum descrie T. Bălan, a „realizat miracolul de a nu articula nicio singură dată numele lui Ștefan cel Mare”, înscriind astfel un fel de record al cumințeniei austriece.
„Fericiți noi care avem parte de asemenea amintiri din tinerețile noastre, și încă mai fericiți am fi dac-am ști că li-e dat copiilor noștri să le aibă”, scria Slavici în Amintirile sale, peste 32 de ani de la Marea Serbare. Le-a fost dat să le aibă urmașilor la 1904, la 400 de ani de la trecerea în eternitate a Sfântului Ștefan cel Mare, când la Hramul Putnei au avut loc cele mai mărețe manifestări din epoca modernă, cu prezența a 20 mii de români; apoi în 1926, la 55 ani de la Marea Serbare, prima în România întregită; și în 1957, la 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, sărbătoarea fiind restrânsă în condițiile represiunilor identității istorice și religioase. Atunci a fost arestat și judecat la șapte ani de detenție studentul Alexandru Zub, viitorul renumit istoric, pentru participarea cu un grup de tineri la sărbătoarea de la Putna. Am rămas fascinată de modestia acestui om, de tăcerea sa monumentală și refuzul de a se numi „legendă vie”, spre deosebire de unii care își pun la treabă fantezia, compunând povești despre eroismul manifestat în trecut. Și generația tinerilor de la 1966 are ce-și aminti despre aniversarea a jumătate de mileniu de la începerea zidirii Mănăstirii Putna, aceasta fiind prima și ultima serbare cu avânt național, organizată la ctitoria ștefaniană în perioada regimului comunist.
Maria TOACĂ
(Va urma)
Gazeta de Herța 