Nu știu cum să spun ce veste tristă am primit în dimineața de 7 martie, când tot ce auzim și vedem în aceste zile e înnegurat, sfâșietor de dureros. S-a dus dintre noi, într-o lume mai bună, măicuța Stareţă Irina Pântescu, valoare înscrisă din timpul vieții în patrimoniul Mănăstirii Voroneț, o putere și o redută spirituală care întotdeauna mi-a insuflat încredere în viitorul României. În pofida vârstei, a greutăților, a timpurilor nedrepte, a fost tare și a dăruit necontenit tărie aproapelui. Așa am văzut-o ultima dată la 18 decembrie anul trecut, la hramul Sf. Daniil Sihastrul. Mi-au pătruns adânc în suflet cuvintele primei starețe a Sfintei Mănăstiri Voroneț: „Mănăstirile noastre sunt deschise pentru ca lumea să vină spre noi, nu să ne ducem noi spre lume. Pentru că și către Mântuitorul se duceau oamenii, nu se ducea El spre ei. Așa și în mănăstiri, așa și călugării și călugărițele…”. Pentru oamenii noștri de dincoace de vama Siret măicuța Irina a lăsat „să se ducă mănăstirea la lume”. Până la invazia covidului și urgia ce l-a urmat, de multe ori am avut bucuria să le întâlnesc la Cernăuți pe stareța dr. Gabriela Platon, pe maica Elena Simionovici, președinte de onoare al Societății Scriitorilor Bucovineni, dar și pe proinstareța măicuța Irina Pântescu – la hramul Bisericii „Ștefan cel Mare și Sfânt” de la Buda Mahala, la dezvelirea bustului preotului și scriitorului Iraclie Porumbescu în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului din Boian”. Am avut zile bune și frumoase, și poate nici nu mi-am dat seama, n-am mulțumit îndeajuns lui Dumnezeu pentru bucuria de a le trăi împreună.
Ultima dată, la hramul Sfântului Daniil Sihastrul, am văzut-o slăbită de puteri, însă tare cu duhul, când ne-a vorbit de puterea protectoare a Sfinților României Ștefan cel Mare și Daniil Sihastrul. S-a rugat pentru noi în toate timpurile grele, căci timpurile de mucenicie, când ni se cer sacrificii pentru salvarea sufletului și pentru a rămâne români, n-au sfârșit. Ca să nu ne pierdem unica avere ce ne-a mai rămas, ne-a învățat să ne luăm ca reazem credința, să nu uităm că avem redute spirituale, care adăpostesc frumuseți unice în lume, unde în miez de noapte răsună rugăciuni pentru izbânda celor drepți.
Am simțit (simt) această neasemuită, inexplicabilă putere ori de câte ori am trecut și voi trece vama de la Porubna – când am ajuns prima dată la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna, când am intrat prima oară pe poarta Sfintei Mănăstiri Voroneț, imediat după revoluția română, ca la un monument istoric, când am avut fericirea să fiu primită în chilia stareței Irina Pântescu, iar mai târziu să mă bucur de lansarea la Cernăuți a volumului „Sfânta Mănăstire Voroneț, un sfert de veac de la reînființare”. Cu tremur de inimă și fireasca sfială în proximitatea lucrurilor sfinte, evoc acele clipe de beatitudine duhovnicească în mijlocul măicuțelor de la Voroneț, recunoștința pentru apropierea de maica stareță fiindu-mi îndreptată spre monahiile dr. Gabriela Platon, stareța de astăzi a Mănăstirii, și scriitoarea Elena Simionovici, muzeograful mănăstirii.
Ca o fereastră deschisă spre lumină mi-a rămas întâlnirea din 2 noiembrie 2016 cu maica stareță la Consulatul General al României la Cernăuți, prilejuită de lansarea volumului consacrat unui sfert de veac de la reanimarea vieții monahale la Voroneț și găzduită cu aleasă afecțiune de membrii misiunii diplomatice, de Consulul General, dna Eleonora Moldovan. La moment aniversar, împlinirea a 85 de ani, maica stareță spunea: „N-am făcut nimic singură, numai cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să refacem mănăstirea și cu ceea ce au plătit oamenii pentru un pomelnic, pentru o iconiță… Am socotit întotdeauna că sunt o unealtă în mâna Ziditorului meu. Dai voință și iei putere. Unde m-a trimis Dumnezeu, acolo am mers și am început peste tot ca și cum n-aș fi fost în altă parte”.
Așadar, cunoscându-i smerenia înnobilată de demnitate și credința că „Totul este al lui Dumnezeu, că „adevăratul Stareț al Mănăstirii Voroneț este Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, cel care se odihnește în această mănăstire, în mormântul pregătit de fiul său duhovnicesc, Ștefan cel Mare și Sfânt”, nu voi face referință la meritele stavroforei Irina Pântescu în reanimarea și chivernisirea obștii monahale. Mă voi opri doar la lecția de rezistență în fața vitregiilor istoriei, pe care ne-a oferit-o viața de aproape nouă decenii, pe care avea să le împlinească anul acesta în octombrie, a acestei vrednice slujitoare întru Hristos, mărturisitoare că mereu a fost „în mâna lui Dumnezeu”.
Rămasă orfană de tată în timpuri aprige, de la vârsta de 12-13 ani a avut grijă de familie și gospodărie. A trecut prin foamete, și-a pierdut un frate în bătălia de la Cotul Donului. În timpuri nefaste pentru credință a ales să meargă la mănăstire – întâi la Văratec, apoi la seminarul de la Agapia, de unde a trecut la Mănăstirea Moldovița. După 12 ani de refugiu pe lângă o biserică din Iași (astăzi mănăstire la Golia), s-a reîntors la Moldovița, pe post de ghid, de casier, iar mai târziu și de conducător auto a primei mașini de la mănăstire. În 1980 a îmbrăcat haina de călugăriță, primind numele de monahia Irina. Oriunde s-a aflat, și-a pus în slujba obștii monahale calitățile dăruite de Dumnezeu, transmițând bucuria slujirii copiilor săi. Or, odată cu primirea funcției de stareță, și-a asumat și datoria de MAMĂ, pentru că Domnul Sfânt i-a menit să aibă grijă de creșterea spirituală și starea materială a multor copii din obște și din afară. În legătură cu aceasta, maica stareță, stavrofora Gabriela Platon deseori evocă gravul accident de circulație în care a nimerit monahia Irina în anul 1981. Potrivit statisticilor, doar o persoană la 10 mii rămâne teafără după asemenea accidente. Maica stareță este acel om ales din zece mii, Dumnezeu dăruindu-i a doua viață pentru a reînvia Voronețul și a perpetua tradițiile medievale, când mănăstirile românești, unice în lume, erau principalele centre de cultură și spiritualitate.
Preluând frumusețea Bisericii Mănăstirii într-o stare delăsată, i-a insuflat viaţă, făcând ca oamenii care vin la Voroneț să simtă că acest miracol divin este și al lor, că sufletul li se primeneşte în acest loc unde pot reveni când le este greu. Edificator este faptul că a refuzat să solicite fonduri europene pentru acest monument de artă religioasă, înscris în patrimoniul UNESCO, considerând că nu e vrednic pentru urmașii lui Ștefan Vodă, care a zidit mănăstirea în trei luni, trei săptămâni și trei zile fără ajutoare dinafară, să ceară bani de la străini. Doar Voronețul a fost înălțat pe osemintele martirilor, ale eroilor care au apărat pământul strămoșesc, fapt dovedit de groapa comună, descoperită în pronaosul Bisericii cu hramul Sf. Gheorghe, protectorul ostașilor români.
„Avem trei arme pentru apărarea noastră – dragostea de țară, credința și demnitatea. Credința, limba și neamul au fost și sunt sacre”, ne transmite spre neuitare stareța care, preluând căldură de la piatra de pe mormântul lui Daniil Sihastrul, părintele spiritual al lui Ștefan cel Mare, s-a împărțit generos cu toți creștinii. Să nu uităm aceste cuvinte. În acest ceas greu pentru obștea monahală Voroneț, pentru toți care s-au bucurat de dragostea Măicuței ne rugăm s-o așeze Dumnezeu în Grădina Raiului. Iar cea mai frumoasă amintire ce o putem păstra este întărirea frontului nostru de apărare cu cele „trei arme”, despre care nu contenea să ne amintească cuvioasa măicuță.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 