Acum, când sună prelung sirenele, atâtea regrete dau navală, pentru ce n-am reușit să facem, pentru ce am amânat pe mai apoi, am lăsat să treacă pe apa sâmbetei lucruri importante… Sunt mai mult de 2000 kilometri de la Cernăuți până la Paris și mai mult de o 1000 până la Dresda. Dar le-am parcurs, am ajuns să le întâlnesc, să le văd aievea, pe Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, pe Madona Sixtină a lui Rafael. De la Cernăuți până la Mahala e o zvârlitură de băț, se poate merge și pe jos la o nevoie. De-aș avea atâția ani înainte de câte ori am fost la Mahala. Acum mă întreb, cu mare părere de rău, cum a putut să-mi scape interesul pentru „Madona Bucovinei”, când știam că ea trăiește la Mahala, acea enigmatică „Madonă” a pictorului George Lowendal, baronul de origine scandinavică, care a ales să fie „român prin liberă opţiune”.
În anul 1937, când a văzut-o pictorul, Anița Maximeț era o copilă de 15 ani. Pesemne o fi trimis-o mamă-sa cu „de vânzare” la Cernăuți, așa cum umblau toate măhălencele la târg cu ce aveau mai bun în gospodăriile lor, pentru a câștiga un bănuț. Se vede că era în fapt de iarnă, dacă a îmbrăcat un cojoc mai mare ca făptura ei de copil încă. Și ce idee fantastică a avut romanticul Lowendal, întorcându-i pe dos cojocul, de sub mițele căruia se zărește o frântură de mânecă brodată. Nu cred că a vrut să sugereze esența expresiei „A întoarce cojocul pe cealaltă parte”, ci, mai curând, a stăruit să redea vâltoarea, vânturile, valurile ce avea să le înfrunte gingășia ei feciorelnică în viitor. La acel moment, iarna anului 1937, românii de pe pământurile noastre trăiau în bună pace în țara lor întreagă, nici nu bănuiau ce monstru îi pândea de la răsărit, ce dezastru îi aștepta înainte.
De ce era atât de tristă, de gânditoare Anița în acele clipe de grație de la începutul tinereții ei? Puteam să aud răspunsul de la o Aniță bătrână, singuratică, împovărată de confruntările cu destinul. Dar altfel a fost să fie: să o văd numai tânără, enigmatică, căzută pe gânduri în valurile cojocului întors pe dos. Să fi fost un semn al destinului, anunțat de pictorul vizionar? Am întrebat de unul și de altul (cunoscuți din Mahala) dacă știu ceva despre Anița Maximeț. „Despre tabloul „Madona Bucovinei” am auzit”, mi-au spus câțiva cunoscuți din Mahala. Dar de Anița, consăteana lor, care a supraviețuit opera pictorului, numai Elena Nandriș și mama ei, Maria Bujeniță, își amintesc câte ceva.
„A avut o viață lungă, cred că se apropia de 90 de ani când a plecat la Domnul. Nu-mi amintesc precis anul, eram încă la postul de primar atunci. Știu că un scurt timp a fost căsătorită, dar n-a avut copii și cât o țin minte a trăit într-o casă cu sora ei mai mică, Domnica. Surorile Anița și Mica (Domnica) ne-au fost rude, verișoarele mamei mele. Lelea Anița și lelea Mica lui Anfin, așa le zicea mama și așa le spuneam și eu. Ca toate femeile noastre, ele erau meșterițe la orice lucru de mână. De la lelea Mica am primit o cămașă cu mărgele, cusută de dânsa. O îmbrac și acum de zile mari când ies pe scenă să cânt. O port cu drag și-mi amintesc de verișoarele mamei”, cam atât am aflat de la Elena Nandriș.
Grea a fost soarta Aniței Maximeț, dar ea a supraviețuit opera vestitului pictor. Tabloul, asemuit de criticii vremii cu Madona lui Rafael și Mona Lisa lui Leonardo da Vinci, a ars în timpul războiului (1942) la Koln. În acele timpuri, criticii de artă scriau că simpla româncă a lui Lowendal rivalizează cu faimoasa italiancă Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, admirată neîntrerupt de nenumărați vizitatori la Luvru.
„Madona Bucovinei” a avut o soartă tragică, ca și neamul de martiri ai comunei Mahala. Dar și în scurta sa „viață” a fascinat capitala țării, lăsând legende în urma sa. E o poveste adevărată că, expus în 1937 la București, în vitrina magazinului „Orfeu”, tabloul a perturbat circulația pe Calea Victoriei din cauza mulțimii care se înghesuia s-o vadă pe „Madona Bucovinei”. Pictorul a fost chiar avertizat că va fi amendat dacă nu-și scoate opera din vitrină. Așa a fost atunci, urmând mai târziu să fim scoși și din istoria Țării. Parcă avea o presimțire acea copilă aleasă să exprime marea tristețe a Bucovinei.
Maria TOACĂ
P.S. La împlinirea unei jumătăţi de veac de la trecerea în eternitate, în primăvara anului 2013, George Lowendal, această neordinară personalitate, nobilă prin sânge şi spirit, a revenit la Cernăuţi cu opere ce-i mărturisesc sorgintea românească prin liberă opţiune şi dragostea imensă pentru țăranii români din satele din jurul Cernăuțiului. A venit, însoţit de o monumentală suită a ţăranilor săi adoraţi, să ne amintească de nobleţea rădăcinilor străbune, nouă, urmaşilor, celor ce se mai întâmplă să ne ruşinăm de numele moştenit. Ne-a adus această bucurie a regăsirii nepoata sa de la fiica Irina, Ariadna Avram, descendenta care menţine firul de legendă a familiei Lowendal. Moştenind numele bunicii sale, ei i-a fost predestinat să poarte prin labirinturile timpurilor nefaste lumina visului de a recupera creaţia integră a pictorului, începându-i periplul european din Bucovina, pământul binecuvântat să-i inspire cele mai reprezentative opere.
Or, el n-a pictat pur şi simplu portrete, ci însuşi sufletul ţăranului român din Bucovina, fiecare tablou având o poveste de viaţă, purtând numele concret al persoanelor înveşnicite pe pânză, locul lor de trai, precum şi anul când au fost pictate. Ariadna şi-a pus scopul să publice aceste caiete cu preistoria portretelor ţăranilor din Bucovina, ca mai apoi să adune ecourile descendenţilor acelor frumoşi oameni despre care bunelul îi spunea mamei sale: „Ţăranii aceştia au clădit ţara, ei sunt părinţii întregului popor”. Baronul Lowendal şi-a învăţat fiicele să-i respecte şi să-i iubească pe ţăranii din pânzele sale mai mult decât pe domnii întâlniţi în calea vieţii lor. (M.T.)
În imagini: „Madona Bucovinei”; secvențe de la vernisajul expus la Muzeul Orășenesc de Artă, anul 2013.
Gazeta de Herța 