DESPRE CĂRȚI ȘI PĂSĂRI ÎN ZILE DE RĂZBOI 

La Coteni-Mahala și-a găsit adăpost Biblioteca „Glasul Bucovinei” 

O numeam mai înainte scurt și simplu – primăreasa (primărița) Elena Nandriș. Acum, trebuie să lungim cuvintele la nominalizarea postului ce-l ocupă: șefa pentru cultură, tineret, sport, relații internaționale a Comunității Teritoriale Mahala… De fapt, nu e nevoie de specificarea funcției, când toată lumea știe că poate să apeleze la ea în orice oră de zi sau de noapte, cu orice problemă. Fiecare cu ce-l doare: doamna academician Alexandrina Cernov, nici nu-și imaginează cum ar fi ieșit din încurcătură și cum să-i mulțumească pentru că i-a primit Biblioteca „Glasul Bucovinei”, un tezaur de carte românească de mai mult de 5000 volume, plus colecții de reviste și ziare. A treia zi, când a ajuns la Ostrița- Mahala (Coteni, cum îi zic localnicii) și a lăsat în sala de festivități a Clubului de acolo ultimele cărți și piese de mobilă, a avut plăcuta surpriză să vadă dulapurile frumos aranjate și o parte din volume pe rafturi. Ieri, doamna Nandriș ne-a luat cu mașina din Cernăuți să mai punem împreună țara (de cărți) la cale. Are destule probleme cu primirea refugiaților și asigurarea lor cu lucrurile necesare, dar cum să nu găsească timp și pentru averea noastră spirituală?! O doare sufletul pentru oamenii adăpostiți în comuna Mahala, i-am văzut lacrimi în ochi când povestea despre ei. Vorbește în fiecare zi, uneori ore întregi cu prieteni și oameni necunoscuți din orașele de dincolo de vama de la Siret, care se oferă să trimită ajutor umanitar pentru refugiați. În timpuri bune s-a înfrățit cu toată România și acum din toate părțile i se propune susținere. 

O doare sufletul și pentru valorile noastre spirituale, deși mulți spun că nu e momentul să ne îngrijim acum, că după acest groaznic război, dacă ne vor trebui, vom aduna și vom apăra tot ce ne-a mai rămas. Nu pot nega categoric dreptatea lor, dar cunosc exemple când oamenii au salvat cu prețul vieții cărți și opere de artă. 

Intrând pentru prima dată în Clubul de la Ostrița Mahala și în sala Bibliotecii administrate de Olga Zaidel, am înțeles de ce anume aici au fost primite cărțile din Cernăuți. Într-o cămăruță mai mică, pregătită pentru un mini-muzeu de artizanat și al meșteșugurilor populare, Olga a depozitat temporar cărțile deteriorate și vechi colecții de ziare. Cred că nicăieri în altă bibliotecă nu se păstrează colecții atât de vechi ale ziarului „Zorile Bucovinei” și alte publicații în limba română. Bibliotecara mi-a mărturisit că n-o lasă inima să le dea la maculatură. Le-a adunat de ani și ani, le mai păstrează cât poate. Cum să le arunce la foc? Ca să încălzească sala bibliotecii, caută și taie lemne soțul ei, Dumitru Zaidel, care e și șef de club. Așa și l-am găsit în amiaza acelei zile, printre pereții ridicați pentru un viitor centru de cultură. A pornit lucrările Elena Nandriș în ultimii ani de aflare în funcția de primar. Nu-i în firea ei să nu ducă lucrul început până la capăt, în fața acestuia, însă, chiar ea cedează. Oricum, conservând construcția Centrului, își va mobiliza consătenii la un lucru mai modest și mai ușor de a fi realizat. După sărbătorile Paștelui lucrătorii clubului vor începe reparația sălii bibliotecii, unde vor aranja și cele mai de valoare din cărțile aduse de la Cernăuți. Dacă ne gândim la faptul câtă lume a invadat Cernăuțiul și la criza de spațiu locativ de care deja suferă orașul, vom face încă multe drumuri spre Coteni să ne întâlnim cu cărțile din Biblioteca „Glasul Bucovinei”. 

Povestea cocostârcului „cu ochi frumoși” 

Zilele trec, zilele vin… Numai pacea așteptată nu vine. Dar, trăind de azi pe mâine, cu neliniștea la ce va fi, la ce rămâne după noi, găsim loc și pentru bucurii. Pentru un pic de fericire am de câteva zile o poveste. Deși e destul de tristă și nu știu dacă va ajunge la un sfârșit fericit, așa cum se cuvine să ne poarte orice poveste, totuși, e emoționant de duioasă, mai ales că am luat-o din Mahala, satul de care sunt atașată cu sufletul și cu scrisul de-o viață. Nu e despre oameni, nici despre cărți. E despre o pasăre – un tânăr cocostârc care, pesemne, a văzut lumina soarelui la Mahala, dar lipsit de bucuria zborului, n-a avut puteri astă toamnă să vâslească în stolurile lungi spre țările calde. A rămas orfan pe moșia satului. L-a găsit cineva, lângă un ochi de apă, pe la sfârșit de octombrie, zgribulit, numai penele și oasele. Și ce să facă cu el? Hai să-l ducă la fosta primăreasă, Elena Nandriș, că ea trebuie să știe unde e serviciul cela de salvare a necuvântătoarelor. Știe, nu știe, dar când l-au văzut nepoțeii, mai bun „serviciu de salvare” decât casa bunicuței nu s-a găsit pe lume. I-au pus repede și un nume – Coco. Cum altfel, dacă e cocostârc? 

„Bunico, vino să vezi. Coco ăsta al nostru e fetiță, uite ce ochi frumoși are”, i-a spus Alexandru peste câteva zile, când copiii s-au împrietenit de-a binelea cu pasărea. Elmira, cu vreo cinci ani mai mică decât frățiorul, dar deja cântăreață ca bunicuța, a întrebat-o de ce nu cântă, doar toate păsările cântă pre limba lor. Sărmanul cocostârc, stătea cu capul strâns între aripi în fața micilor prieteni, rușinat că nu e așa ca în poeziile învățate de ei: „în lume călător”; „al primăverii dulce iubit prevestitor”. „O să cânte la primăvară”, i-a liniștit bunica, făcându-i atenți să asculte cum zângănește cu ciocul, de parcă ar bate toaca. Atâta i-a trebuit… Dacă nu-i intra pasarea asta în curte, cine știe când avea să le explice nepoților despre acest instrument arhaic în care se regăsește glasul de cocor și ce înseamnă „a bate toaca”. 

Toate bune și frumoase, Coco a iernat în pace cu găinile și cocoșii, numai că făcea nazuri la mâncare. Până n-a dat gospodina de ce-i place mai mult și de-atunci are grijă să nu-i lipsească. Desigur – peștele, căci broaște, șerpi și alte „delicatese”, preferate de el nu se găsesc prin grădină și curtea casei. „Toți vor ceva bun să mănânce, fie om, fie pasăre”, suspină filosofic stăpâna mai mare a gospodăriei, mătușa Maria, mama Elenei. Așteaptă să se încălzească, să înceapă lucrul prin grădină. Atunci și Coco va umbla mai vesel. Caută de acum cu ciocul râme prin țărână. Dacă se apropie de el om străin, încearcă zădarnic să zboare – numai cu aripa dreaptă, la cealaltă are o vătămătură. Cu o singură aripă doar puțin se desprinde de pământ. 

Așteptăm mai mult ca oricând primăvara aceasta să vină cocoarele la cuiburile lor. Să le vedem multe în stoluri, semn că vom renaște la o viață nouă, că vom fi cu toți cei dragi împreună, bucurându-ne de pace, de bunăstare. Însă până le vom vedea pe pajiștile verzi de la noi, și un singur cocostârc ne aduce bucurie în suflet, dacă e încălzit de dragostea oamenilor buni. 

Maria TOACĂ 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s