Uneori pașii ne duc pe unde nici gândul, nici visul nu ne-au chemat vreodată. Pe mine m-au purtat în miez de Florar la Bălți. Ce poți să vezi la Bălți? Mă vor întreba retoric unii, și poate au dreptate. Nu sunt Bălții „mica Vienă”, „micul Paris”, nici măcar un mini-Chișinău. Dar, totuși, cine a fost barem o dată la Bălți, nu de nevoie în treacăt, ci cu plăcerea de a vedea și a se plimba fără grabă, va rămânea încântat de multe locuri care bucură ochii și inima. Mai ales, în plină primăvară, când verdele pământului atinge cerul, iar castanii luminează aidoma unor candelabre într-o semeață catedrală. Și mai are acest oraș ceva fără asemănare, un ceva de dragul căruia face să te reții o seară pe acolo, dacă e deschisă ușa Teatrului, adică se joacă un spectacol. O seară la Teatrul din Bălți aduce revelația unei minuni într-un oraș de provincie, unde degeaba credem că nu se întâmplă nimic „căzut din lună”, că viața decurge bacovian, în monotonia ei plictisitoare. Ce-ar fi orașul Bălți fără Teatrul „Vasile Alecsandri” (primul din Moldova cu titlul de Național), ce-ar fi Basarabia și (de ce nu?) întreg spațiul românesc din teritoriile pierdute de România? Ar fi un teritoriu despre care am spune că se vorbește destul de mult rusește, unde nu se prea știe „ce-i simț național” și mai arde focul veșnic la „un tanc sovietic”. Dar le-a dat Dumnezeu românilor basarabeni (moldoveni) de aici o redută a rezistenței, cu o istorie mult mai mare decât cei 65 de ani sărbătoriți la 16 mai a.c.
Repet vorba preluată de la o româncă din părțile noastre: „Ce bine e să ai prieteni, dar mai ales frați!”. „… Și surori”, mai adaug eu. Având-o de prietenă pe colega de grupă și facultate, înzestrată cu haruri artistice, Ludmila Cerguță, care de vreo cinci ani e secretar literar la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, m-am bucurat să fiu invitată la sărbătoarea artiștilor. Dar nu numai în virtutea prieteniei noastre, ci și cu o modestă contribuție la volumul jubiliar al redactorului Valentin Jitaru. Or, colectivul, condus de directoarea Onorina Burlac- Tănase, tânără, dar cu bogată experiență moștenită de la tatăl ei, actorul de teatru și film Anatol Burlacu, și-a marcat aniversarea cu premiera unui spectacol și cu o carte. Așadar, au sărbătorit actorii două zile, cea de-a treia (ca să fie ca-n poveste) urmează să se prelungească încă mult timp, până la un nou jubileu.
Cu 65 de ani în urmă, actorii Teatrului Național „Vasile Alecsandri” au ieșit în fața publicului bălțean cu spectacolul „Chirița în Iași sau Două fete și o neneacă”, piesa patronului lor spiritual, în regia primului regizor al Teatrului, Boris Harcenco. De atunci, lista repertoriului s-a îmbogățit cu 285 de premiere, actualul director, Onorina Burlac-Tănase având nouă predecesori. În istoria modernă a trupei, care urmează să fie scrisă, neîndoielnic va intra, ca una reprezentativă, premiera spectacolului din seara jubiliară „Avalanșa” de Tuncer Cücenoğlu, în regia lituanianului Linas Zaikauskas. Nu că s-ar fi așezat praful pe dramaturgia lui Vasile Alecsandri s-a ales piesa unui autor turc, ci pentru semnificația-i simbolică și mesajul foarte actual al piesei. Nu trăim acum ca pe vremea „Chiriței în Iași”, iar teatrul, după cum știm, este oglinda timpului și oamenilor care-l trăiesc și îl suferă. Despre ce e „Avalanșa”? Despre un sat pierdut în munți, amenințat aproape anul împrejur (nouă luni) de lavină. Autorul deapănă drama unei familii de trei generații cuprinse de o teamă îngrozitoare. Ca să supraviețuiască, să nu declanșeze mânia naturii, oamenii vorbesc în șoaptă, își rețin adânc înăuntru pasiunile. E starea „când te roade viermele pe dinăuntru și vrei să urli, dar taci… Muncim și tăcem, asta-i viața noastră”, spune bunicul, cel mai în vârstă dintre eroii piesei, cu șoaptele lui Constantin Stavrat, Artist al Poporului din Republica Moldova, fiu al românilor herțeni, pornit spre Olimpul artei teatrale din satul Buda Mică.
Alături de tăcutul bunic își înăbușă durerea și tânăra pereche, neascultătoare și rebelă (actorii Pavel Lupăcescu și Alisa Popa), învinuită că nașterea pruncului, înainte de trecerea pericolului, amenință cu moartea întreaga familie. Se zbuciumă în tăcere părinții tinerilor (generația a doua, adusă în scenă de Natalia Lupăcescu și Gheorghe Crudu, Artist Emerit). Vor rămânea înscriși în istoria spectacolului jubiliar și actorii Ina Ilașciuc (Artistă Emerită), Slavian Vlad, Ion Marcoci (Artist al Poporului), Angela Florea, Sorin Ispas și Dumitru Mârza.
Până la urmă captivii fricii își dau frâu liber, lăsând să triumfe menirea divină a omului de a fi liber. Spectatorii au aplaudat îndelung finalul, dovedindu-se a fi un public sensibil și iubitor de libertate. „Nimeni să nu vă poată închide gura, să fiți tot atât de curajoși și la o sută de ani”, le-au dorit colegii de la Teatrul „B.P. Haşdeu” din Cahul și cei de la Teatrul „Prometeu” din Soroca. „De 65 de ani sunteți o valoare”, a mărturisit profund impresionat Consulul General al României la Bălți, Petrișor-Ionel Dumitrescu. „Să aveți suficientă inspirație, proiecte noi și ambițioase, actori fideli, așa cum a demonstrat că se poate, cel care a fost îngerul de pază al Teatrului pe parcursul întregii vieți artistice, regretatul Mihai Volontir”, le-a dorit în mesajul transmis Ministrul Culturii, Sergiu Prodan. Flori pentru sufletul ei pereche a primit soția regretatului Mihai Volontir, actrița Eufrosinia Dobândă-Volontir. Valul felicitărilor părea că n-are sfârșit și nimeni nu se temea de avalanșa lor.
A doua zi aplauzele au răsunat pentru culegerea enciclopedică „Teatrul Națonal „Vasile Alecsandri” la ceas aniversar: 65 de ani de la înființare”, alcătuită de redactorul trupei teatrale, Valentin Jitaru, lansarea având un farmec aparte datorită faptului că o bună parte din „eroii” cărții erau de față, în toate simțindu-se și duhul protector al celor plecați la Domnul. În 160 de pagini a fost adunată toată istoria și activitatea instituției, chipurile și rolurile actorilor, publicistică și critică literară referitoare la creația teatrului. Venind cu gânduri și emoții, cred că această carte despre teatru ar trebui să meargă înaintea spectatorilor. De la prima pagină, unde se precizează că este consacrată împlinirii a 65 de ani de la înființarea Naționalului Bălțean, mi-am zis: „Ce bine că există și se sărbătoresc asemenea jubilee!”. Altfel nu se știe dacă apărea o istorie atât de atotcuprinzătoare despre teatru în general și Naționalul Bălțean în particular, ca „un barometru” al rezistenței culturii românești și valorilor umane în Basarabia.
De-a lungul timpului, după absolvirea facultății la Chișinău și revenirea la Cernăuți, mă doare dorul de teatru. Sărbătoarea de două zile la Bălți, acest frumos dar pentru suflet, o să mă poarte mereu, dacă nu cu pașii, măcar cu visul la Bălți. Simt că voi mai urca în autobuz pentru a ajunge la un spectacol.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 