„…NU PONEGRIȚI ROMANTICII, LĂSAȚI-I SĂ-NALȚE DRAGOSTEA ȘI PENTRU VOI…”!
Trebuia să rămână pe viață romantic, pentru că s-a născut în amiaza toamnei, pentru că s-a născut poet și nu pe o oarecare palmă înstrăinată de pământ, ci la Roșa de sub Cernăuți, în anul 1942, când acolo era încă România. Încă până a merge la școală, când de-acum nu mai era în România, a avut o extraordinară profesoară de istorie națională și literatură română – pe bunica Smaranda, care îi spunea povești despre marii Domni ai Moldovei lui Alexandru cel Bun și legende despre pietrele cetății Țețina. Tot de la bunica Smaranda a învățat poezii ce nu se găseau în manualele școlare – de Eminescu, Coșbuc, Goga… Și a mai învățat ceva foarte important în casa părintească de la Roșa Cernăuțiului: că e român. Cu această știință a ajuns la Facultate la Universitatea din Chișinău, preluând conducerea cenaclului studențesc „Mihai Eminescu”. Și-a luminat colegii „moldoveni” că și ei sunt români, până când avea să zboare de la Facultate cu studiile neterminate. Dar s-au găsit apărători, cu aceeași credință românească în suflet. Știu că nu i-a fost ușor în Basarabia pe unde a lucrat în presă, cu firea sa sensibilă la orice nedreptate, dar a avut noroc că a rămas acolo. Nu-mi imaginez cum ar fi rezistat printre bucovinenii săi, la baștină. Ar fi ars mult mai repede, s-ar fi prăpădit de durere.
Nu ştiu cum e printre elita intelectualităţii din Chişinău, acolo unde l-a adus avântul tinereţii, şi-a trăit bucuriile şi durerile vieţii, suportând rutina de toate zilele. Dar când vine tot mai rar acasă – la Cernăuţi, unde i-au mai rămas prieteni ai idealurilor din tinerețe, la Roşa unde s-a născut, a copilărit şi-i trăiesc cele mai dragi neamuri, la Sinăuţi unde şi-a durat casă de piatră fiul Lucian cu soţia sa Lilia, dăruindu-i cea mai scumpă comoară, nepoţica Mihaela, îl vedem pe Mihai Morăraş cu suflet candid de copil, cu braţele larg deschise a îmbrăţişare şi sărutare pentru orice om bun sau pom roditor întâlnit în cale. Sincer, cu neştearsa-i umbră de tristeţe melancolică în priviri, neschimbat la chip şi delicatele maniere, l-am avut printre noi, la Cernăuţi, într-o primăvară în săptămâna luminată la lansarea unei cărți, la jubileul de 600 ani ai Cernăuțiului… când n-a venit, ca de obicei, în grabă, ci cu un întreg alai – prieteni, neamuri de la Roşa, admiratori şi preţuitori ai creaţiei sale, cunoscute şi în Bucovina. Şi de la Chişinău avea însoţitori/susţinători de valoare – în primul rând pe „îngerul păzitor”, cum o numeşte pe soţia sa Catinca, pe vestiţii noştri consângeni din capitala Moldovei, Ioan Paulencu şi Maria Iliuţ, nume de referinţă pentru comunitatea bucovinenilor din Basarabia.
Ultima dată, după o îndelungată lipsă, a venit cu lacrimi și sfâșietoare durere, să-și ia rămas bun de la cel mai apropiat prieten, la înmormântarea lui Vasile Tărâțeanu. Așa am trăit trista bucurie a întâlnirii cu cel mai drag bucovinean din Chișinău. Așa cum a făcut-o în timpul vieții, unind în jurul său oameni și cărți, și din sicriu Vasile Tărâțeanu ne-a dăruit bucuria de a ne întâlni și îmbrățișa cu prieteni dragi de mai departe. Îmi doream de foarte multă vreme să-l revăd pe Mihai Morăraș, trecând gânditor și melancolic pe strada Domnească din Cernăuți, dar nicidecum nu era Doamne ajută. Bucovineanul nostru din neamul românilor de la Roșa, scriitorul, poetul, profund sentimentalul Mihai Morăraș, cu rădăcini slobozite la Chișinău, vine tot mai rar la Cernăuți, orașul pe unde sufletul îi cântă ca un solo de vioară. Așa se întitulează și cartea ce cuprinde un „dialog la focul din vatră”, Mihai Morăraș intervievat de Vasile Tărâțeanu. Scriam cândva că e o fericire pentru mine să mă plimb cu visătorul Mihai Morăraș pe cea mai frumoasă stradă a orașului și s-o luăm de la Cernăuți la vale spre Roșa sa natală. Și iată că ni s-a împlinit încă o dată acest vis. Numai că într-un ocean de tristețe, numai că nu în casa prietenului nostru comun, Vasile Tărâțeanu, unde ne-am întâlnit de multe ori, ci la slujba de înmormântare a celui de toată lumea iubit român din Bucovina. Să mă ierte domnul Mihai că am amintit de acest trist moment într-o zi a bucuriei pentru el și pentru neamurile, adunate în jurul său. Dar, știu că poartă în suflet durerea despărțirii de cei mai buni români bucovineni, pe care n-o să-i mai întâlnească în această lume. El, supraviețuitorul, e ca un psalm înlăcrimat, ce arde pe rugul suferințelor unui neam înstrăinat, așa cum mărturisește liric în antologia „O sută şi una de poezii”. E o poezie ce ne înduioşează „dulce-uşor” ca armonia muzicii liturgice, dar şi răvăşeşte dureri, sfredeleşte în suferinţele trecutului, varsă lacrimi peste proaspetele răni.
Ca simplu cititor, dar şi ca român din Bucovina înstrăinată a lui Mihai Morăraş, care ştie ce înseamnă „Iarba-amară de pelin/ Pe Cetate de Hotin”, înainte de toate m-am bucurat de fericitul eveniment pentru concitadinul nostru de a-şi vedea acest volum, lansat de Editura Academiei Române, în prestigiosul ciclu „O sută şi una de poezii”, ce cuprinde personalităţi literare de mare renume, – de la clasici până la literaţi moderni. Semnificativ pentru autor este că antologia a apărut în Anul Centenarului Unirii.
Trist şi îngândurat, arzând pe rugul suferinţelor românilor înstrăinaţi, bucovineanul nostru, născut în străvechea suburbie a Cernăuţiului, la Roşa, în cele mai fine rânduri de poezie, ca şi în publicistică, rămâne un neînfrânt al destinului – prin vocea-i răsunătoare de clopotar, neîmpăcat cu nedreptăţile. Durerea neamului său, purtată în inimă şi în poezie, se preschimbă în melancolie, însă nicidecum în resemnare: „O, neamule, ce-ai fost crucificat/ Şi de Pilat, şi de-ale lui imperii,/ Tu – pe Moşia ta înstrăinat/ Adună-te la Masa Învierii”.
Îi doresc la această aniversare să ne întâlnim, cu tot neamul românesc din Bucovina la „Masa Învierii”, dar nu în ceruri, ci la noi acasă, aici pe pământ! Dar până atunci mă alin cu o miraculoasă „tabletă”, luată de la poetul Mihai Morăraș, pe care o recomand tuturor care suferă de depresie sau de orice alte îndoieli privind simpla bucurie de a trăi. Am găsit-o într-un număr al săptămânalului „Literatura şi Arta”, în pachetul cu ziare ce mi le-a transmis de la Chişinău bucovineanul nostru, poetul şi publicistul Mihai MORĂRAŞ. Desigur, nu e vorba de un nou medicament de la farmacie, ci de o poezie a inimosului nostru prieten, pe care am recitit-o şi o recitesc ori de câte ori mă afectează microbul regretelor. Vă propun s-o luaţi în serios ca leac tămăduitor şi nu veţi mai avea nevoie de alte reţete.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 