DOVADĂ CĂ VISELE SE ÎMPLINESC, ACEASTĂ CARTE…

Emoții de poveste, cu dragoste românească
la Boian 

Ceață și aer rece afară în a doua zi din Săptămâna Luminată. Multă căldură în casa mare a Liceului nr. 1 din Boian-centru, cu purificatoare lumină de la o carte. Se mai întâmplă și asemenea minuni, ca o carte să ne facă viața sărbătoare, să ne înalțe coborându-ne la rădăcinile străbune, să ne bucure inima și să însenineze gândul. Copii și oameni mari, adunați de directoarea Liceului, doamna Angela Botă, l-au primit cu darul de carte pe consăteanul Gheorghe Botă, care și-a realizat visul de a avea pe lângă cele șase volume în limba ucraineană și unul în materna sa română. „Întâmplări și destine de poveste din Bucovina” a apărut cu dedicație jubileului de 500 de ani ai comunei Boian. De aceea am și dorit (în calitate de traducătoare) împreună cu autorul, ca prima scoatere în lume, această nuntire a cărții, să se întâmple la vatra noastră natală, Boian. În schimb, am primit de la gazde tot ce cultivă și crește cu dragoste familia pedagogilor de aici – freamătul și revărsarea de talente tinere, cu drag de cântec, de portul popular și cuvântul armonios rostuit. Emoțiile vibrau deopotrivă în inimile celor mari și celor mici, pentru că, autorul Gheorghe Botă, deja cunoscut și de la întâlnirile precedente, n-a sosit singur. Lansarea primei sale cărți în româna maternă (Gheorghe Botă, e cunoscut ca scriitor de limba ucraineană) le-a prilejuit profesorilor și elevilor întâlnirea cu Consulul General al României la Cernăuți, doamna Irina Loredana Stănculescu, cu jurnaliștii Vasile Carlașciuc și Nicolae Hauca, absolvenți ai acestei școli, dar și cu oameni deosebiți, cum este fosta profesoară de matematică Eleonora Bizovi. Nespusă mi-a fost bucuria s-o întâlnesc pe scumpa noastră doamnă, de vârstă venerabilă, însă cu același foc la inimă, ba chiar cu o mai aprinsă ardoare și tărie în cuvinte decât am cunoscut-o în tinerețe. Mi-a spus directoarea Angela Botă că a sunat-o de câteva ori s-o invite, însă, probabil, nu funcționa telefonul, că nu i-a răspuns. Eu am anunțat-o pe messenger, primind răspunsul că va veni dacă se va simți bine. Cei 90 de ani împliniți astă vară îi sunt, totuși, o povară, însă putea oare să nu se simtă bine, când era așteptată la un asemenea eveniment?! De dragul oaspeților, copiii au improvizat un captivant spectacol. Însă și mai emoționant a fost discursul doamnei Eleonora Bizovi – o extraordinară lecție, cum n-au auzit, probabil, nicicând cei din clasele primare până acum. De fapt, n-a făcut-o intenționat, vorbele i se revărsau firesc, ca o ploaie caldă și binecuvântată în timp de mare secetă. „E un eroism în ziua de azi să scrii și să scoți de sub tipar o carte… Să iubiți cartea, găsiți momente pentru lectură, ascultați de părinți, adunați poveștile bunicilor despre istoria neamului nostru, căci cenușa morților, a trecutului, creează Patria. Nu uitați că limba română ne este cea mai mare comoară”, le-a dat de grijă venerabila profesoară, glumind că de aceea și trăiește atât de mult, ca să le spună tinerilor ce o neliniștește, lucruri de folos pentru viitor. Trăiește cu visul de a păși pragul Casei renovate a lui Aron Pumnul, și a-și vedea împlinită dorința de a dona Muzeului „Mihai Eminescu” din marea avere de cărți adunate împreună cu regretatu-i soț, profesorul de română, Vasile Bizovi. Doamna Eleonora a lăudat eforturile și faptele Consulului General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu, orientate la începerea realizării proiectului de renovare a Casei memoriale „Aron Pumnul” și restaurarea mormintelor înaintașilor români din istoricul cimitir de la Horecea. 

Doamna Irina Loredana Stăn-culescu, pe lângă darul de materiale didactice înmânate directoarei liceului, și-a exprimat mulțumirea de a se afla la sărbătoarea unei cărți de povești adevărate despre strămoșii și bunicii copiilor acestei vetre străvechi, ce-și sărbătorește prima jumătate de mileniu. Surpriza dumneaei a fost să le revadă, aproape de nerecunoscut pe cât de mari au crescut, pe surorile cântărețe, So-fia și Anastasia Poclitari. Cu aleasă afecțiune gazdele i-au dăruit Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, dorindu-i ca sfânta protectoare a Boianului să-i ajute în realizarea faptelor caritabile și a tot ce și-a pus în gând întru ajutorarea comunității românești din nordul Bucovinei. 

Urări încurajatoare pentru autorul cărții au răsunat din partea reprezentanților puterii locale – viceprimarul Vasile Babii și șefa sectorului pentru învățământ al Consiliului local, Jaclina Panasiuc. Desigur, în centrul atenției s-a aflat scriitorul Gheorghe Botă, el, când începu să vorbească, dovedind că este într-adevăr fiul lui Nicolae Botă, cunoscut la Boian ca poet popular și un povestitor din neamul lui Ion Creangă. „Venea la școală, la întâlnire cu elevii, era o mare plăcere să-l ascultăm”, mi-a mărturisit directoarea Angela Botă, observând că fiul său, Gheorghe, îi seamănă leit la vorbă. Drept că, mai greu îi vine să scrie. E trist că nu îndrăznește să-și aștearnă povestirile pe hârtie în limba română, dar există și partea luminoasă. Ucrainenii care îl citesc și-l admiră știu că Gheorghe Botă e român, dintr-un sat cu străvechi tradiții românești. Și în povestirile sale predomină elemente românești. Prin el ne facem cunoscuți, într-o lumină bună, și altor neamuri. Mărturisind motivul care m-a îndemnat să răspund solicitării de a contribui la apariția volumului în limba română, deși în glumă, totuși, am spus un adevăr. Dacă scria Gheorghe Botă în română nu aveam parte la minunata sărbătoare din această săptămână luminată, nu beneficiam de o nouă întâlnire cu amintirile anilor de școală și cu profesorii mei ce-mi zâmbeau din fotografiile adunate în sala de muzeu. 

În timp ce profesoarele Sofia Jalbă, Ludmila Pațiurchivsca, Cristina Nelici abia își stăpâneau nerăbdarea de a ne deschide ușile celor două săli de muzeu, Gheorghe Botă se reținea scriind autografe, emoționat s-o descopere printre cititoarele care demult așteptau apariția povestirilor sale în română pe profesoara Eleonora Sfeclă, care venise la întâlnire împreună cu un oaspete drag, fiica sa Livia, sosită din Chișinău să petreacă împreună sărbătorile pascale. De la Livia am primit un superb trandafir din caramelă, marca fabricii „Bucuria” din capitala Moldovei. E comestibil, ne-a spus specialista în arta cofetăriei. Însă cum să las să se topească în gură asemenea frumusețe. Voi păstra „Bucuria” de la Livia, ca și pe cea trăită în casa mare a Boianului, care i-a făcut o primire atât de frumoasă unei cărți cu întâmplări și destine din Bucovina. 

Limba maternă îi luminează drumul spre casă… 

În curtea Liceului „Liderul” din Boian-Hlinița mirosea a primăvară, ningea cu floare de măr domnesc și de vișin, ne zâmbea de Sus veșnicia ce mereu naște și renaște miraculosul cuvânt acasă. Era o simplă școală, cu 42 de ani în urmă, când Gheorghe Botă a plecat de aici copil fragil să învețe de felcer la Colegiul de medicină din Noua Suliță. Cât de ascultător a fost la lecții, cât de mult a iubit cartea poate să ne spună doar prima lui învățătoare, Zinaida Șincura, care lucrează și astăzi aici. Dar nici elevul de odinioară, nici prima învățătoare nu aveau cuvinte, îmbrățișându-se într-o lacrimă a tăcutelor amintiri. Astfel, rămâne un secret cum a fost elevul Gheorghe Botă, pe care scriitorul de astăzi ni-l va dezvălui în următoarele cărți. Cert este că nici în cele mai fantastice vise nu s-a văzut pășind prin această curte, urcând scările acestei clădiri, cu brațele încărcate de cărți, pe copertele cărora stă scris propriul său nume. Îi înțelegeam emoțiile și bucuria, pentru că am intrat și eu aici acum doi ani purtată de o carte, însă la masa acelei sărbători doar o neînsemnată fărâmă era a mea. La 24 mai 2021 directoarea Svetlana Hauca a găzduit lansarea romanului profesoarei Viorica Chibac-Cuciureanu (1930-2006) „La răspântia Boianului”, editat încă în 1970 cu grafie chirilică. Am adus-o atunci acolo unde era cel mai mult așteptată, această unică în peisajul literar din nordul Bucovinei carte a Vioricăi Chibac-Cuciureanu, în veșmântul limbii noastre române, reeditată în grafie latină cu ajutorul financiar al boincenilor. Acum am avut o contribuție la fel de modestă, venind în mijlocul generației tinere de liceeni tot cu limba română, deoarece Gheorghe Botă își scrie cărțile în limba bine cunoscută de ei – cea ucraineană. Incredibil ce i s-a întâmplat pe parcursul anilor, căci când era de seama lor nu cunoștea această limbă, în școală nici nu se studia ucraineana. Însă, nebănuite sunt căile Domnului, absolventul școlii din străvechiul sat românesc a devenit scriitor de limba ucraineană! N-am vrut să-i provoc pe liceeni cu întrebarea în care limbă preferă să-i citească povestirile. De fapt, nici nu aveau ce-mi răspunde, pentru că încă nu reușiseră să răsfoiască volumul în limba română „Întâmplări și destine de poveste din Bucovina”. În orice caz, din întrebările adresate oaspetelui se vede că volumele sale în ucraineană le sunt cunoscute, iar profesoarele de română Ana Semeniuc și Rodica Dârda, preluând pentru biblioteca liceului teancul de cărți de la autor, au promis că peste puțin timp copertele lor își vor pierde din strălucire. Adică, vor poposi și se vor „învechi” în mâinile tinerilor cititori. Sperăm să treacă și prin sufletele lor și să le țină aprinsă flacăra dragostei pentru limba maternă. 

Cu bucuria de a dărui, la urmașii lui Luca Arbore din Arborenii Boianului

Deși turnase bine în ajun și cerul mai picura a ploaie, drumul de țară nu era înfundat. Mașina zbura ușor, urcăm un deal, coborâm o vale, trecem drumul prin pădure, lăsăm în urmă „Vâlceaua însorită” și iată-ne ajunși la Arboreni.  Am fost o singură dată până acum la Arboreni, cătunul de dincolo de coline și pădure ce ține de comuna Boian, cu mulți ani în urmă, când frumoasa Biserică „Sfânta Treime”, se afla în stare de renovare. Nu erau case atât de mândre ca acum, însă umbla lume pe drumuri. În aceste zile cele mai multe gospodării sunt pustii. Greu e să trăiești aici mă gândesc. „Fiecare cum îi este norocul și cum se obișnuiește”, răspunde la gândul meu o femeie, ce pășea ajutată de cârjă, cu un cățel și un motan din urmă. Cum a ajuns să trăiască la Arboreni? „N-am venit de nicăieri, aici m-am născut”, ne spune femeia cu numele Eugenia, dispărând tăcută după o poartă. 

Pe la capătul străzii ne-a salutat o barză, dintr-un cuib mare pe un stâlp de telegraf. Vine în fiecare primăvară la cuibul ei, de la poarta lui Petrescu. Mi s-a părut pusă pe treabă, pasărea. Făcea curățenie în „casă”, sau își lustruia aripile, că nu sta locului, se întorcea într-o parte și alta, agitată de ceva ascuns de ochii oamenilor. M-am apropiat să-i fac o poză, ca mărturie că are dreptate Angela Botă, directoarea Liceului din Boian, când spune că Arborenii sunt în creștere, în fiecare an după școala primară trimițându-le cu doi-trei copii mai mult. Doar berzele nu vin de flori de cuc, aduc ele după cum au intrat în poveste câte un bebeluș în cioc. 

Cât am stat cu ochii-n sus ghicind ce se întâmplă-n cuibul cela, a ieșit Eugenia iarăși în drum să ne explice de unde-i vine neamul. Până să deschidă gura, i-a luat-o Gheorghe Botă înainte: Citiți românește? – o întrebă, bucuros că a întâlnit un suflet de om să-i dăruiască o carte. 

– Poate mă cunoașteți, nu vă amintiți de mine? – o năvăli cu întrebările, povestindu-i că a lucrat la punctul de felceri, prin anul 1987. 

– Oho, cât aveai atunci, băiete? – îl cercetă mirată Eugenia

– Vreo 19, nu mai mult, aici, la Arboreni, a fost primul meu loc de muncă după ce-am terminat școala de medicină din Noua Suliță. 

– Cred că degrabă ai și plecat, de nu te țin minte, urmă dialogul dintre scriitor și potențiala cititoare, de la care am aflat că e din neamul Buliga și Migherean. Părinții ei, ca și ai soțului Ciubuca, au slobozit rădăcini aici, strămutându-se în primii ani după Unire, din comuna Arbore, fostul județ Gura Humorului. 

Mai încolo, ne iese în cale un bărbat cu o plasă în mână, pesemne se întorcea de la magazin. Și ce surpriză pentru scriitorul nostru să-l întâlnească chiar pe badea Florea, tot Botă, ca și el. Atunci, prin 1924-1925 au venit pe acest pământ și câțiva Botă din Arbore, înmulțind neamul lor la Arboreni.

Știam câte ceva din istoria acelei strămutări din scrisorile adresate de fruntașii comunei Arbore profesorului Ion Nistor, ministrul de stat pentru Bucovina. În cele câteva scrisori/demersuri, semnate și de Societatea Mazililor și Răzeșilor Bucovineni (președinte Dimitri Țopa), se specifica scopul de a reda regiunii caracterul românesc de odinioară și necesitatea întemeierii unor centre de reazem al românismului în localități care și-au pierdut limba și identitatea românească (bunăoară, Toporăuți și Rarancea). Așadar, la 23 octombrie 1924, în numele unui grup de săteni, Ion Grecu, Nicodim Lupu, David a lui Mihai Hrincescu, îi adresau lui Ion Nistor următoarea rugăminte:    

„Comuna noastră, care este cea mai mare din județul Gurahumorului, are de prezent o populație de peste 8000 de suflete, ce trăiește din munca pământului. Din cauza suprapopulatei o mare parte dintre săteni trăiește în mizerie și neajunsuri și sunt siliți ca să lucreze pământul pe la străini, numai ca să-și poată câștiga traiul de toate zilele. Reforma agrară din Bucovina nu ne-a adus nici o ușurare a acestei stări, dar fiind că pentru noi nu se găsește pământ expropriabil deajuns. Cum însă în apropierea satului Toporăuți, sat cu populație curat ucraineană, se află o moșie expropriată într-o suprafață de cam 1000 hectare, ce s-ar putea coloniza foarte bine, prevăzând mai departe capitolul XIV din Legea pentru reforma agrară din Bucovina o altfel de colonizare, fiind apoi țăranii din această comună cunoscuți prin hărnicia lor neîntrecută și prin gospodăriile lor exemplare, și fiind înființarea unui sat nou românesc în drumul ce duce de la Cernăuți la Hotin o chestiune de apărare națională și de înalt interes pentru viitorul acestei Țări, noi plugari subsemnați venim în numele celor nevoiași ca să Vă rugăm din toată inima și din tot sufletul ca să ne dați tot ajutorul D-Voastră pentru ca pământul sus arătat să ni se dea nouă ca să alcătuim acolo un sat curat românesc. Noi credem de altfel că faptul acesta ar fi cel mai măreț templu de dragoste de neam ce și l-ar putea ridica guvernul actual pe partea cea mai înstrăinată a pământului Bucovinei”.

Și-acum despre cel care a dat nume comunei Arbore și Arborenilor din Boian, marele dregător care a păzit un sfert de secol poarta Sucevei în timpul voievozilor Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea și Ștefăniță Vodă. Acum în aprilie se împlinesc ori s-au împlinit deja 500 de ani de la moartea tragică a lui Luca Arbore. Timp de șase ani a fost tutorele lui Ștefăniță Vodă, acela fiind ridicat pe tronul Moldovei la vârsta minoratului. Odată cu înaintarea în vârstă, fire tiranică, Ștefăniță se întărea și în cruzime. În aprilie 1523, în urma unor intrigi la curte, Luca Arbore  și fiii săi au fost omorâți din porunca domnitorului, găsindu-și odihna de veci în ctitoria lui Luca Arbore, Biserica de pe moșia Solca. Moartea lor e o dovadă elocventă că de cele mai multe ori nu există recunoștință, ba chiar se pedepsește crunt facerea de bine. 

Maria TOACĂ