Un dialog de suflet cu doamna Maria VATAMANU, mama renumitului savant și poet Ion Vatamanu

Anul acesta se împlinesc 83 de ani de la nașterea cunoscutului poet și savant, Ion Vatamanu. Pentru a dezvălui cititorilor ziarului „Gazeta de Herța” mai multe detalii despre trăirile și importanța figurii marcante precum a fost Ion Vatamanu, dar și despre acea persoană care i-a dat o parte din suflet  – doamna Maria Vatamanu, bătrâna sa maică care la vară va rotunji un secol – 100 de ani trăiți  cu multă demnitate.

Amintiri din copilărie

Născută într-o familie de țărani români, în vara anului 1920, mătușa Mărioara își amintește cu durere în suflet despre trecutul zbuciumat al basarabenilor. Povestește că a avut o copilărie grea și o viață tumultuoasă.

– Părinții mei, mama Anița și tata Leontie, aveau de toate și erau gospodari înstăriți. La 7-8 ani adeseori ieșeam cu animalele la păscut. Era o natură foarte curată și frumoasă.

După ce a absolvit cele patru clase la școala din sat, mătușa Mărioara, fiind cea mai mică dintre cele trei surori, a rămas la vatra strămoșească să le fie de ajutor părinților.

– Copilăria mea a fost munca câmpului. Tatăl meu m-a învățat să fiu om adevărat. L-am ajutat în toate. În zori de zi plecam cu caii la lucrat pământul. Mă pricepeam la toate și eram iute la lucru, mai ceva ca un flăcău. La fel o ajutam și pe mama Anița. Iarna munceam la războiul de țesut.

Hoții de găini

– Lumea trăia, muncea, mergea la Biserică, pe la sărbători se distra și fiecare își vedea de treburile lui. Ce-i drept, legea în acea perioadă era foarte aspră pentru cei care se ocupau cu furatul. Uneori se zvonea că țiganii se ocupă cu furtul cailor, dar la Costiceni asemenea cazuri nu s-au întâmplat niciodată. Pe vremea tinereții mele s-a dat de știre că jandarmii au prins un bărbat și o femeie care furaseră găini. Hoții erau din satul vecin, Șendreni. Pentru infracțiunea săvârșită cei doi au fost pedepsiți într-un mod foarte rușinos. Pentru a le potoli obrăznicia, jandarmii le-au agățat găinile furate de gât, forțându-i să „mărșăluiască” pe drum în văzul tuturor.

Înaintea lor mergea un toboșar de la primărie care îi înștiința pe oameni că hoții își ispășesc pedeapsa. Cei doi mai purtau la gâto hârtie cu inscripția: „Așa vor păți toți hoții”. Pe atunci era o mare rușine să te ocupi cu furtul.

Hora satului și hramul strămoșesc

– Foarte frumoase hore se organizau pe vremuri în satul nostru. Jocurile se făceau în fiecare zi de duminică fără băuturi și năzbâtii. Flăcăii care comandau muzică, se numeau „calfe”. Totul se petrecea pe teritoriul unde în prezent se află actualul  monument și mai în vale, unde până nu demult a fost piață. Tineretul venea cu drag la joc, iar părinții luau cu ei câte un țol, pentru a-l așterne jos. Păzeau cum și cu cine joacă tineretul, căci de multe ori la hora din sat se întemeia o nouă familie. 

De obicei la asemenea petreceri cânta taraful și fanfara. Lăutarii interpretau diferite melodii moldovenești, precum și cântece de petrecere bucureștene. Când era vorba ca tinerii se achite muzica, de obicei flăcăii plăteau mai mult decât fetele. Unii flăcăi, mai darnici, plăteau și pentru fete.

În așa fel se petreceau horele în sat, însă cea mai mare sărbătoare se organiza în ziua de 10 mai, căci peste tot în țară se prăznuia sărbătoarea națională, Ziua regelui. În această zi toți se îmbrăcau în cămăși naționale. La fel se organiza joc.

Buneii și părinții mei au prăznuit hramul pe data 22 mai împreună cu Biserica din sat. După instaurarea regimului comunist, data de 22 mai a hramului strămoșesc a fost schimbată de activiștii-colhoznici din sat în data de 9 mai.

De Sfântul Nicolae casa noastră era plină de musafiri de prin multe sate vecine – Vancicăuți, Șendreni, Negrinți, Coșuleni, Stălinești, Mămăliga și altele. 

Oaspeții se deplasau cu căruțele. Pe acele timpuri fiecare gospodar avea trăsură și cai. Tata de cu zori pregătea fân pentru caii oaspeților, iar mama gătea diferite bucate (zeamă, sarmale, orez, tocmagi, perje fierte, friptură). La hram, pe masă niciodată nu se punea  mămăligă. În casă oaspeții stăteau pe laițe la o masă mare. Pentru voie bună, tata cumpăra în ajun câteva galoane de rachiu românesc. Bărbații cinsteau câte cu păhăruț pentru sănătate și belșug. Mâncau bucate sănătoase. Pe parcurs mai spuneau câte o pătăranie, glumeau.

În ziua de hram, de peste Prut, din Bajura sau Teioasa, la noi în sat venea un taraf format din doi lăutari – unul cu vioara și altul cu toba. Unii îi invitau la ospăț, apoi trăgeau câte o sârbă.

Jertfa războiului…

Pe la sfârșitul anilor ’30, doamna Maria s-a căsătorit cu Ionică Vatamanu, iar în anul 1937, la câțiva ani de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a născut Ion Vatamanu.

– Mare nenorocire a dat peste noi atunci când s-a început războiul. A fost o perioadă grea pentru toți. Ani la rând s-a vărsat sânge. Spre sfârșitul războiului, nemții, pierzând mai multe lupte, au început să se retragă. Câțiva dintre soldații lor au poposit în satul nostru. Erau în jur de 40-50 de oameni. Uneori, nemții confiscau cu de-a sila caii, căruțele și proviziile de la țărani. Din gospodăria noastră au luat calul și căruța, în schimb au lăsat caii lor istoviți și o căruță scârțâită. Calul era de folos oamenilor, căci cu ajutorul lui se întrețineau, munceau pământul.

Cine nu se supunea nemților, putea fi împușcat. O asemenea soartă a avut Sanda  lui Grigore Rusu, o femeie nevinovată din satul nostru, care a fost străpunsă de gloanțele lor.

În același an, după retragerea nemților, în sat a intrat armata sovietică. Chiar în prima zi, căpetenia lor a ordonat ca toți bărbații din sat, de la tânăr la bătrân, să fie înrolați în armată, iar copiii și femeile erau duși la săpat tranșee.

Împreună cu alți bărbați din împrejurimile noastre a fost luat și bărbatul meu, Ionică. Transportat la o bază militară din orașul Hotin, Ionică urma să fie trimis la moarte pe front. Mă durea inima și mă gândeam cu ce oare să-l ajut. Am luat câțiva pesmeți și am pornit pe jos spre Hotin.

Acolo, bărbații noștri, erau într-o stare jalnică, murdari de noroi, flămânzi și necăjiți de parcă au fost luați ei însuși prizonieri.

Peste un an, după ce fusese înrolat în armată sovietică, Ionică Vatamanu s-a întors acasă din cauza unei răni obținute pe frontul din Polonia.

– În 1945 o mașină militară l-a adus pe bărbatul meu, Ionică, acasă. Cu piciorul în gips și foarte slab, Ionică spunea că a fost rânit în timpul unui bombardament de lângă râul Visla din Polonia. Fratele său, Toadere, a suferit o contuzie, iar cumnatul Vasile și-a găsit moartea pe front. Foarte multe femei și copii nu și-au mai văzut ființele dragi, părinții, spunea mătușa Mărioara.

Foametea…

Doamna Maria Vatamanu își amintește cu amărăciune de Foametea din 1946-1947.

Toată nemernicia au îndeplinit-o așa-zișii „upolnomocinîe”, adică împterniciții de stat. Ei au curățat podurile și hambarele țăranilor. Pe atunci familia noastră avea câțiva păpușoi în pod, însă în acea zi când a trecut pe la casa noastră împuternicitul Serafim Hadarag, am rămas fără nimic. A dat toți păpușoii jos și i-a confiscat pentru „bunăstarea” viitorului colhoz. 

Am rezistat, ne-am descurcat și numai Bunul Dumnezeu știe cum am rămas în viață, însă pentru consătenii mei foametea a adus numai moarte, chin și durere. Nimenea nu știe exact câți oameni s-au stins din cauza  foametei. Mulți mureau pe marginea drumului, sub garduri.

În colhoz ori în Siberia?

– Tot atunci așa-zișii activiști comuniști, umblau prin sat și pândeau oare ce vor putea lua ei de la gospodari pentru a sprijini colhozul. Au dat buzna peste noi, ne-au dărâmat gardul și au încărcat totul ce au văzut cu ochii. Au confiscat utilajele agricole, cei doi cai lăsați de nemți și chiar căruța cea scârțâită. Familia noastră nu mai avea cu ce lucra pământul, care, de fapt și el devenise proprietatea lor.

Trebuia să fac ceva, căci nu aveam cu ce-l întreține pe Ion. Rămași săraci lipiți pământului, neavând  încotro să mergem, în anul 1949 am fost nevoiți să ne înscriem în gospodăria colectivă.

În colhoz, mătușa Mărioara spune că a muncit 12 ani, până nu a deschis în locuința sa o fierărie subordonată statului, la care a muncit în calitate de vânzătoare. Susține că, trudind în colhoz nu a primit leafă niciodată, iar munca se plătea în producție.

– Colhozul înflorea și avea de toate. Unii spun că sistemul a făcut viața oamenilor mai bună, dar eu cred că totul s-a construit pe spinarea simplului țăran, care era exploatat de dimineață până seara.

Pe parcursul convorbirii noastre, dumneaei și-a amintit cu tristețe și despre soarta celor deportați.

– Era perioada de după război și nu exista nici o lege, nici o dreptate pentru omul de rând. Oamenii stăteau noaptea în casă cu frica în sân, căci în orice clipă puteai fi luat, dus într-un loc necunoscut și împușcat. Această soartă a avut-o fostul învățător de la școala din sat, Vasile al lui Ştefan Şagan.

Mai mulți consăteni împreună cu familiile lor au fost ridicați și duși în Siberia, la polul nord, sau în Kazahstan. Printre cei deportați îi cunoaștem foarte bine pe Gheorghe al lui Ion Savca, Toader al lui Toadere Banari, Vasile al lui Nicolae Raţa. De exemplu, Toadere Banari a fost învinovățit de faptul că era membru al mișcării legionare, însă toți oamenii din sat știau că era un om sărman, care creștea din răsputeri doi copii, avea o bojdeucă și câteva găini. Nu se ocupa de politică. 

Nevinovații oameni erau „vânduți” chiar de invidioșii lor vecini. Finul meu, Eusebiu Cocostârc, a fost deportat de către ruși înainte de război. Fiind un om harnic, a fost dus cu toată familia lui și numai Bunul Dumnezeu știe prin ce au trecut ei. Taică-său, Toadere al lui Ion, a murit acolo în 1943.

Mulți nu s-au întors acasă, iar cei care au revenit cu mare greu au reușit să-și recapete bucățica de pământ în satul natal. Unii n-au fost primiți în sat de către cei de la sfatul sătesc. Sărmanii oameni se stabileau cu traiul în alte localități precum ar fi cele din Herța sau Bălți, iar în casele lor se oploșeau veneticii și vânzătorii de neam.

 Traista cu cărți

Răscolind trecutul, doamna Maria relatat despre câteva momente inedite din copilăria lui Ion Vatamanu.

– Ion de mic a îndrăgit să citească și să scrie. Copil fiind, îl trimiteam la pășune cu vaca. Îi pregetăm de-ale gurii, apoi le puneam în trăistuță. Odată, când am dat să-i pun mâncarea în traistă, ea era plină cu cărți. M-am mirat grozav. Se ducea în grădină și citea ore întregi. La școală învăța bine și vizita foarte des biblioteca satului.

Duminica, se scula dis-de-dimineață, lua un țol și-l așternea în grădină, sub un copac de nuc. Acolo răsfoia niște cărți și tot scria ceva pe hârtie. Îl întrebam ce tot scrie acolo, îmi răspundea că nimic important, doar câteva versuri. Cred că acest dar de a iubi cartea l-a ajutat foarte mult în viață.

Niciodată nu am ridicat mâna asupra lui. Dacă făcea vreo trăsnaie, nu-l pedepseam, dar îi explicam cu binișorul ce e bun și ce e rău. Asculta întotdeauna de povețele mele.

În lumea mare…

Ion Vatamanu, după ce absolvise școala, care era situată în clădirea actualei primării, între anii 1954-1955 a predat elevilor din Costiceni desenul liniar.

– Primea pe lună un salariu de 49 de ruble. Era de părere că aici, în sat, niciodată nu va deveni o persoană stimată. Sufletul îl îndemna să meargă în lumea mare, de aceea a ales Chișinăul. S-a apucat serios pe carte și a susținut examenul de admitere la Universitatea de Stat din Chișinău. Acolo a studiat între anii 1955-1960 la Facultatea de chimie. Chiar în primul an de studii, de la Moscova a venit un ordin care îndemna studențimea din țară să participe la despădurirea Siberiei. Ion împreună cu câțiva colegi de ai săi a muncit timp de două luni în Rusia. Pentru munca depusă, studenții au fost răsplătiți pe deplin. Venind vara la ţară, Ion era gătit într-un costum elegant, asemănător cu cel al  boierului Pantazi, spune cu mândrie mătușa Mărioara.

În anul 1960 Ion Vatamanu s-a căsătorit cu viitoarea traducătoare, studentă la Facultatea de filologie Elena Curicheru. Nunta mare și frumoasă a avut loc la Costiceni.Locuind în capitala Moldovei, Ion Vatamanu ani la rând a tot scris și a creat. Însă, datorită faptului  că era un reformator și revoluționar în suflet, a fost umilit de conducerea comunistă de atunci.

„Aceasta-i mama mea, din această rădăcină eu vin”

Doamna Maria spune emoționată că ori de câte ori are ocazie recită din poeziile lui Ion Vatamanu.

– Recitând versurile lui, am impresia că-l simt mai aproape, de parcă ar fi lângă mine. Când le citesc plâng, îmi alin sufletul cu ele. Stau și mă gândesc câtă inimă și dragoste a plantat el în aceste versuri. Foarte mult ținea la ceea ce făcea, uneori se scula noaptea, aprindea lumina și tot medita. Odată, fiind la el în ospeție, am observat cum se trezea din somn, aprindea lampa și tot scria. De grijă îl întrebam de ce nu doarme, poate a visat un vis rău. Îmi răspundea că a compus o poezie nouă și toată ziua s-a gândit care ar fi titlul ei potrivit. Acum în somn, i-a apărut ideea. 

Nu vreau să mă laud, dar pot să spun cu mândrie că a fost un fiu cumsecade, cât a trăit aproape în fiecare zi îmi scria scrisori. Dacă nu primeam scrisoarea la timp, eram foarte îngrijorată, mă gândeam oare ce s-a întâmplat.

Într-o zi de iarnă am hotărât să-i vizitez. Ajungând la Chișinău, Ion m-a invitat să merg împreună cu ei la teatru. Când am auzit de această idee, am rămas încremenită. Îi spuneam că sunt doar o simplă femeie de la țară, ce să caut eu la teatru. Însă el a insistat. Acolo se adunase toată intelectualitatea chișinăuiană. Aveam emoții, însă Ion m-a încurajat și când a sosit momentul să-mi facă cunoștință cu prietenii săi remarcabili, el a rostit: „Măi oameni buni, priviți la mine, faceți cunoștință, aceasta-i mama mea, din această rădăcină eu vin”. Ei respectuos s-au apropiat și m-au salutat.

Urmașii și memoria…

– Sunt foarte fericită că nepoatele mele îmi sunt mereu aproape cu sufletul. Mă mândresc foarte mult cu Mihaela, Maria și Leontina. Țin mereu legătură cu ele. Toate au familii și au devenit oameni mari. Mă mândresc și cu strănepoții mei: Ionela, Lenuța, Horea-Ion și Nelu. Sunt cea mai fericită femeie pe lume când îi văd pe toți grămăjoară. Mă invită să trec cu traiul la Chișinău, însă eu le răspund că aici mi-e rădăcina, aici am văzut lumina zilei și aici vreau să mor.

De când a murit Ion niciodată nu am întâlnit Crăciunul sau Paștele singură. Își găsesc timp și pentru mine. În fiecare vară mă vizitează. Ion nu mai este, dar în urma lui a rămas o mare familie de urmași frumoși, cuminți și uniți.

Secretul longevității

– Nu am nici un secret. Am muncit toată viața, alcool n-am consumat și nu m-am certat cu nimenea. Am mâncat numai alimente sănătoase, muncite cu sudoarea frunții pe propriul ogor. Mișcarea este viața. Omul întotdeauna trebuie să aibă o ocupație. 

Am locuit toată viaţa lângă biserică, însă din cauza vârstei înaintate nu am putere să vizitez sfântul lăcaș. Citesc în fiecare zi rugăciuni și am noroc de televiziunea moldovenească unde ascult sfânta liturghie.

Sergiu Barbuța

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s