„De pe Prut ne-au dus pe Obi, să pierim ca niște robi…”

Mărturii ale foștilor deportați din satul Costiceni

Pe timp de noapte

Pe timp de noapte păgânii

Prin case navală au dat.

Fără pic de milă

Au scos lumea forțat.

Fără pâine, fără sare,

I-au dus în depărtare,

Prin pustiuri au murit,

Nimenea nu i-a jelit.

Nici la groapă nu i-au dus,

La cap cruce nu le-au pus,

Îngropați în zăpadă,

Fiind lupilor pradă.

Carnea de pe trupul lor

A fost hrana corbilor.

În Siberia de gheață

Rar cine a scăpat cu viață,

Deportați fără de vină,

Duși în țară străină.

În vagoane i-au urcat,

Ușile au încuiat:

În vagoane pentru boi,

Să nu mai vină înapoi.

Tot cu chinuri și plâns

Prin pustiuri au ajuns,

Pe cele locuri la muncă

Nimenea să nu ajungă.

În barăci ei trăiau,

Ploșnițele îi mâncau,

De frig și foame sufereau,

Pe zi cu sutele mureau.

Cine s-a întors acasă

Nu găsi nici gard, nici masă,

Casele fiind dărâmate,

Ușile scoase și furate.

Sărmanii au fost și au rămas

Tot cu lacrimi pe obraz.

Cât de mult au muncit

Până când și-au revenit.

Să nu aibă nimenea așa chin

Nici șarpele cu venin –

Așa soartă blestemată

Să n-aibă nimeni niciodată.

 Zinaida SMOCHINĂ-ROTARU

În noapte de 12 spre 13 iunie 1941, câteva mii de persoane din actuala regiune Cernăuți au căzut țintă deportărilor organizate de puterea sovietică. Oamenii au fost ridicați pe timp de noapte, lăsându-și gospodăriile și tot ce au agonisit întreaga viață.

Nu putem să știm cât de exacte sunt datele statistice publicate în documentarul științific „Reabilitați de istorie. Regiunea Cernăuți (vol. II)”, dar chiar și în condițiile unor mari aproximări, numărul deportaților din localitățile actualului raion Noua Suliță, specificat aici, este impresionant: 1.961 persoane, 794 bărbați, 630 femei și 543 copii.

Dintre acestea, mai mult de două treimi (1.352 persoane) au fost români (moldoveni), restul fiind ucraineni (475), evrei (95), ruși (22) și polonezi (12).

Istoria i-a reabilitat, dar coșmarul amintirilor trăite i-a urmărit până la moarte. Unii au murit în străinătate, în condiții tragice, alții, care au supraviețuit, au fost siliți să se stabilească pentru totdeauna în Siberia, pentru că aveau interdicție de întoarcere la baștină. Iar cei ce se întorceau nu-și mai găseau casele libere. În ele locuiau alți oameni. Pentru a le redobândi, trebuiau să fie răscumpărate de la primărie.

Din mărturiile celor ce au fost ridicați și au supraviețuit coșmarului deportării, din amintirile celor care s-au întors, într-un târziu, acasă și mai sunt astăzi în viață, încercăm să reconstituim filmul evenimentelor, spre a-l lăsa ca document generațiilor ce vor urma.

În perioada anilor ’40 și ’50 ai secolului trecut, peste 80 de persoane din satul Costiceni au fost osândite la surghiun sau la moarte. Deomid SAVCA, fost profesor, își amintește cu groază despre acele vremuri: „În primii ani de după război, în satele noastre nu exista nicio lege, nicio dreptate. Puteai fi luat, încătușat și dus unde nu te mai putea găsi nimeni, așa cum s-a întâmplat cu un fost coleg de breaslă, învățătorul Vasile Șagan. Pe la ora unu de noapte, i-au bătut la ușă și l-au luat… Avea în jur de 25 de ani și era necăsătorit. Lumea spunea că ar fi fost dus în pădure și împușcat. Dar pentru ce ilegalități, nu știe nimeni. Nici până azi nu se cunoaște nimic despre moartea lui. Dacă l-au împușcat, de ce oare vor fi făcut acest lucru și în ce groapă l-or fi aruncat? A dat cineva socoteală pentru moartea lui?”. Într-o societate civilizată așa ceva e de neimaginat!

Drumul spre Siberia, udat cu lacrimi și presărat cu cadavre

Andrei al lui Vasile RAȚA era un copil de 11 ani când a fost ridicat împreună cu părinții, gospodari din satul Costiceni, și transportat în fundul Siberiei. Cu amărăciune își aduce aminte de acea călătorie groaznică cu trenul, în vagoane jegoase, neîncălzite, în condiții inumane, în care oamenii piereau ca muștele. În memorie îi stăruie chipurile consătenilor Atanasie Alexandroaie și Serafim Savca, alături de care a parcurs acest infernal drum al pieirii: „Întregul drum, din nordul Basarabiei și până în Siberia, a fost udat cu lacrimi și presărat cu cadavre”. După ce au fost dați jos din tren, la Tiumen, ei au fost îmbarcați în nave fluviale și transportați pe fluviul Obi, până la Zenkovo, un sătuc prăpădit ca vai de el, situat între orașul Surgut și centrul districtual Hantî-Mansi.

Familia Rața supraviețuiește războiului, dar tocmai atunci când își face iluzii că a scăpat de greul cel mare, capul ei, Vasile Rața, se îneacă în apele reci ale râului Obi. Asta se întâmplă în 1947. Lasă în urma sa o nevastă cu șapte copii. Viață grea. Copiii nu au cu ce să se îmbrace, suferă de foame. Andrei se înscrie la o școală tehnico-profesională. După absolvire, lucrează în construcții, pe șantiere, câte 18 ore zilnic. În 1955 se însoară cu Verginia Țopa (n.1934) din localitatea Țânteni, ținutul Herța, și ea deportată la vârsta de 6 ani. După cinci ani de căsnicie, în 1960, când se dă „sloboda”, tânăra familie se întoarce acasă. Ar fi dorit să se oprească în satul soțului, la Costiceni, dar primarul le interzice să se stabilească cu traiul în sat. Casa părintească era în mâini străine, primăria o confiscase după ce rămăsese fără stăpâni. Altă tragedie. Cu multă trudă adună bani și își cumpără o casă în Herța, mai aproape de baștina soției. Iată cum deportarea schimbă destinul omului, rupându-l definitiv de casa părintească și de satul său.

Patimile unei românce născute în Siberia

Zinaida a lui Eusebie a lui Toadere COCOSTÂRC s-a născut în Siberia. Părinții ei fuseseră deportați în 1941. A aflat din povestirile lor coșmarul prin care au trecut. Bunicii Eudochia și Toadere erau oameni înstăriți, gospodari de treabă, cu credință în Dumnezeu. Nu au omorât pe nimeni, nu au jefuit pe nimeni, nu s-au ocupat cu lucruri murdare, nu au făcut politică, nimeni din casa lor nu a fugit peste graniță – deci nu aveau niciun motiv să se teamă că ar putea să fie ridicați. Dar, în noaptea dinspre 12 spre 13 iunie, milițienii le-au înconjurat gospodăria și i-au scos cu sila din casă, îmbrâncindu-i cu patul armei. „Părinții mei, Eusebie și Sanda, erau proaspăt luați, – își amintește Zinaida, – și dacă locuiau împreună cu părinții, au fost și ei ridicați și cărați cu căruța la gara din Noua Suliță, urcați în vagoane de vite și duși în Siberia. Au avut mare noroc că nu au murit pe drum. Că mulți nu au apucat să ajungă acolo unde le era prescris să ajungă, la Iaptik-Sale”. Stranie denumire, Iaptik-Sale! Cine din Costicenii de pe Prut ar fi crezut vreodată că vor ajunge tocmai pe malul Golfului Obi, la revărsarea acestui blestemat de toți deportații fluviu siberian în marea Kara a Oceanului Înghețat de Nord? Cine din plugarii însoritei lunci din valea Prutului, deprinși să care roadele pământului cu carul cu boi și cu căruțe trase de cai, ar fi gândit vreodată că vor ajunge să înhame reni la nartă sau câini la sanie și să se slujească de ei spre a supraviețui între zăpezile fără sfârșit ale Nordului siberian? Dar, cum spune Anița Nandriș-Cudla în cutremurătoarele sale memorii, „prin câte poate trece o ființă omenească fără să-și dea seama”. Același fioros fluviu Obi care înainte de a se vărsa în Marea Kara, se lățește cât poate de tare, formând un uriaș și înspăimântător golf, îi unește în suferință și necaz pe bieții deportați bucovineni, basarabeni și herțeni. Anița din Mahala, cu copiii săi, luptau pentru supraviețuire, la Nadîm, pe malul drept al golfului, iar Eudochia și Toader al ei, din Costiceni, la Iaptik-Sale și Novîi Port, pe malul drept al golfului. Câte oase se vor mai fi aflat sub zăpezile veșnice din preajma nordicelor sătișoare de pe malul râului Obi și ale afluenților acestuia, numai unul Dumnezeu știe.

Dar la o sută sau poate la o mie de români morți se întâmpla, ca din minune, să se nască unul sau doi prunci care să fie de un sânge cu cei morți. Zina lui Eusebie și a Sandei Cocostârc a fost unul dintre acei copii. S-a născut la Novîi Port, în 1951. Tot în îndepărtatele pustiuri nordice, la Iaptik-Sale s-a născut, cu cinci ani mai devreme, în 1946, și fratele ei, Serghei. S-au născut când bunicul Toadere nu mai era printre cei vii. Se prăpădise la numai 45 de ani, sleit de puteri, răpus de foame și de frig. Acolo, pe malul sălbatic al golfului Mării Kara, la Iaptik-Sale i-au rămas osemintele. Stă și acum, înconjurat de ghețuri și zăpezi, mormântul său, la care nu mai vine nimeni. 

Eroi ai neamului sunt și părinții Zinaidei, care au ispășit o vină pe care nu o aveau, trăind cu 150 de grame de pâine pe zi, locuind în bordeie numite „zemlenci”, ca animalele, pescuind cu picioarele în apa rece ca gheața, până la brâu, sau cărând câte 10-15 butoaie de pește pe zi, cu sania trasă de câini sau cu narta trasă de reni. Localnicii nu conteneau să se mire cum oameni atât de pașnici, atât de harnici și prietenoși puteau să fie catalogați ca „dușmani ai poporului”. Cine beneficiază azi de rezultatele muncii acestor oameni mânați cu sila să civilizeze coastele pustii ale fluviilor siberiene și ale golfurilor nordice?

De la tras plugul pe valea Prutului, la aruncat mrejele în apele reci ale Nordului

Natalia LUNGU, născută Savca, povestește cum s-a prăpădit în 1958, la Novîi Port, pe malul golfului Obi de la Marea Kara a Oceanului Înghețat de Nord, bunicul ei, Gheorghe al lui Ion Savca, ridicat pentru că a fost membru al Partidului Liberal Român. În umezeală, vânt și ger, bieții oameni ieșeau în larg pe corăbii primitive și, cu picioarele în apa rece ca gheața, îndeplineau normele exagerate de prins pește, primind pentru aceasta câteva sute de grame de pâine ca să nu moară de foame. Ceilalți membri ai familiei s-au întors în timpul dezghețului hrușciovist la Costiceni, dar nu a fost chip să rămână aici, cu excepția Mariei, văduva lui Gheorghe, rămas să putrezească lângă Oceanul Înghețat. Fiul mai mic, Toadere, s-a stabilit la Răuțel, Republica Moldova, iar cel mai mare s-a întors în Siberia, pentru a-și continua la Irkutsk viața de țăran născut în pustietățile nordului. Așa a pierdut satul Costiceni încă doi fii ai lui risipiți în lumea largă.

Constantin al lui Ion POPICIUC a cunoscut-o pe viitoarea sa nevastă, Liuba, la Iaptik-Sale. Lucra pescar în Novîi Port, la câteva sute de kilometri de Iaptik-Sale, cea mai apropiată localitate dinspre Oceanul Înghețat de Nord. Constantin era bucovinean din Mahala, iar Liuba, basarabeancă din Costiceni. Familiile lor fuseseră ridicate în 1941. S-au luat în anul în care murise tatăl Liubei, Vasile Nicorici, 1946. La un an, în 1947, a murit și tatăl lui Constantin – Ion Popiciuc. În 1958, când au scăpat de iadul siberian, au ales să se stabilească la Costiceni, unde și-au făcut casă și și-au crescut copii.

Maria VATAMANU, mama poetului Ion Vatamanu (născut în 1937 în Costiceni), nu-și poate explica, vorbind despre acele timpuri, cum oameni nevinovați erau pedepsiți numai pentru că un netrebnic de vecin, din invidie, le inventa diverse păcate pentru a-i „turna” la noile autorități. Spre exemplu, Toader Banari nu avea habar ce înseamnă mișcarea legionară, dar a fost ridicat noaptea de acasă și silit să ispășească o cruntă pedeapsă pentru o vină imaginară.

Credința – motiv de deportare

Toți cei despre care am vorbit până acum au fost ridicați de sovietici în 1941. Dar și după zece ani, când timpurile parcă se schimbaseră sper bine, s-a mai produs un val de deportări. De data aceasta din motive confesionale.

Profira lui Ion IVANOV nu-și poate explica cum familia sa a fost deportată doar din cauză că făcea parte din organizația creștină „Martorii lui Iehova”: În luna aprilie 1951, soțul meu Ilarion, eu și copiii noștri, Eugenia și Serafim, am fost ridicați și trimiși în Siberia. Ne-au urcat într-o căruță și ne-au dus la Noua Suliță, unde ne-au urcat în tren. În vagon oamenii stăteau întinși pe podea. Înghesuială mare. În unele stații, soldații care ne păzeau ne aduceau o țâră de mâncare și o căldare de apă. Așa am călătorit câteva săptămâni, până la gara Novociunka din regiunea Irkutsk. Acolo am trăit în barăci de lemn și am muncit la pădure”.

Liuba lui Petru HARABAGIU spune, de asemenea, că familia sa a fost ridicată pentru credință: „La 8 aprilie 1951 am fost informați că vom fi duși de acasă pentru că suntem „trădători de patrie”. A doua zi am fost transportați la Noua Suliță, iar bunurile noastre au fost confiscate. Am fost urcați într-un tren de marfă care ne-a dus în Siberia. Călătoria noastră a durat șaisprezece zile. Am coborât în Taișet, centru raional din regiunea Irkutsk. Ne-au adus aici la tăiat pădure. Trăiam în barăci. Nici localnicii nu trăiau mai bine, dar ne ajutau cu ce puteau. Abia în 1968 am putut să ne întoarcem acasă.

Astfel de mărturii ar putea să depună și alți locuitori ai satului Costiceni, câți au mai rămas în viață, din familiile Alexandroaie, Banari, Cârstea, Cocostârc, Cușnir, Govornean, Harabagiu, Ivanes, Ivanov, Nicorici, Rața, Savca, Vataman, Parpauț ș.a.

Pregătit de Sergiu BARBUȚA

Ispita cuvântului

MĂMICA MEA, DIN SATUL MEU

Mămica mea, din satul meu,

Eu și azi te plâng mereu,

Căci de când tu ne-ai lăsat

Ochii nu mi s-au uscat.

Tot te văd umblând prin casă

Și punând ceva pe masă,

La copii și nepoței,

Ce ți-au fost mult drag de ei.

Astăzi totul s-a schimbat,

Ușa casei stă încuiată,

Nu iai apă din fântână,

Nu uzi florile-n grădină.

Nu ne mai aștepți la poartă,

Cum era mai altă dată.

Lăsând casa și copiii,

Ai plecat în veșnicie,

În sânul lui Dumnezeu

Să te odihnești mereu.

Nelea PARHOMENCO,

satul Berestea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s