„Aceasta să fie onoarea voastră: să iubiţi tot mai
mult decât sunteţi iubiţi şi să nu fiţi niciodată al doilea”
(Nietzsche, Poz. 1, 97)
Iată că viaţa, cu evenimentele din ultimul timp şi cu încercările la care suntem supuşi, ne oferă încă o posibilitate de a medita asupra esenţelor ei şi a învăţăturii ce se revarsă din cărţile sfinte, mângâindu-ne sufletul şi întărindu-ne întru credinţa strămoşească. Cuvântul biblic, adică logosul Ioanic, este plin de duhul tămăduitor şi ne ajută să păstrăm verticalitatea, plecându-ne genunchii în faţa Puterii Divine. Or, de acolo, din cuvântul biblic, izvorăşte lumina dragostei, a iubirii ce pulsează în arterele şi în cugetele noastre, călăuzindu-ne paşii şi conturând zi de zi faptele puse de noi pe cântarul vieţii. Iar cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „Iubirea este o comoară nesecată. Cine stăpâneşte această comoară, e bogat, cine n-o are, e sărac”.
Se spune pe drept cuvânt că “iubirea se manifestă mai mult în fapte decât în vorbe” . Deci, să nu uităm însă, că în raportul uman, cuvintele contează ca fapte. Bunăoară, cuvintele jignitoare distrug iubirea. De aceea, în Vechiul Testament, în Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (6, 5) şi în Cartea proverbelor (15, 1) sunt lăudaţi cei care vorbesc liniştit, nepătimaş deoarece “cuvântul paşnic calmează mânia, cuvântul amar face să aprindă furia”.
Spiritul, scânteia de fluid divin din noi, purtătorul instinctelor, se manifestă prin sentimente, dintre care cel al iubirii alcătuieşte cea mai puternică legătură sufletească şi trupească dintre bărbat şi femeie, între părinţi şi copii şi, în consecinţă, între neamuri.
Iubirea dintre bărbat şi femeie începe cu starea lor sufletească, cu o contopire a eurilor spirituale care duce la împreunarea trupească şi are drept fundament, înainte de toate, potrivirea sufletească, în limbaj obişnuit zis potrivire de caracter. Adică, e vorba de aceleaşi dorinţe, aceleaşi predilecţii, obişnuinţe, simpatii, antipatii; de aceleaşi concepţii în materie de îmbrăcăminte, economie, distracţii, în felul de a creşte şi a îngriji copiii; de aceleaşi concepţii ştiinţifice, sociale, estetice, care în fond şi constituie piatra unghiulară a unei legături trainice dintre femeie şi bărbat.
Dacă pe lângă această potrivire de caracter mai există şi acea detaşare sufletească reciprocă, acea desprindere sufletească a fiecăruia de eul propriu, precum şi acea lansare sufletească a unuia către celălalt, atunci cele două caractere se împreunează trainic, formând un aliaj sufletesc indisolubil. Iar acest aliaj, la rândul său, este de esenţă divină şi ne este dăruit de divinitate ca cel mai mare bun, pentru ca omul să nu fie singur pe această vale a plângerii şi să aibă mângâiere pe acest pământ, iar neamul omenesc să nu moară, ci să se perpetueze până la desăvârşirea sa spirituală. Şi cea mai mică tulburare, îndepărtare sau despărţire nesinceră, trădare a acestui legământ sufletesc al iubirii, sufletul lovit o simte imediat şi o înregistrează ca un seismograf..
Când iubirea secretă dintre un bărbat şi o femeie ia proporţii prea mari, atunci de frică să nu se dea de gol prin gesturi, prin priviri, prin tonul vocii sau al vorbei, încetează de a mai vorbi împreună şi chiar de a se mai privi unul pe altul de faţă cu cineva străin şi au grijă să-şi ascundă pasiunea. Aşa li se pare că sunt mai prudenţi.
Un bărbat, când încetează de a mai iubi o femeie şi începe să iubească pe alta, are toate menajamentele pentru femeia părăsită. În schimb o femeie în aceeaşi împrejurare, e crudă şi sfidătoare cu bărbatul trădat. Or, din nefericire, ea are sentimentul că ura şi cruzimea ostentativă faţă de bărbatul părăsit este un dar şi un omagiu, pe care îl aduce noului ei amant.
Aici trebuie să spunem că pentru soţul unei femei nu poate fi o ofensă mai mare decât atunci când femeia cu care trăieşte se îndrăgosteşte de un alt bărbat. De aceea, a flirta şi asculta propuneri învăluite din partea unui bărbat este semn de grosolănie sufletească şi lipsă de patosul virilităţii, iar din partea femeii care primeşte asemenea propuneri este dovadă că ascunde un suflet de cocotă ori servitoare. Ca urmare, numai iubirea rămâne în marginile decenţei şi ale respectului şi numai aceasta poate forma subiectul unei armonii perfecte între un bărbat şi o femeie cu instincte sănătoase şi simţul estetic nepervertit.
Decăderea trupească şi necredinţa sufletească, provenită dintr-o parte sau din ambele părţi, este sesizată întotdeauna imediat de sufletele celor care s-au iubit. La început această receptare şi înregistrare se face numai în subconştient, de unde se manifestă abia perceptibil regretele şi reproşurile tacite, iar mai târziu presupunerea devine tot mai clară, manifestă, până când devine conştientă. Sunt atitudini sufleteşti de ostilitate, de intoleranţă şi apoi de ură, care se manifestă tot mai mult şi devin tot mai evidente.
Înstrăinarea celor două suflete este o realitate. Ele nu se mai contopesc şi această lipsă de contopire se remarcă într-un fel de creştere aritmetică . La început apare un fel de răceală, ca mai târziu să vină lovitura decisivă, a despărţirii, care distruge şi ultima legătură a armoniei şi echilibrului vechi de dragoste, eliminând pentru totdeauna o revenire, o împăcare completă, o refacere a atracţiei sacre sufleteşti dintre cei doi care s-au iubit. Sufletul celui înşelat simte golul rămas în jurul său şi nu poate niciodată uita această părăsire prin trădarea soţului vinovat. Iar cu timpul golul apărut în locul sentimentului de dragoste în sufletul celui jignit îl ia ura, gelozia, răzbunarea şi numai rareori iertarea, dacă apar sentimentele unei noi iubiri.
Dar câte odată se întâmplă că şi noua iubire nu-l satisface multă vreme. El simte fie remuşcarea trădării şi regretă faptele nedemne săvârşite şi se pocăieşte, sau trădează mai departe din obişnuinţă până când ajunge odată, totuşi, să ispăşească cele mai grele suferinţe. Şi atunci doar pocăinţa poate purifica şi ierta odată sufletul trădător, absolvindu-l de păcatul necredinţei sale de care s-a făcut vinovat.
In lumea creştină lucrurile sunt radical schimbate. Creştinilor le este străină atitudinea de ură, duşmănie, de răzbunare, gelozie şi trădare. Şi precum sufletelor necreştine sau amorale le lipseşte simţirea pentru sentimentele nobile, tot astfel creştinilor le lipseşte pasiunea pentru sentimentele rele. Iar după cum ştim, în lumea creştină fără iubire nu poate exista nimic durabil. Or, iubirea este cea care zideşte şi ne păstrează verticalitatea.
Detaşarea şi contopirea sufletească a celor ce se iubesc îi face capabili de atâta sacrificiu, încât nici unul nu există pentru sine, ci fiecare trăieşte numai contopit în celălalt. Adică, unul trăieşte pentru celălalt.
Şi trebuie să ţinem minte că, după cum spune Sf. Grigore de Nazians, “Dacă am fi întrebaţi: La ce vă închinaţi voi şi pe cine slăviţi? am răspunde: iubirii, căci Dumnezeul nostru este iubire (1 Ion 4, 8)”
Preot Dr. Radu ILAŞ
Gazeta de Herța 