Poetul român Cezar Baltag, reprezentant al generației șaizeciste, născut la Mălinești

Pe data de 26 iulie 1939 vede lumina zilei, la Mălinești din Ținutul Hotinului, poetul, eseistul și traducătorul Cezar Baltag, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, numită și generație șaizecistă.

Cezar Baltag a fost fiul preotului Porfirie şi al Margaretei (n. Alexandrescu). În martie 1944 preotul Porfirie și-a luat familia și s-a refugiat în Oltenia. 

Cezar Baltag și-a făcut școala primară în comuna Spineni-Argeş.  A absolvit în 1955 Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești, iar în 1960 a devenit licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. În 1958 se căsătorește cu colega de facultate, viitoarea poetă, Ioana Bantaş, şi vor avea doi copii.

După finalizarea studiilor, Cezar Baltag își începe cariera publicistică ca redactor la „Gazeta literară”, urmând ca din 1968 să funcționeze ca redactor-șef adjunct la „Luceafărul”, apoi ca redactor-șef la „Viața românească”. Colaborează și la alte periodice ale vremii, precum „România literară”, „Contemporanul”, „Tribuna”.

În 1960 debutează editorial cu volumul de versuri „Comuna de aur”, în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură.

În 1972 pleacă în SUA în cadrul unor programe pentru poeţi. Îl va cunoaşte pe Mircea Eliade şi va deveni discipolul acestuia, traducând în timp cele 3 volume ale „Istoriei credinţelor şi ideilor religioase”, 1981-1988, apoi şi „Dicţionarul religiilor”, 1993, încheind cu „Nostalgia originilor”, 1994.

Până la sfârșitul vieții publică încă 12 volume remarcabile, tot de versuri. Printre acestea se numără: „Vis planetar” (1962), „Răsfrângeri” (1966), „Monada” (1968), „Odihna în țipăt” (1969), „Șah orb” (1970), „Madona din dud” (1973), „Unicorn în oglindă” (1975), „Poeme” (1981), etc.

Cezar Baltag este distins de mai multe ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, primește în 1981 Premiul Academiei Române și Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru integrarea operei poetice în 1993. Poetul s-a stins din viață pe 26 mai 1997 la București.

RĂSFRÂNGERE DE UMBRĂ

Un ochi fantastic mă răsfrânge-n

Oglinda cristalinului.

Plutesc ţinând în palmă rară

Monedă a destinului.

Pe-o parte-i chipul tău, iubită

Neîntâlnită nicăieri;

Efigie ce-şi schimbă vârsta –

Femeie azi, fecioară ieri.

Pe alta inima mea bate

Un ritm tenace şi avid

Pulsând în hohote viaţa-mi

Spre-un infraroşu bănuit.

Vâslesc. Curg frunzele. La capăt

Îl văd pe Cronos, dilatând

Pupila lui săpată-n ora

Smulgerii celui care sunt.

Cândva pe irisul albastru

Dintre odată şi nicicând

Va trece discul unei inimi,

Zenitul bolţii eclipsând.

Atunci strigat voi fi de plante.

Şi din nostalgicul oval

Mă va privi, furându-mi chipul,

Doamna surâsului final.

RĂSFRÂNGERE ÎN MEMORIA SOARELUI

Toate sunt sub semnul tău, Apollo.

Clipa plouă-n noi torențial.

Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă

o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie țese

ulii într-un aprig cerc sonor, 

de ieri seară vremea o măsoară

Absalom, pendul nemișcător.

E aici un loc din care-n toate

laturile lumii mă aud.

Nordul e un punct din care-ncepe

numai sud și sud și sud și sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea țese

ulii într-un aprig cerc sonor.

Unde duci, soție a-ntâmplării, 

inimile noastre în ulcior?

PĂSĂRI ÎN AMURG

Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,

un clopot de clor ne desparte,

aripile-s tot mai în ceaţă,

inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte

şi tu soare du-mă în vară,

orizontul mă părăseşte,

prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă

şi nu bănuiam că-i furtună,

eram opt, eram cinci, eram patru

şi parcă zburam împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,

soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.

Sunt o pasăre singură-n ceaţă

şi abia mai ştiu dacă zbor.