DIN PREAPLINUL OSÂRDIEI LUI VASILE TĂRÂŢEANU PENTRU A NU NE PIERDE CA ROMÂNI

Pentru mine acum, când mi se pare că am ajuns la aşa-numita vârstă a înţelepciunii, încercarea de a scrie despre Vasile Tărâţeanu e ca şi dorinţa de a îmbrăţişa necuprinsul. Totuşi, metaforic vorbind, pun condeiul pe hârtie şi încep cu drag a scrie în preajma unui nou jubileu al poetului, omului de cultură, fondatorului de societăţi, ziare româneşti şi festivaluri, animatorului de congrese şi sărbători naţionale, îmblânzitorului de spirite orgolioase, iertătorului şi răbdătorului Vasile Tărâţeanu. Ca să fie tabloul mult-puţin complet ar trebui încă multe să adaug: „deţinătorului numeroaselor distincţii şi premii naţionale pentru literatură din partea Patriei istorice România, al titlului de cetăţean de onoare din satul natal Sinăuţii-de-Jos şi câteva municipii din România, şi, desigur, cea mai valoroasă apreciere – titlul de membru de onoare al Academiei Române. Toate sunt de valoare, au mare greutate pe cântarul faptelor sale, însă oricât ar fi ele de răsunătoare şi fastuoase, numai cu acestea nu cucereşti renumele, dar mai ales dragostea de care se bucură Vasile Tărâţeanu în mijlocul conaţionalilor din mica şi marea sa Românie. Deasupra tuturora se înalţă bonomia, acea rară calitate umană de a-şi ierta aproapele şi a uita răul pricinuit de cei din jurul său. Dincolo de titluri academice, Vasile Tărâţeanu a fost numit cu prilejul diverselor evenimente (din viaţa sa sau organizate de el) oşteanul, arcaşul, lacrima, răstignitul, Sisif-ul Bucovinei, mizându-se şi pe comparaţii de felul: Vasile cel Mare sau „cel mai mic şi cel mai mare”. Puţini, însă, sau poate chiar nimeni, n-au amintit de cea mai evidentă virtute a sa – Vasile cel Bun şi Iertător. E imposibil să ne imaginăm ce rău ar trebui să-i facă cineva lui Vasile Tărâţeanu ca să-l supere până la ură, până la răutate. Nu ni-l închipuim că ar trece pe alături fără să spună „Bună ziua”, fără să se oprească găsind pentru cunoscuţi, prieteni sau neprieteni o vorbă bună. Asta nu înseamnă că, nepurtând duşmănie celor ce-l jignesc sau ranchiună celor înălţaţi mai sus, el este la fel de loial şi indulgent cu răuvoitorii ce lovesc în demnitatea neamului românesc. Însă, cu trecerea anilor şi adunarea argintului înţelepciunii, armele sale îşi schimbă tăişul pe diplomaţie şi delicateţe mult mai eficiente, întocmai ca în respiraţia-i lirică: „Printre ani de suferinţă/ Viaţa-i dulce de credinţă”, sau „Dă-mi te rog, Doamne, putere/ dacă poţi şi dacă vrei/ ca să-i iert pentru trădare/ şi să uit pe veci de ei”…

Fericit şi tare în credinţă este omul care rosteşte asemenea rugăciuni, întotdeauna pornit să le răspundă cu binele chiar şi celor care l-au lovit cu fapta sau cuvântul. L-am cunoscut când nu se zăreau la orizont decoraţiile enumerate mai sus. Când am venit eu la ziar, era un simplu corespondent, deşi avea 10 ani de activitate la „Zorile Bucovinei”. De fapt, nu era chiar atât de „simplu”, căci scria versuri, se publica în presa din Chişinău, avea prieteni în cercul scriitorilor… Dar se observa de la o poştă că-i privit cu vădită ironie de unii, care mai târziu au recunoscut că-i datorează drumurile deschise şi faptul de a se face cunoscuţi în mediul elitei literaţilor din România. Or, Vasile Tărâţeanu este dovada vie a adevărului biblic că celor care bat li se deschide şi cei care strigă sunt auziţi. Neîndoielnic, nu devenea Vasile Tărâţeanu de astăzi, dacă nu-i ardea în inimă acea divină scânteie a talentului, dacă nu-şi trăia viaţa ca într-o carte a curajului şi speranţei, o carte „mereu deschisă la pagina-ntâia”. Din numeroase exemple care-i definesc temeritatea, mă voi opri doar la unul, poate cel mai evocator. În 1994, autorităţile locale, prin intermediul Direcţiei pentru presă, i-au intentat un proces redacţiei ziarului „Plai Românesc”, fondat de Vasile Tărâţeanu ca organ al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi. Pe motivul, recunoscut până la urmă fără temei, că unele articole publicate în paginile ziarului atentau la integritatea teritorială şi instigau la ură interetnică, se cerea suspendarea publicaţiei şi tragerea la răspundere penală a redactorului-şef. Acest proces de mare rezonanţă în regiune şi în România îmi aminteşte de cel al „Arboroasei” din toamna lui 1877, când membrii comitetului de conducere, în frunte cu Ciprian Porumbescu, au fost arestați, motiv servind telegrama către primăria Iași, prin care junimea română din partea „detrunchiată a vechii Moldove” își exprima condoleanțele pentru „tutorul decapitat”. Ambele procese s-au încheiat cu izbânda românilor, însă autoritățile austriece s-au comportat mai dur. Protestul tinerilor români față de festivitățile organizate de autoritățile de ocupație, precum și respectiva telegramă s-au soldat cu dizolvarea „Arboroasei” și punerea sub arest preventiv a membrilor conducerii, inclusiv întemnițarea în închisoarea din Cernăuți a lui Ciprian Porumbescu. În timpurile noastre dreptatea a triumfat: Vasile Tărâţeanu a fost absolvit de pedeapsă penală şi „Plai Românesc” a scăpat cu zile, însă fondatorul ziarului a rămas neclintit pe poziţia sa, refuzând să reînregistreze publicaţia fără sârma ghimpată ce trecea prin titlul ei. În semn de protest a renunţat la ziarul pe care s-a zbătut să-l scoată cu grafie latină în perioada când la Cernăuţi încă nu avea posibilitatea să-l tipărească în veşmântul firesc al limbii române. Protestul său s-a manifestat în cea mai eficientă formă – a adus deşteptarea în casele românilor  cu un nou ziar, „Arcaşul”. Prin aceasta şi se deosebeşte Vasile Tărâţeanu de alţi patrioţi combatanţi pentru dreptatea românească, el ripostând pierderilor suferite cu noi fapte de curaj.

Şi până la deschiderea Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, al cărui preşedinte este, a ostenit pentru popularizarea confraţilor de condei mai mult decât a propriei creaţii, organizând lansări de carte, diverse întruniri literare. Acum, mulţi îi simt retragerea în liniştea căminului după lupta-i grea pentru revenirea la viaţă. Nu doar COVID-ul ce ne ţine în restricţiile de carantină, ci şi zdruncinarea sănătăţii acestui neostenit animator al mersului înainte, care atât de împătimat ne implora „Păziţi-vă visele!”, ne adună astăzi norii pe bolta visărilor. La fiecare aniversare a sa, rotundă sau nerotundă, Vasile Tărâţeanu mai mult dăruia ofrande sufleteşti decât primea cadouri. La jubileul de 60 de ani, după un frumos spectacol cu artişti îndrăgiţi, am trăit bucuria întâlnirii cu Grigore Vieru şi Mihai Cimpoi. Atunci, când toamna îi înălţa în şaizeci de împletiri cununa bucuriilor, ornată pe alocuri şi de spini, se simţea încă un copil, având-o alături pe măicuţa sa, şi tatăl era în viaţă. Următoarea sărbătoare, peste cinci ani, i-a fost vegheată de dragostea mamei doar de Sus, din Ceruri. Aşa era primit, ca din cinci în cinci ani să se oprească un pic din veşnicul pelerinaj, să-şi primească, cum numai românul se pricepe, toamna cu încă o frunză galbenă, cu încă o taină deschisă…, „CU TOT CE ARE ŞI CU-ATÂT CÂT ESTE”:Atunci când apune atunci când răsare/ mai lasă-mă spin mai lasă-mă floare/ mai lasă-mă frunză mai lasă-mă ram/ atâta cât sânt şi atâta cât am/ Că-atâta cât sunt cu atâta cât am/ mi-ajunge de-o viaţă mi-ajunge de un neam”.

Atât de suav şi iscusit îşi prefăcea datele de bilanţ ale destinului în sărbători de neuitat pentru toată lumea! Îmi tresare în memorie farmecul unei seri de poezie, de la 27 septembrie 2010, înaripată de alese acorduri muzicale – sonate de Beethoven şi nocturne de Chopin, triluri de nai şi cântec vrăjit de vioară… Sincera dorinţă a protagonistului sărbătorii de a nu face mare paradă îi reuşise de minune, purtându-şi invitaţii „Prin labirint fără firul Ariadnei”, în simpatica sală cu oglinzi de la subsolul Casei orăşeneşti de Cultură şi Estetică din Cernăuţi, destul de mică, dar unde putea să încapă multă lume, uşile fiind deschise pentru toţi admiratorii cuvântului poetic. Stăruind în intenţia de a lansa un nou mod de sărbătorire a zilelor de naştere, Vasile Tărâţeanu a creat nu numai iluzia, ci chiar un salon aristocratic aievea, ca pe timpurile lui Eminescu şi Caragiale, când se citea poezie, se cânta la pian, se făcea multă filozofie… Sărbătoritul a citit dintr-o plachetă recent apărută şi din foi proaspăt scrise, în stilul său – „scrâşnind din dinţi”, amărât că „demult n-a mai primit veşti bune în lumea aceasta”, că timpul e prea mic şi nu mai încape în el, că n-are o viaţă de rezervă, că mulţi „ne-aruncă-n vânt sămânţa urii”, iar poezia e atât de fragilă ca s-o înfrunte… De fapt, poetul care a scris cu „gură de flaut” „Eu nu rostesc cuvinte/ ci-nflăcărez stindarde”, avea destulă vigoare ca să spargă piatra indiferenţei cu gingăşia firului de iarbă. Ne-a mai citit despre vise, locuri de rai, măsurătorile tăcerii, dar şi despre zădărnicie, despre morţii noştri… „Mulţumim pentru viaţă”, l-au contrazis optimist cei trei copii ai săi.

Nu doar fiinţele cele mai apropiate, ci mulţi din depărtare ar avea pentru ce-i mulţumi. Nu puţină lume ar avea ce mărturisi despre binefacerile sale. Rememorez un drum spre Botoşani, de la 15 iunie 2017. Rezistând la o coadă relativ scurtă în vamă, ieșisem într-un sfârșit la drumulețul ce ducea spre Botoșani. „Slavuta”, mica mașină condusă de Vasile Bâcu, președintele Societății ”Mihai Eminescu”, ofta greu și scârțâia din toate încheieturile. Nouă, celor din spatele versatului „șofer”, puțin ne păsa de chinurile mașinii. Eram copleșiți încă de emoțiile momentelor eminesciene trăite la Cernăuți. Și mai aveam o grijă mare: cum va ajunge la Botoșani, la ceremonia Premiilor eminesciene cel mai important invitat al doamnei Elena Condrei… Doar pornisem la drum mai mult de dragul lansării volumului „Arheul eminescian la Cernăuți” (interviuri ale scriitoarei Elena Condrei cu membrul de onoare al Academiei Române, Vasile Tărâțeanu), și pentru un laudatio scriitorului, de-acum regretatului, Mircea Lutic, laureatul premiului „Teiul de Aur” din acel an, la secțiunea publicistică. Desigur, și ceilalți invitați – poetul și redactorul-șef al Gazetei de Herța, Vasile Bâcu, soția sa Ancuța, profesoară de română de la Gimnaziul nr. 6 „Alexandru cel Bun” din Cernăuți, și subsemnata – aveam câte o misiune aparte.

Dereglarea în cele puse la cale s-a ivit cu câteva minute înainte de plecare, când un invitat la manifestarea din Cernăuți, oaspetele din București, profesorul eminescolog Dumitru Copilu-Copilin, și-a exprimat dorința de a porni cu noi la Botoșani. Fire generoasă și ingenioasă, Vasile Tărâțeanu imediat i-a cedat locul în mașină, liniștindu-ne că va trece pe jos prin vamă, iar de acolo va prinde vreun mijloc de transport spre Botoșani. Ora fiind târzie, din când în când apărea doar câte o căruță pe drumul pustiu. Însoțiți de-un fir de lumină ce se subția sub geana apusului, am poposit la hotelul Rapsodia, apăsaţi de imaginea călătorului singuratic lăsat la răscruce. Dar degeaba ne nelinişteam: în zorii următoarei zile, după micul dejun, l-am văzut în carne și oase pe fratele nostru, cum îi place lui însuși să se adreseze prietenilor, Vasile Tărâțeanu, lăsat seara trecută pe deluțul ce urcă spre Siret. Stătea într-un fotoliu de la intrarea în Sala „Mihai Eminescu”, ținând în brațe, admirând, volumul care avea să inaugureze ediția XVI a Premiilor Teiul de Aur și Teiul de Argint. Printre altele, aventura sa cu drumul i-a „dăruit” o înnoptare la Dumbrăveni, unde, în calitatea-i de cetățean de onoare întotdeauna este binevenit.  

Binevenită, excelent primită a fost și cartea apărută la lumina zilei grație a doi lucrători și slujitori în universul eminescian – Elena Condrei, autoarea întrebărilor și responsabilă de editarea volumului, Vasile Tărâțeanu, intervievatul care a adunat picătură cu picătură tot ce se referă la destinul tragic al Bucovinei, la urmele și permanențele lui Eminescu în Cernăuți. „N-am făcut decât să iau puținul din travaliul înaintașilor, al celor care au cunoscut mai multe într-o perioadă când Bucovina nu era tăiată. Am rămas rupți, tăiați, înstrăinați. Ajutați-ne voi care sunteți aici, dacă se mai poate, căci lumea românească este în mare suferință de coloană vertebrală”, a răbufnit după frumoasele aprecieri autorul răspunsurilor din carte. Să luăm şi noi din preaplinul osârdiei sale pentru a nu ne pierde ca români, păstrându-ne dreaptă coloana vertebrală. Alături de tradiţionalele urări de sănătate, acesta mi se pare a fi cadoul care l-ar bucura cel mai mult, grăbindu-i întremarea trupească.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s