Tristă mi-a fost seara de sâmbătă, 7 noiembrie, după sunetul lui Ion Posteucă, soţul unei doamne mult stimate şi dragi inimii mele. „Didina nu mai este, s-a dus astăzi la ora 12”, mi-a spus bărbatul cu vocea înăbuşită-n lacrimi. Ştiam că de câteva luni e în mare suferinţă, că luptă pentru viaţă. Câteva zile în urmă vorbisem la telefon, după ce i-am transmis, prin sora ei, cartea „Din toată inima, pentru Voroneţ”. Mi-a mulţumit, spunându-mi plângând că a citit mai mult de jumătate şi că a început să facă câţiva paşi prin odaie, susţinută de braţele soţului. „N-am crezut nicicând că voi ajunge să nu pot umbla nici prin casă”, i-am auzit cuvintele abia şoptite. Înţelegeam cât de dureroasă-i această stare pentru o fiinţă atât de energică şi frumoasă (cu faţa luminată de un zâmbet ca „la Mona Liza” – un pic trist, un pic melancolic…), care a străbătut lumea-n lung şi lat alături de soţul ei angajat în armată, apoi s-a consacrat cu trup şi suflet activităţii pedagogice, având grijă să-i promoveze şi să-i protejeze pe tinerii români de la Colegiul Economic-Cooperativ şi de Drept.
Mai mult de un sfert de veac, Didina Posteucă a predat limba franceză la această instituţie, câştigându-şi numele de „mamă a studenţilor români”. Ea i-a ajutat să depăşească bariera lingvistică, să-şi manifeste calităţile de tineri deştepţi şi bine crescuţi. Înconjurată de absolvenţii din şcolile cu predarea în limba română, profesoara de franceză a organizat la colegiu primele sărbători ale Mărţişorului şi seri consacrate Poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Din adolescenţă a fost înzestrată cu vocaţia de moderatoare şi animatoare a diverselor manifestări artistice. Putea să ajungă o cunoscută artistă, căci în ultimii ani de şcoală a fost absorbită de pasiunea pentru teatru şi chiar şi-a încercat norocul la Institutul de Arte din Chişinău. A trecut selecţia din 600 de concurenţi, atrăgând simpatia membrilor comisiei de examinare, printre care se afla şi Emil Loteanu. N-a ajuns artistă, căci părinţii din Beceşti aveau alte planuri pentru fiica lor, dar, probabil, şi soarta îi pregătise alt viitor. Oricum, n-a renunţat definitiv la visul tinereţii, pe tot parcursul muncii de bibliotecară în unităţile militare şi la colegiu fiind antrenată în activitatea artistică. Se prea poate ca în lumea mare să existe nu puţini bărbaţi care şi după jumătate de veac de viaţă conjugală să spună că soţia sa este cea mai bună şi mai frumoasă dintre toate femeile de pe pământ. Eu, însă, am auzit aceste cuvinte de la unul singur, şi nu în telenovele siropoase, ci în viaţa reală – de la Ion Posteucă, soţul Didinei, bunei mele prietene, dar şi a ziarelor româneşti – „Zorile Bucovinei”, de care a fost ataşată încă din cuibul părintesc, când se numea Dinuţa Iacob, mai apoi şi „Gazeta de Herţa”. I-a „molipsit” de această afecţiune pe mulţi cunoscuţi şi prieteni din tinereţe, felicitându-i prin intermediul acestor ziare cu evenimentele importante din familie, având grijă să nu treacă neobservate jubileele foştilor profesori de la Şcoala-internat din Herţa. Ştia să le organizeze, să le dăruiască minunate sărbători foştilor profesori, colegilor… Nu uita de datele importante din viaţa lor. Toată viaţa a umblat cu sufletul în palme, sărindu-le în ajutor celor din jur. Însă, aşa cum li se întâmplă mai întotdeauna oamenilor generoşi, cu inima mare, de Didina Posteucă îşi aminteau mai mult când era nevoie de energia ei lucrătoare, de spiritul animator. Numai soţul i-a fost mereu alături, la bucurii şi la durere, mai mult de 53 de ani trăind nedespărţiţi, umblând unul după altul. Zădarnic o probozea el că prea mult o doare capul pentru alţii… Ştia că n-o mai dă la brazdă în această privinţă, şi nici nu vroia s-o vadă altfel, decât sănătoasă şi cu faţa luminată de un zâmbet ca „la Mona Liza” – un pic trist, un pic melancolic, şi atât de dulce…
M. TOACĂ
Gazeta de Herța 