ŞI-A ADUNAT STRĂMOŞII S-O COLINDE

La intrarea în miracolul Sfintelor sărbători de iarnă, dar şi în viaţa de toate zilele, în casa a două românce, cu rădăcini slobozite în suburbia cernăuţeană Sadagura, totul e altfel decât la oamenii din apropierea lor, decât la lumea de mai departe. Nu ajung până la marginea Sadagurii copiii cu steaua să colinde la ferestre. La ele clinchetele de clopoţei cu ecou de colindă ancestrală, lumina Lerului cu arome de Dalbe Flori şi toate celelalte minuni înveşmântate în aura datinilor străbune coboară de sus din mansarda casei, unde şi-a găsit sălaş cel mai frumos basm al românilor – „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Le-am cunoscut pe stăpânele neobişnuitei case, Silvica şi mama ei Felicia Striencu-Fedoreac, poposind în univers lor de poveste acum un an, pe la finele lui august, când intram fără teamă în orice casă, ne înghesuiam fără nici un pericol în transportul public şi nici în cele mai sinistre coşmaruri n-am fi crezut că apropierea de oameni ne poate dăuna sănătăţii.  Deşi ne-am născut pe aceeaşi palmă de pământ a Marelui Boian şi am trăit cândva aproape, le-am cunoscut mai bine, ajungând în casa lor din Sadagura datorită boincencei noastre din Cernăuţi, Maria Haisan, care mi-a propus miraculoasa călătorie în lumea de basm a rudelor ei, Felicia, verişoară de-a doilea, şi fiica ei Silvica fiindu-i cele mai apropiate la bucurii şi la durere.

De-atunci mi se pare că am devenit şi eu o părticică din marea lor familie cu tot neamul cel de demult, adunat cu dragoste şi pietate să-şi dăinuiască veşnicia la loc de cinste, în liniştea de sus a casei. Silvica m-a ridicat la rang de naşă a excepţionalului ei muzeu. De câte ori mă sună sau ne întâlnim întâmplător în oraş, nu se zgârceşte să-mi mulţumească, glumind că … am făcut-o „celebră”. Cică, după cele scrise de mine au început s-o năvălească vizitatorii, iar comorile adunate de ea la mansardă s-au înmulţit, cucerind sute de admiratori. Au vizitat-o grupuri de elevi, a trezit interesul jurnaliştilor români şi ucraineni de la televiziunea regională, în anturajul relicvelor găzduite de Silvica s-au adunat profesori de istorie la lansarea unei cărţi despre Sadagura, iar nu demult primăria Cernăuţiului i-a bătut la uşă cu o diplomă, înmânându-i certificatul de înregistrare a muzeului ei privat. Succesiunea acestor sărbători de suflet şi bucurii s-a întrerupt odată cu începerea pandemiei, dar n-a scăzut râvna amfitrioanei de a-şi îmbogăţi tezaurul. La curcubeul zâmbitor de prosoape, vrafurile de pernuţe brodate, farfurii pictate şi unelte casnice, luate parcă din poveştile lui Ion Creangă, s-au adăugat un minunat blidar cu oglinjoare din perioada austriacă, ce-şi trăia ultimele zile în saraiul unui gospodar din Mahala, un cântar la fel de vechi din bronz, acoperit de ”papină” (un fel de mucegai ce-i atestă valoarea de unicat muzeistic), un şal purtat de flăcăi pe la începutul sec. XIX, nişte cizme bărbăteşti din aceeaşi perioadă…   

Fiecare lucruşor – năframă, chingă, brâu, pernuţă, broderie, cuşmă, ştergar, farfurie, basma, felinar, păretar, covoraş, cufăr – îşi are în spate o istorie veselă sau tristă, ascunde o poveste de iubire, poartă urma unei lacrimi… Adunându-le, Silvica ştie de la cine vin aceste neasemuite relicve, cui au slujit, pe cine au încălzit… Toate îi sunt scumpe, însă mai apropiat sufletului îi este extraordinarul cufăr pictat în nuanţele tricolorului. Doamna Felicia mi-a povestit că această ladă de zestre a fost adusă la Boian de mama sa, Margareta din Mahala, în 1931 când s-a măritat cu boinceanul Florea Striencu: ”La numai 7 luni a rămas orfană de mamă, adică e vorba de bunica mea Aniţa, de la care avem o scoarţă… Mama, crescută de tata ei, Iliuţă Grigorciuc, poreclit „a lui Salamaha”, că aşa-i la Mahala, despre tot omul se ştie mai bine după poreclă, şi-a adunat singură zestre frumoasă. Îmi povesteau mătuşile că a venit la casa bărbatului cu o ladă tare frumoasă şi încărcată. Florea Striencu avea pământ la Coteni. Lucrând în câmp, a întâlnit-o pe Margareta, a îndrăgit-o la prima vedere şi a cerut-o de nevastă. În tot Boianul mai era doar o femeie cu numele Margareta”. Căsnicia lor a trecut prin tragice încercări. Ocuparea sovietică din 1940, l-a găsit pe Florea în armata română. În timpul războiului a căzut prizonier la ruşi, fiind escortat într-un lagăr din Iakutia. Era înhămat la plug în locul cailor şi mânat să are câmpul. Nepoata sa Silvica povesteşte că i-a văzut spatele brăzdat de semnele rămase de la hamuri. Nu ştie cum a reuşit să fugă cu încă un boincean din acel infern. Dar n-au ajuns acasă, au muncit aproape zece ani la o uzină în Suberia. Florea s-a întors în satul natal, la familie, numai după ce a aflat că-i scutit de pedeapsă. Margareta îl aştepta cu patru fete deja mari, mezina Aurica încă nu se născuse când bărbatul a fost chemat sub arme. „Având patru fete, bunica a ţesut şi a cusut, îmbogăţind zestrea din ladă. Sunt bucuroasă că am găsit lada la mătuşa Silvia, sora mai mare a mamei. E o minune că s-a păstrat până acum. Am luat şi alte lucruri vechi de la ea şi de la mătuşa Maria Toma… Fratele, căsătorit la Chelmenţi, mi-a adus câteva felinare, nişte păretare vechi cu ornamente bucovinene, de la tanti Maria Haisan am câteva covoare. Toată Bucovina a urcat în podul casei noastre”, se bucură Silvica.

Şi casa e o mândreţe demnă de a găzdui ”toată Bucovina”. Când au cumpărat-o, în stare neterminată, unii gospodari din apropiere priveau cam chiorâş la ele, două femei singure, ”moldovence plouate”… Degrabă „porecla li s-a schimbat în renume”, vorba poetului Alecsandri, care, dacă printr-o minune s-ar pomeni azi la Sadagura, nici c-ar găsi loc mai bun pentru popas. Fiica şi mama, vânzând apartamentul din oraş, au dorit să cumpere o casă la pământ, pe care s-o finiseze după placul lor. Au trecut mai mult de zece ani de când aceste două româncuţe-„moldovence” lucrează neîncetat la amenajarea şi înfrumuseţarea casei, devenite, mai cu seamă pentru fiică, sensul vieţii, o nesfârşită operă de artă, în continuă desăvârşire. Având din partea tatei sânge polonez şi de la mamă – românesc, şi-a armonizat în stilul casei tot ce-i mai frumos la aceste două popoare. „Ce visez noaptea, fac ziua”, dezvăluie Silvica. Încetul cu încetul, ea a început să-şi vadă aievea visul din copilărie. De cum a păşit pragul şcolii din Boian, a captivat-o sala de muzeu, aflată vizavi de clasa ei. La recreaţie alerga să vadă dacă n-a mai apărut acolo vreun obiect din vremuri de demult. Zece ani a tot stat cu ochii la războiul de ţesut din mijlocul sălii, supărată că vede acelaşi anturaj neîmbogăţit. Odată a întârziat la lecţia de fizică. La întrebarea profesorului cum poţi să întârzii la lecţia a treia, au răspuns băieţii pentru ea, luând-o în derâdere că-i curg ochii la vechiturile din muzeu. Printre lacrimi, fetiţa s-a destăinuit că visează la o casă mare în care să adune lucruri din trecut, dar nu ştie cum să înceapă, nu crede că va reuşi… De atunci de câte ori se ciocneşte de greutăţi, îşi aminteşte de cuvintele domului Leonid Morar, profesorul de fizică: ”Să ţii minte, când te gândeşti să faci ceva nu există pe lume ”nu pot”, există ”nu vreau”. Cu aceste cuvinte a început să-şi zidească fericirea, aşa cum o înţelege şi şi-o doreşte, cu acest principiu de viaţă şi-a lăsat unica fiică să-şi urmeze soţul în America, bucurându-se de reuşitele nepoţeilor pe care-i vede doar pe skype. A învăţat să fie puternică şi de la mamă-sa. Rămasă văduvă cu doi copii, Felicia Fedoreac-Striencu a luptat bărbăteşte cu greutăţile, reuşind să răzbată pe orice drum ar fi pornit. Când i se face dor de părinţi, de bunica Aniţa, de mama Margareta urcă în pod, în lumea lor. ”Mă duc la mama, mă duc la bunica…”, mărturiseşte dna Felicia. Şi Silvica doarme în nopţile calde de vară pe scoarţa bătrână de câteva sute de ani din zestrea străbunicii şi o visează pe Aniţa din Cotul Ostriţei, torcând sau aplecată asupra unui covor la războiul de ţesut. De dragul ei, de dragul trecuţilor strămoşi, care o privesc cuminţi din îngălbenite poze, s-a învăţat să insufle viaţă, să redea strălucirea de odinioară lucrurilor vechi, deteriorate. S-a necăjit mult timp cu albirea ştergarelor, reabilitarea cămăşilor brodate – din ansamblul a două costume populare de prin anii 1860-1870, despre care mamă-sa spune că au fost cusute la lumina lunii. Colecţii de ulcioare şi farfurii de ceramică, basmale înflorate, negre, cu ciucuri de mătase, furca, încărcată cu caier de lână, ragila şi piepteni mai fini pentru fuioare, „maşina” de curăţat porumb, covăţica din lemn şi câte alte instrumente ţărăneşti s-au întâlnit în podul cu mistere, bucurându-i pe bătrânii şi tinerii din palidele fotografii – adevăraţii stăpâni ai regatului de străbune comori. Silvica îşi imaginează fascinantul lor sfat în miez de noapte, fiind fericită că le prelungeşte viaţa. Şi parcă le aude colindul din veacurile trecute, căci după cum ne-a vestit un poet, Adrian Păunescu cel drag şi în Bucovina: ”Mai e vreme de colinde,/ Se mai poate, se mai poate,/ Dacă sufletul rămâne/ Cel mai mare dintre toate”.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s