1 aprilie 1941… Zi de doliu pentru Bucovina, mai ales pentru satele de pe Valea Siretului: Suceveni, Priscăreni, Carapciu, Cupca, Iordănești. Să aprindem candela și să ne amintim de martirii secerați de gloanțele sovieticilor la Varnița.
Mi-a rămas în memorie ca o icoană vie chipul uncheșului Petru Cârciu de pe toloaca din Carapciu. Avea un pomăt mare cu mere rumene și dulci. Școala era alături și unchiul Petrea ne chema la el și ne ducea direct în pomăt, unde mâncam mere pe săturate.
Când îl întrebam unde i-a rămas piciorul drept, el lăcrima, dar spunea că nu știe. Pe atunci nu se vorbea despre tragedia de la Fântâna Albă. Mult mai târziu, după moartea uncheșului Petrea, mama mi-a povestit despre grozăvia din pădurea Varniței, cum în plină zi șuierau plumbii până-nspre Siret. Câți au căzut în acel măcel groaznic, Dumnezeu știe. Pe unchiul meu l-au găsit zăcând într-o băltoacă de sânge la vreo câteva zile. Cum i-au oblojit rănile și cum a supraviețuit, rămâne o taină.
Drumul Crucii l-am făcut și eu în pelerinaj împreună cu corul „Dragoș Vodă”. La Biserica Sf. Ilie din Suceveni coriștii au luat praporii, s-a tras clopotele, apoi am urcat dealul prin pădure. Oamenii de bună credință au săpat fântâni în memoria celor răposați. Așa, cu Tatăl nostru, am ajuns acolo sus, unde s-a făcut un parastas de pomenire de către un sobor de preoți. De la 1990 încoace Societatea „Mihai Eminescu” organizează pelerinaje de pomenire la Fântâna Albă în fiecare an.
Vreau să mai pomenesc despre vărul meu Silvic al lui Toader a Gheorghiesi – un flăcău voinic cât un munte, pe care l-au hăituit la graniță. L-au legat în cătușe de fier și l-au purtat pe drum o zi întreagă, pe șoseaua dinspre Hliboca spre Storojineț. Unicul fecior al uncheșului Toader. Fetele plecaseră cu liceul din Cernăuți mai degrabă, Zamfira și Ecaterina, în București.
Despre Silvic nu s-a mai știut nimic nici până astăzi. Unde i-o fi mormântul oare!?.. Și cât sânge le-a trebuit rușilor… Și azi suntem în război. În biserici plângem la Icoana Mântuitorului, fiind loviți de boala năprasnică, dar și de fratele cel mare de la Răsărit. Eu personal am pierdut fratele Nicolai la ruși, adus în raclă de fier din Kuibîșev și-ngropat în Carapciu, nepotul Alexandru Paladiiciuc – împușcat la Maidan, al doilea nepot, Costică Luchianiuc – căzut în război la Lugansk. Trăim cu nădejde-n Domnul că va opri odată și odată nenorocirea asupra noastră ca pe tihnă să punem în gură o fărâmitură de nafură la sfânta Înviere a Domnului…
Domnica MIHALESCU-LUCHIANIUC
Gazeta de Herța 