PICTAŢI PE UN PERETE, CA SFINŢII DIN ICOANE STAU PĂRINŢII ÎN CASA FIULUI

Nu e prima dată când scriu cu admiraţie despre Vasile Botă din Boian, deşi ştiu prea bine că nu e omul care aşteaptă recunoştinţă sau lauda celor din jur. Am tot amânat de la o zi la alta, până am intrat cu un teanc de volumaşe „La răspântia Boianului” în casa ospitalierei sale familii, ca de acolo cartea să ajungă la oamenii din sat, care au pus mână de la mână pentru viaţa ei nouă în veşmântul firesc al limbii române, graiul drag al strămoşilor. Ca nimeni altul şi-a meritat Vasile Botă această bucurie: de la inima sa să ajungă cartea mai departe. Viaţa boincenilor ar fi mult mai săracă în evenimente demne de trecutul lor istoric, fără îndemnul şi voinţa-i magnetică de a încuraja şi pe alţii la fapte de folos comunităţii. Deşi sănătatea îl trădează şi în ultimii ani i-a scăzut din neastâmpărul tinereţii, el nu conteneşte de a le da ghes celor care încearcă vreo lucrare de folos comun. Când vede că nu are ce aştepta de la alţii acţionează de unul singur, fără a sta mult pe gânduri. Aşa a realizat visul moştenit de la regretatul profesor Vasile Bizovi şi purtat mult timp în suflet, înveşnicind numele preotului şi scriitorului Iraclie Porumbescu, prin instalarea unui bust în curtea Bisericii Adormirea Maicii Domnului.


Şi visul meu de a revigora romanul profesoarei Viorica Chibac-Cuciureanu tot de la Vasile Botă a prins aripi, devenind realitate. Simţindu-i bucuria, de-a valma cu emoţiile ce l-au copleşit când a luat cartea în mână, auzeam parcă cum, odată cu Fedorenii, Cuciurenii, Grosenii, Dârdenii, Bandurenii şi alte vechi familii ale Boianului, din paginile proaspăt tipărite ne vorbesc şi părinţii lui Vasile Botă, cu un destin atât de asemănător consătenilor înveşniciţi de Viorica Chibac-Cuciureanu. Mai ales că de pe un perete al unei odăi de la parter ne privea mama gazdei, Maria, îmbrăcată în portul popular, specific boincenilor, cu doi colaci în mână, ca o nună mare – întruchiparea pioşeniei şi cuminţeniei traiului patriarhal de odinioară. Urcând scările, în salonul de sus – o frescă cu ambii părinţi, gătiţi ca de nuntă, după care s-ar putea scrie un studiu despre costumul popular autentic al românilor din nordul Bucovinei. Am mai văzut tablouri ale părinţilor în unele familii, însă nu cred să mai fie undeva pe aproape, dar şi mai departe, vreo casă cu asemenea fresce pe pereţi. Un detaliu, însă, ne străpunge inima – bărbatul are un picior de lemn. „A pictat un coleg de facultate, Ion Călăraş din Costiceni. A absolvit odată cu mine Institutul Agricol la Chişinău, dar a rămas cu pasiunea sa pentru pictură, n-a lucrat nici o zi ca agronom”, m-a introdus gazda în istoria celor două tablouri.


Până a ajunge la piciorul de lemn al lui Dumitru Botă, povestea se cere depănată de la început. Perechea din frescă mai are ceva foarte deosebit. Evidentă este diferenţa de vârstă dintre soţi, însă distanţa de douăzeci de ani dintre ei nu i-a îndepărtat, nu le-a înnourat traiul, nici nu i-a lăsat prea mult despărţiţi de moarte. La numai câteva zile, femeia şi-a urmat bărbatul, plecat la cele veşnice după strângerea a 90 de toamne. „Mama nu-şi arăta nicicând durerea, glumea la bine şi la rău. După înmormântarea tatei, la parastasul de trei zile, s-a uitat în oglindă şi le-a spus vecinelor adunate la masa de pomenire: „De-acum pot să mă mărit”. Chiar că s-a „măritat”, ca în „Mioriţa” („la nunta mea a căzut o stea”)”. În aceeaşi săptămână am coborât-o şi pe mama în mormânt”, îşi aminteşte cu durere Vasile, fiul cel mai mic al soţilor Dumitru şi Maria Botă.

Soarta lor e ca o oglindă a romanului „La răspântia Boianului”. Maria, o fetişcană de numai paisprezece ani, a fost dată de părinţi lui Dumitru Botă, pentru că flăcăul tomnatic era înavuţit cu patru hectare de pământ, grădină frumoasă, o casă nouă, destul de arătoasă pentru timpurile celea. Născut în 1899, în toiul primului război mondial, la vârsta de 15 ani, a fost evacuat cu mamă-sa şi câţiva fraţi în Rusia. La baştină s-au întors numai copiii, lăsându-şi mama într-un cimitir de lângă Volga. La întoarcerea din pribegie, au găsit un morman de cenușă acolo unde se înălța casa părintească. Frații s-au adăpostit la sora mai mare Măriuca. De aceea a şi întârziat Dumitru cu însurătoarea, dorind mai întâi să-şi ridice o casă, să aibă unde-i înflori dragostea şi aprinde focul în vatră.


Povestea Mariei începe de la drama unei familii din Basarabia (de prin „stepa Bălţii”), rătăcită prin Bucovina în căutarea câştigului pentru o bucăţică de pâine. De la mamă-sa Vasile ştie că: „Bunicii ei treceau des graniţa din Basarabia (de sub imperiul rus) în căutarea de lucru prin Bucovina austriacă. Un timp au lucrat la boierul din Boian. La întoarcerea acasă, abia când să urce în vagonul lor şi-au dat seama că le lipseşte copilul cel mai mic, băiatul Agachi, dat să pască vacile la nişte gospodari. N-au mai mers să-l caute, că trenul nu avea să-i aștepte pe niște amărâți ca ei. Aşa a şi rămas să crească copilul de vreo 7-8 ani, Agachi, la oameni străini, purtând numele lor de familie – Toma. Ca venetic, a avut puţin pământ, dar tot ceva a agonisit, după ce s-a însurat cu o fată din sat, Sanda Morgoci. L-a ajutat Dumnezeu să mobilizeze sătenii la construcția unei biserici și să-şi ridice propria casă, iar cu timpul să deschidă o mică crâşmă. Bărbat ambițios, și-a purtat un fecior prin şcoli, ajuns să înveţe la Braşov. De la acest unchi am o verişoară la Sovata”.


Nepotul cel mai mic al lui Agachi, adică Vasile Botă, povesteşte cu deosebită plăcere despre vizitele la verişoara de la Sovata, amintind că şi mama sa avea mare dragoste de carte, că ar fi ajuns om învăţat, dacă n-o măritau părinţii la o vârstă atât de fragedă. Agachi era aspru cu fetele, cuvântul lui fiind sfânt pentru ele. Și după moartea bărbatului, Sanda își ținea fiicele în frâu, speriindu-le, când acele dădeau glas de neascultare, că a visat cum coboară Agachi la vale din cimitir.


Adus târziu pe lume, ca cel mai mic, al patrulea copil în familie, Vasile era alintat de mamă. Ea devenea aspră numai când băiatul şchiopăta la învăţătură: „Avea mama obiceiul în zilele de miercuri, când se întorcea de la bazarul din centrul satului, să intre pe la şcoală… După fiecare vizită, era vai de capul şi zilele mele! Ea m-a trimis să învăţ mai departe în Moldova, întâi la un liceu agricol din Donduşeni, apoi la Chişinău”.


Mama nu-l punea la lucru, bucuroasă de a-l vedea cu cartea în mână. I-a binecuvântat alegerea de a se forma ca specialist în agricultură, dar dorindu-i: „Numai să nu ajungi, băiete, timpurile când se va împărţi din nou pământul”. Ştia ce necaz e să munceşti pe ogorul tău, apoi să pierzi toată agoniseala. Se prăpădea de plâns când le trecea caii şi o iapă tărcată, nechezând pe lângă poartă. Atât noroc a avut că i s-a întors bărbatul din lagărul de la Onega, Dumnezeu îndurându-se să nu rămână trei copii fără tată, iar mai târziu dăruindu-i-l pe mezinul Vasile. Multă jale a curs în casa lor după „eliberarea” sovieticilor. Dumitru Botă a scăpat de moarte, dar a rămas fără de-un picior, din cauza unui deget degerat în iernile aspre din Karelia. Putea să scape teafăr, dacă accepta la timp să i se taie degetul. Spera că vor reveni românii, nu avea încredere în doctorii aduşi de puterea sovietică. Şaptesprezece ani, până la moarte a umblat pe pământ cu-n picior de lemn, lăsând urme adânci în sufletul fiului, născut în anii când ţăranii noştri trăiau încă terorizaţi de spaimă sub cizma stalinistă.


Deși educat la şcoala sovietică, Vasile a fost crescut ca bun creştin şi patriot român în casa părintească. Având această calitate din născare, după slăbirea restricţiilor, a început cu mai mult curaj să-i îndrume şi pe alţii pe drumul deşteptării. De fapt, îndrăzneala nu i-a lipsit nicicând, în anii studenţiei la Chişinău trecând prin momente de mare cumpănă din cauza idealurilor sale. Încă de pe atunci şi-a împlinit visul să cutreiere ţara lui Eminescu şi a sa, reuşind să aducă din Patria istorică (numai el ştie graţie cărei minuni) obiecte dragi inimii. Nu-i păsa că alţi „turişti” mai mercantili aveau motiv să-l creadă cam ţicnit. Mai târziu, după ce şi-a întemeiat căminul, îmbogăţit cu cinci copilaşi, a avut cu ce-şi împodobi româneşte casa, oalele şi străchinile de ceramică devenind nu numai relicvele familiei, ci şi atracția oaspeţilor de pretutindeni. Fiecare obiect este legat de o istorie din viaţă şi de visările sale, dar și de cele mai negre momente din tinerețea-i zbuciumată, când a fost exmatriculat de la facultate și condamnat la un an de pușcărie, pe motiv că se ocupă cu specula. După executarea pedepsei a fost restabilit la studii, însă zilele fiului după gratii au atacat inima mamei sale. Lui Vasile îi apar lacrimi în cuvinte când povestește despre întâlnirea cu mamă-sa în timpul arestului preventiv la Odessa: „Era toamnă târzie, zile reci de noiembrie. La despărțire, mama și-a scos fufaica în care era îmbrăcată, mi-a pus-o pe umeri, plecând repede. Nu mi-a lăsat răgaz să mă împotrivesc, să mă întreb cum va ajunge acasă numai în cofta de lână ce-o avea pe ea”. Înveșnicind chipul părinților și casa în care ei ai trăit în picturile pe pereți, Vasile le transmite copiilor și nepoților săi tot ce le-a fost drag bunicilor. Piciorul pierdut al tatei, inima rănită a mamei, îi dau putere să înmulțească frumusețile lăsate de Dumnezeu vetrei străbune.


N-a rămas mult până duminică, 28 martie, când anii i se rotunjesc, marcându-i vârsta cu cea de-a 70-a aniversare. În condițiile zilelor de astăzi nu mai este chip de mare sărbătoare într-un cerc larg de prieteni, așa cum se adunau mai înainte. Dar și în sânul familiei, cu cei mai apropiați, o să-i înflorească în suflet bucuria, o bucurie peste care se așterne umbra depărtărilor. Or, trei fii muncesc în Anglia, cel mai mic, Viorel, stabilindu-se acolo cu familia. Unica fiică, Maria, a slobozit rădăcini în Italia, fetița ei, Sofia, având grijă să învețe limba română pentru a se înțelege cu buneii și verișorii când vine în ospeție la Boian. Ce cadou poate fi mai dorit și mai scump pentru un tată și bunel decât să-și vadă copiii și nepoții veseli și sănătoși, strânși grămăjoară în jurul său ori bine aranjați în lumea mare!


Cu prilejul jubileului acestui vrednic fiu al meleagului nostru aș mai aminti că Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu” a înaintat pe la finele anului trecut un demers către primăria comunității teritoriale locale cu propunerea de a-i conferi lui Vasile Botă titlul de cetățean de onoare al satului Boian. E și vrerea mai multor consăteni de frunte, exprimată la 2 iunie 2019 la ceremonia dezvelirii bustului lui Iraclie Porumbescu, readus în fața sfântului locaș de închinare a boincenilor.

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s