Martirii de la Fântâna Albă, asemeni sfinților din frescele de la Voroneț
Nu cred că există pe undeva suflet de român care să nu simtă durere când primăvara ne anunţă intrarea în luna lui Prier, şi gândul mai mult ca oricând ne poartă spre Fântâna Albă şi pădurea Varniţei, unde la 1 aprilie 1941 s-a săvârşit o crimă până astăzi strigătoare la cer. De 80 de ani 1 aprilie este data cea mai neagră din istoria românilor rămaşi orfani de Ţară, dar e şi ziua care nu ne lasă să uităm că jertfa în numele credinţei, a libertăţii de a trăi după legile lăsate de Dumnezeu se converteşte în Lumină.
Pentru noi, urmaşi şi moştenitori ai neamului martirizat la Fântâna Albă, e un semn ceresc că Sfânta Mănăstire Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală la 1 aprilie (cu trei decenii în urmă), după mai mult de două secole, anul 1785, când printre cele 23 de mănăstiri desfiinţate după anexarea părţii de nord a Moldovei la Imperiul Austriac s-au închis porţile uneia dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. Amintind de 1 aprilie 1991, când prin ordinul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a hotărât reînfiinţarea Mănăstirii Voroneţ pentru călugăriţe, nu putem uita că tot în această perioadă s-a făcut puţină dreptate şi românilor din ţinutul nostru: au început să fie comemorate (la nivel oficial) victimele de la Fântâna Albă. Jertfa lor astăzi mi se pare de natură mitică, asemuită după spiritul de sacrificiu cu monumentala frumuseţe a frescelor de la Voroneţ, numite „Trepte ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni”. Or, aşa cum ne înalţă la cer „capela sixtină” din sudul Bucovinei (care e aproape de-o seamă cu capela palatului papal – una dintre cele mai faimoase comori artistice ale Europei), la fel şi coloana românilor porniţi să treacă hotarul ce i-a despărţit de fraţi ne-a lăsat peste timp o scară spre demnitate. Frumuseţea, Libertatea, Demnitatea omenească au cerut mari sacrificii, recuperate astăzi prin reînvierea glasului clopotelor de la Voroneţ, prin scoaterea din uitare a mucenicilor români din Bucovina tăiată-n două.
Mi-au pătruns adânc în suflet cuvintele primei stareţe a Sfintei Mănăstiri Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu: „Mănăstirile noastre sunt deschise pentru ca lumea să vină spre noi, nu să ne ducem noi spre lume. Pentru că şi către Mântuitorul se duceau oamenii, nu se ducea El spre ei. Aşa şi în mănăstiri, aşa şi călugării şi călugăriţele: nu ei trebuie să iasă spre lume, ci lumea să vină spre mănăstiri. Să vină aşa cum în întuneric, un licăr de lumină atrage toate vieţuitoarele, toate zburătoarele spre această lumină”. Nu uit aceste cuvinte şi totodată mă bucur că pentru oamenii noştri măicuţa Irina a lăsat „să se ducă mănăstirea la lume”. Până la invazia covidului, de multe ori am avut bucuria să le întâlnesc la Cernăuţi pe stareţa dr. Gabriela Platon, pe maica Elena Simionovici, preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, dar şi pe proinstareţa măicuţa Irina Pântescu – la hramul Bisericii „Ştefan cel Mare şi Sfânt” de la Buda Mahala, la dezvelirea bustului preotului şi scriitorului Iraclie Porumbescu în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Boian.
Cu dragoste creştină
şi mireasma întremătoare
a rugăciunii
Am avut zile bune şi frumoase şi poate nici nu ne-am dat seama, n-am mulţumit îndeajuns lui Dumnezeu pentru bucuria de a le trăi împreună. Mă întreb nu o dată cum aş putea răspunde prin fapte la clipele când am avut onoarea să fiu primită în chilia stareţei Irina Pântescu, iar mai târziu să mă bucur de lansarea la Cernăuţi a volumului „Sfânta Mănăstire Voroneţ. Un sfert de veac de la reînfiinţare”. Cartea poposise până atunci prin câteva oraşe din România şi în Basarabia, la Chişinău, aducând lumină şi dând undă verde unuia din „cazurile speciale” când mănăstirea merge la oameni. La Cernăuţi „cazul special” şi-a împlinit de mai multe ori menirea, nefiind unica excepţie când veghetoarele miracolului de Voroneţ vin la noi cu mare dragoste creştină şi mireasma întremătoare a cuvântului românesc. Le-am primit de câteva ori cu dragă inimă pe monahiile Elena Simionovici şi Gabriela Platon la redacţia ziarului „Zorile Bucovinei”, avându-le de oaspeţi la sărbătoarea Zilei Bucovinei.
Cu tremur de inimă şi fireasca sfială în proximitatea lucrurilor sfinte, evoc acele clipe de beatitudine duhovnicească în mijlocul măicuţelor de la Voroneţ, recunoştinţa pentru apropierea de maica stareţă Irina Pântescu fiindu-mi îndreptată spre stareţa de astăzi dr. Gabriela Platon, în acea perioadă secretara obştii monahale, şi Elena Simionovici, muzeograful mănăstirii, preşedinte de onoare al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Deseori mă regăsesc în răstimpul de la prima întâlnire, anul 2009, şi până la ultima – martie 2020 când, împreună cu Doina Cernica, după revederea de la Ateneu cu prieteni ai revistei „Memoria”, am parcurs neuitatul drum de la Bucureşti până la Suceava în maşina condusă de stareţa Gabriela Platon şi cu maica Elena în faţă. Evocând neuitatele întâlniri, simt atât de duios miresmele cuvintelor. Prima, în prag de toamnă 2009 a fost marcată de lansarea la Cernăuţi, în Casa Naţională a Românilor, a cărţii de poveşti „Fetiţa şi Broasca Ţestoasă”, apărută şi în veşmântul limbii ucrainene – un dar al scriitoarei Doina Cernica pentru copiii din nordul Bucovinei. Tot atunci a fost vernisată în premieră expoziţia personală a artistei plastice Dany Madlen Zărnescu, plecată de prea timpuriu în veşnicie, dar neuitată până astăzi de iubitorii de artă veritabilă, care i-au preţuit ineditul creaţiei. Un mănunchi de raze purificatoare au adus atunci şi cărţile monahiilor Elena Simionovici şi Gabriela Platon, îndeosebi excepţionalul volum „Voroneţ” cu studiul introductiv de dr. Gabriela Platon.
Copii din Boian citesc din „Poeziile măicuţei”, cărticică primită în dar chiar din mâinile proinstareţei. Iar bunicii şi părinţii lor nu uită cuvintele de laudă pentru boincenii care au făcut ce n-a reuşit până acum o Românie: l-au înveşnicit într-un bust pe Iraclie Porumbescu. În iulie 2019 enoriaşii de la Buda-Mahala, la hramul Bisericii, s-au bucurat să asculte cuvântul de întărire duhovnicească al măicuţei Irina şi cântarea celestă de proslăvire a Domnului a stareţei Gabriela Platon. Semnificativ e că la slujba de pomenire a Marelui Domnitor la 515 ani de la moarte, stavrofora Irina Pântescu le-a vorbit enoriaşilor de smerenia Voievodului, atunci când a bătut la uşa sihastrului şi a aşteptat până Daniil a săvârşit rugăciunea. Măicuţele au lăsat Bisericii lui Ştefan cel Mare un semnificativ dar – o icoană ce-l înfăţişează pe viteazul Domnitor închinându-se cu smerenie în faţa sfântului ascet. Cărţi şi o poezie de la măicuţa Irina, precum şi cele trei volume tricolore ale Enciclopediei Bucovinei de la Alis Niculică au îmbogăţit averea sufletească a enoriaşilor. „Cinste mare ne-aţi făcut”, le-a mulţumit părintele Dumitru, îndeosebi pentru cărţi.
Anul trecut, la 15 ianuarie, stareţa Gabriela a simţit chemarea de a veni de ziua naşterii lui Eminescu la Cernăuţi, după omagiile aduse la bustul Poetului din curtea casei lui Aron Pumnul şi la statuia din centrul oraşului, întâlnindu-se cu talentaţii copii de la Centrul bucovinean de artă pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale româneşti, condus de Iurie Levcic. Cântările lor s-au contopit într-o unică rugăciune pentru dăinuirea în credinţă şi spirit eminescian. Peste câteva săptămâni, stareţa Gabriela avea să aprindă lumânări la Troiţa martirilor de la Lunca Prutului.
N-au fost de faţă (drumurile fiindu-ne încă nu ştim cât timp baricadate de virusul neînfrânt), dar le-am simţit prezenţa în una din cele mai emoţionante şi importante zile din viaţa mea – lansarea, la 22 decembrie 2020, la Mahala, a cărţii „Din toată inima, pentru Voroneţ”. Primiţi cu dragoste de doamna Elena Nandriş, susţinuţi de Excelenţa Sa Irina Loredana Stănculescu, Consulul General al României la Cernăuţi, ataşată spiritual de Sfânta Mănăstire, am simţit aproape duhul protector al Voroneţului. Gazdele au pregătit un anturaj de sacralitate pentru primirea mănăstirii în casa mare a cărţii, în jurul unui original brăduţ din cărţi, printre care „Poeziile măicuţei”, cărţile dr. Gabriela Platon şi ale scriitoarei Elena Simionovici, pe care le-au lăsat aici în dar, când au fost să se închine la mormântul şi bustul martirei Aniţa Nandriş. Mult şi-au dorit măicuţele de la Sfânta Mănăstire Voroneţ să ajungă la primăriţa Elena Nandriş, să se închine la mormântul Aniţei Nandriş şi la crucile martirilor măcelăriţi la Lunca Prutului. Stavrofora Gabriela Platon, stareţa de astăzi a mănăstirii, şi maica Elena Simionovici şi-au împlinit visul acum câţiva ani, chiar a doua zi după cinstirea Sfântului Gheorghe la hramul mănăstirii. De atunci s-a întărit legătura sufletească de pioşenie a Elenei Nandriş cu obştea monahală, legătură ce m-a ajutat să scot la lumină prinosul nostru comun – cartea „Din toată inima pentru Voroneţ”.
Prea lungă şi amară ne este aşteptarea revenirii la zilele de altădată, când nu doar românii, ci şi alte neamuri din ţinutul Cernăuţiului se porneau în pelerinaj la sfintele ctitorii voievodale din sudul Bucovinei, dar şi ele, mănăstirile, veneau spre noi. E mai mult de un an, de când restricţiile de carantină ne-au baricadat mai rău decât regimul totalitar de odinioară drumurile spre locuri de care sufletul întotdeauna are nevoie şi ne este dor. Acum numai cu gândul, cu rugăciunea ajungem la sfintele ctitorii voievodale să luăm lumină, să ne întărim cu putere de la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, al lui Daniil Sihastrul, primul stareţ al Voroneţului. Ca şi în timpurile nefaste de odinioară, ne dau puteri să rezistăm redutele spirituale, care adăpostesc frumuseţi unice în lume, la altarele cărora răsună rugăciuni pentru izbânda celor drepţi.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 