„VREAU SĂ TRĂIESC!”, UN ADÂNC OFTAT DIN RĂRUNCHII SIBERIEI

Ca o Sfântă Duminică a iertării

Dumnezeu fiind iubire, este şi iertare… Nu m-am gândit la aceste cuvinte când m-am pornit la Zamfira Zahariciuc din Mahala, şi nici n-am ales special Duminica Iertării, ziua care ne-a deschis intrarea în Postul Mare al Sfintelor Paşti. S-a întâmplat aşa să fie – simbolic pentru mine, firesc pentru femeia ajunsă la vârsta de 91 de ani, cu adolescenţa şi tinereţea exilate de două ori în Siberia, cu două fiice născute acolo, cu un fecior înmormântat toamna trecută… Simţeam cum vine de departe un oftat adânc, scos din rărunchii tinerei care a fost ea demult odată, un sfâşietor suspin de dor şi jale, în care-i încap toate cele trăite până acum – bune şi rele, amintiri duioase şi amare, cărări cu flori şi drumuri spinoase… Dar se pare că numai eu şi fiica sa Vera, moştenitoarea gospodăriei „vinovate” de calvarul siberian al familiei, auzeam ecoul acelui tulburător oftat. Zamfira stătea senină pe canapea, puţin deranjată că o rod oasele şi o dor picioarele de la genunchi în jos, răcite de gerurile nordului. Nu se jeluieşte de boli, doar că trebuie să se sprijine în cârjă când iese pe afară. Fiica mai mare, Vera, de vreo zece ani a lăsat toate grijile de odinioară pentru bunăstarea familiei şi locul de muncă bine plătit în Italia, întorcându-se acasă, la mamă-sa, ca să-i ţină de urât şi s-o menţină cât mai mult pe pământ, să nu-i urle puştiul prin curte.

Aşa am auzit şi de la măhăleanul Vasile Gostiuc. De fiecare dată când ne întâlneam îmi amintea că ar fi bine să trec pe la ultima supravieţuitoare a deportărilor staliniste din Mahala, neuitând s-o laude pe Vera, fiica mai mare, care o alintă cu atâta dragoste pe bătrâna mamă, cum rar se mai întâlnesc copii în ziua de azi: „Le cunosc bine pe amândouă, că locuiesc nu departe de cuibul meu părintesc, unde m-am născut şi am copilărit împreună cu fiicele şi băiatul Zamfirei Zahariciuc. După a doua deportare mătuşa Zamfira s-a întâlnit cu mama mea, Florica Doroş, în taigaua siberiană, un timp au muncit împreună la tăiat pădure, au împărțit unghere umede și întunecoase în aceeaşi baracă”.

Mie nu mi s-a părut că nonagenara are nevoie de permanentă supraveghere. Cu o memorie de invidiat chiar şi pentru cei tineri, mi-a depănat întregu-i calvar, ca şi cum ar fi citit din patimile lui Hristos. Ochelarii stăteau uitați pe noptieră. Nu avea nevoie de ochelari când îmi arăta chipuri dragi din fotografii acoperite de sarea lacrimilor.

Doar din când în când fiică-sa intervenea cu vreun detaliu: „Vai, mamă, ai uitat cât de tare te-ai îmbolnăvit, când ai stat câteva ore în pârâu, că vroiai să mori…”. Mai mult nu trebuia să-i amintească, era de ajuns un mic imbold ca să se reverse din inima ei istorii şi întâmplări de pomină din anii chinuiţi în Siberia. Impresionată de rostirea corectă, românească a Verei, m-am interesat dacă n-a lucrat profesoară de română în şcoală, dar şi de numele dat de părinţi. Credeam că poate fi altfel, bunăoară Viorica. „Numele meu e Vera, poate și ca o speranţă a mamei în Siberia, unde ne-am născut – eu şi sora Mărioara. În casă vorbeam numai româneşte, dar când am început s-o dăm pe ruseşte şi ne apropiam de vârsta şcolii, bunica Paraschiva s-a speriat mai rău decât de acel „Pohod na Sybir”. O ruga pe mama să meargă pe la şefi, să primească scutire de pedeapsă, ca să ne întoarcem mai repede la Mahala, cât încă nu ne făcusem rusoaice noi două, cele mici”, zâmbeşte Vera, amintindu-şi de copilărie.

O bună parte din viaţă a lucrat cusătoreasă, învăţând odată cu primii paşi de la mama să facă minuni cu acul. A cusut de toate: costume bărbăteşti la întreprinderea din Cernăuţi „Trembita”, costume naţionale româneşti la Mahala, acasă. Din scrinul cu amintiri, păstrate în imagini, Vera a scos teancuri de fotografii din care ne zâmbesc tinere în portul popular al măhălencelor, în cămăşi şi pieptare ornate cu mărgele – toate trecute prin mâinile acestor două meşteriţe. Apoi zece ani a muncit în Italia, lăsându-l pe fiul Mitruţă gospodar de nădejde şi sprijin pentru bunica. Băiatul umbla încă la şcoală când ea a plecat de acasă.

Să fie vinovată „America”?
Ieşind în curte, Vera mi-a arătat spre gospodăriile vecinilor şi mai departe, locuri peste care încă plutesc nouri de tristeţe, căci din fiecare casă cineva a fost ridicat în nefasta noapte de 12 iunie 1941. La casa lor, autorităţile nu aveau motive serioase să intre cu arcanul în acea noapte. Gospodarul Ion Isac, soţia sa Paraschiva şi fiica Zamfira de 11 ani nu aveau motiv de nelinişte. Nimeni din neamurile apropiate nu se încadrau în categoria celor periculoşi puterii sovietice. Unicul păcat al capului familiei, Ion al lui Toader Isac, era agoniseala prin muncă timp de un deceniu pe continentul american, apoi – la vatra străbună. Ion, născut la 1893, a fost la început un tânăr student, îndrăgostit de carte. A absolvit un liceu din Cernăuţi, urmând studiile la Viena, de unde a plecat clandestin (din câte ştie fiică-sa, fără ”sheriff card”, adică autorizaţie oficială) în America. Această aventură l-a salvat de multe urgii ce aveau să cadă pe capul bucovinenilor în timpul primului război mondial, mai ales pentru cei din localităţile evacuate în Rusia. Trimitea acasă bani ca să-i cumpere părinţii pământ, dar nu înainte de a-şi chema iubita la el, în Eldorado american, cu speranţa să-şi clădească acolo casa de piatră. „Iubita” era o fetişcană cruduţă, Paraschiva, sora prietenului său Gheorghe Gostiuc, de peste drum de casa părintească. Când a plecat în lumea mare, fata de peste drum i-a promis că va fi cu el pentru totdeauna. De aşteptat l-a aşteptat, dar n-a vrut nici în ruptul capului să părăsească cuibul matern, să plece în zările albastre. N-au ademenit-o asigurările mirelui că va trăi domneşte, că în America nici rufele nu va trebui să spele, că sunt maşini speciale care le spală. „Un lucru bun apa nu trece”, era vorba ei. Habar nu avea unde se află America, dar ştia că-i peste ape, tare departe. Flăcăul s-a întors peste zece ani. Plecase un firav adolescent, revenise la dragostea lui nestinsă, la Paraschiţa, bărbat în toată firea. În 1923 s-au căsătorit, durându-şi casă mare, ca la nimeni la Mahala, după model american, cu stodoală largă unde de putea intra şi întoarce căruţa cu doi cai înhămaţi. Primul şi unicul lor copil a apărut târziu, la şapte ani după căsătorie. Bucuria părinţilor nu avea margini, mai ales bărbatul nu-şi lăsa copila din braţe. „Când m-am făcut mai mărişoară, tata mă lua peste tot cu el. Nu-mi amintesc cum umblam cu mama de mână, dar tata îmi stă şi acum în faţa ochilor. Mergea la Cernăuţi cu legume şi ce mai creştea în câmp, ducea marfa la clienţi. Întotdeauna mă lua şi pe mine. Purtam o trăistuţă înflorată, nu uitam niciodată s-o pun pe umăr, căci doamna la care tata ducea marfa mi-o umplea cu dulciuri, cu fel de fel de bunătăţi. Şi tata îmi cumpăra ce-mi poftea inima. Tare alintată am fost”, zâmbeşte Zamfira.

Era în clasa a treia când i s-a frânt destinul ocrotit cu atâta bucurie de părinţi – pentru şcoli înalte, pentru o viaţă mai uşoară, îndepărtată de amarul muncii la pământ cu bătături în palme. Toate bucuriile i s-au stins în acea noapte de groază când lătratul câinilor au cutremurat pământul. Spre deosebire de mulţi mahaleni, care îşi dădeau seama ce-i aşteaptă, familia lui Ion Zahariciuc nu era pregătită de drum lung. Drept că avea şi el presimţiri rele, uneori îi străpungea inima, îl abăteau gânduri negre. Ca funcţionar în contabilitate (făcuse liceul financiar), de câteva ori a fost chemat la organele de partid, propunându-i-se, când cu binişorul, când serios de tot, să scrie cerere de a fi primit în rândurile comuniştilor. Bărbatul nici în ruptul capului nu vroia să mărească rândul anticriștilor. „De obicei, tata venea târziu acasă, când eu dormeam. Mama îi punea mâncarea în faţă, şi îşi vedea de treburi. În seara ceea, parcă presimţea nenorocirea, că a rugat-o pe mama să stea lângă el. Nici pe mine nu mă prindea somnul din cauza urletului câinilor din sat. Era zi de joi, după Duminica Mare. Nu l-a înşelat inima pe tata, soldaţii cu miliţienii au bătut şi la uşa noastră. Strigau ca nebunii că ne împuşcă, dacă nu ieşim din casă în 15 minute. N-am dovedit să luăm cu noi nici o felie de pâine. Mama a strâns de pe pat aşternutul pregătit pentru somn, un ogheal şi câteva perne, iar din casa cea mare a luat la repezeală hainele ce le îmbrăcasem de praznicul Sfintei Treimi. După zilele de sărbătoare, ea obişnuia să lase costumele noastre populare întinse pe masă, să se aerisească”, îşi aminteşte Zamfira, pomenind şi de un văr de-al tatălui întâlnit în drum când erau escortaţi spre primărie. „Ne ducea căruţa la vale. Santinelele au oprit când Petru, ruda noastră, apăru în drum. Parcă-l văd cum a zâmbit şi i-a spus tatei în bătaie de joc să-i trimită scrisori de acolo unde se duce”. „Şi-a luat el răsplata mai târziu, că pe mulţi i-a dus la pierzanie”, intră în vorbă Vera.

Maria TOACĂ