Au împărţit lacrimile şi suferinţa
(Continuare din numărul precedent)
Împreună cu alţi mahaleni, au fost duşi întâi la Lujeni, unde i-au ţinut câteva zile. Santinelele îi lăsau să coboare din tren pentru a-şi face nevoile, pe unde se nimerea, în lanul de porumb. Paraschiva de câteva ori şi-a îndemnat bărbatul să fugă, măcar el să se salveze. Dar Ion nici nu vroia să audă. Cum putea să se despartă de nevastă, să-şi părăsească scumpa fetiţă, şi unde s-ar fi ascuns? Nimeni din cei înghesuiţi în vagoane nu şi-a încercat norocul. Însă totuna multe familii au fost despărţite. La Sadagura, cei tineri şi mai voinici bărbaţi au fost urcaţi în alte vagoane. Din acea zi tata Zamfirei, Ion Isac, a dispărut pentru totdeauna. Avea 46 ani când l-au desprins de la fiinţele dragi în gara de la Sadagura. Din unele informaţii precare Paraschiva presupunea că a fost dus în lagărul din Republica Autonomă Komi, unde degrabă şi-a dat sufletul.
Zamfira cu mamă-sa au coborât din tren în regiunea Omsk. Având numai 11 ani, copila condamnată pentru nu se ştie care „păcate” ale părinţilor, n-a umblat o zi la şcoală. A rămas cu cele trei clase primare făcute pe timpul României. Începutul războiului i-au prins pe osândiţii din Bucovina în tren, erau prin Jmerinka când au aflat această veste. Zădarnic au crezut că vor fi lăsaţi în pace. Unii chiar strigau să fie sloboziţi acasă. Cei 91 de ani nu i-au şters Zamfirei nici un crâmpei din memorie: „Am stat şapte ani într-un sat, Marianka. Mai erau cu noi, adăpostiţi în alte case Maria Rauţchi, Mariuţa Rohalschi cu doi băieţi, Mihai şi Victor, Saveta Cernuşca cu doi băieţi, Florica Caiţan. Ne înghesuiam într-o odaie mai multe familii din Mahala şi Boian. Îmi amintesc de Margalina Mosoriuc cu fiica Domnica, Zamfira Mihalcean cu mamă-sa şi fiica Domnica. Interesant că Zamfira a crescut în Rusia, pe Volga, unde i-au fost evacuaţi părinţii în primul război mondial. Mama ei a scăpat de acolo, dar a rămas să-şi doarmă somnul veşnic în pământul îngheţat al Siberiei. Pe cuptor dormea o femeie din Boian – Vasilena Boiciuc, noi, cei mici, o porecleam Boiciucoaia. Nu era femeie rea, mai tare ne temeam şi ne feream de Domnica Buzdugan. Bărbatul i-a fost omorât la Lunca, ea ştia că va fi pedepsită şi s-a pregătit bine de drum lung. Ţinea sub cap un săculeţ cu bucăţele de zahăr şi unul cu posmagi – o mare ispită pentru copiii înfometaţi. Nu dădea nimănui o fărâmitură. Odată m-a învinuit că am furat din sacul ei zahăr ori câţiva pesmeţi. Cât am plâns şi m-am jurat că nu e drept ce spune zgârcioaba ceea, mama nu m-a crezut, am primit şi bătaie. Nu m-am supărat pe săraca de ea, că venea mai mult moartă de la lucru. Muncea la un depozit de grâne. Nu putea scoate picioarele din papuci de îngheţate ce erau. O descălţam cu mare greu când se încălzea la sobă”.
Vera asculta cu atenţie vorbele mamei sale, ajutând-o să readucă din memorie unele întâmplări, nume de consăteni sau români din satele vecine, cu care au trăit şi au pătimit împreună. Din cotloane întunecate, îndesate de ploşniţe şi alte mizerii, ieșea și câte o rază de bucurie. Vasilena din Boian, nu numai că ocupase locul cel mai călduţ, ci avea şi o ocupaţie „bănoasă” în ungherul ei de pe cuptor. Se pricepea la fel de fel de vrăji băbeşti, cel mai bine mergându-i cu ghicitul în cărţi. Trăiau în casele mai arătoase din centrul localităţii femei evacuate din Leningrad şi alte oraşe ale Rusiei. Deportaţii din Mahala se înghesuiau prin cocioabele de la marginea satului. Rusoaicele veneau pe întuneric la baba Vasilena să le ghicească despre bărbaţii care luptau pe linia întâi sau nu li se ştia de urme. Ghicitoarea le spunea numai de bine, ceea ce-și doreau clientele ei să audă. Zamfira a memorizat pentru totdeauna numele de familie a uneia dintre acestea, Grişcenko, cu statura elegantă, adevărată doamnă. Observând fetiţa ce o privea cu admiraţie, femeia a exclamat: „Ce copilă frumoasă, dar, Doamne, cât de zdrenţuroasă!”. Zamfira încă nu ştia bine limba rusă, dar a înţeles ce a avut în vedere frumoasa doamnă. Era îmbrăcată într-o rochiţă numai petice, din care curgeau aţele. Străina i-a dat un talon şi i-a spus să meargă cu el la magazinul din centru. A doua zi mamă-sa a primit în schimb trei metri de cit. Pricepută la croitorie, şi-a bucurat repede fetiţa. „Era de culoare galbenă cu floricele. Răsărea soarele în inima mea când îmbrăcam rochiţa nouă”, se luminează Zamfira, amintindu-şi după atâta amar de vreme.
Rezistau cei deprinşi cu munca grea, care puteau să mănânce orice. Maria Dascaliuc, tot din Mahala, lupta din răsputeri să-i ţină în viaţă pe cei cinci copii – două fete şi trei băieţi. Când aveau ore libere mahalencele se adunau din toate părţile, făcând schimb de sfaturi, ajutându-se una pe alta. Maria se plângea că fetiţele ei, Ghenuţa şi Pachiţa nu pot înghiţi turtele din cartofii degeraţi rămași prin câmp după ce a fost strânsă recolta, nici terciul din boabe de grâu nu-l luau în gură. Altceva mama lor nu avea cu ce să le hrănească. Degrabă au murit amândouă surioare.
Zguduitoare este istoria familiei lui Gherasim şi Grafina Gostiuc din Boian. Din cauza unui fecior omorât la frontiera trasată între români, cu părinţii au fost deportaţi şi şase copii ai lor. Veronica şi Savina erau mai răsărite, ceilalţi – nişte prichindei. După moartea părinţilor, surorile mai mari au împărţit între ele grija pentru creşterea orfanilor. Veronica i-a luat pe cei mai liniştiţi, iar Savina la început n-a fost în stare să se isprăvească cu fraţii gemeni şi i-a dat pe un timp la un orfelinat. Băieţii Savetei Cernuşcă, Mihai şi Victor, încă nişte copii firavi, umblau la săpat gropi adânci pentru siloz. Peste vreo trei ani, când s-au ridicat flăcăi voinici, au fost trimişi mai la nord, după Cercul Polar, la munci unde se cereau bărbaţi zdraveni. Raifta Mihalcean din Boian avea doi băietani tare frumoşi. Pe Mihai, cel mai mare, pusese ochii o învăţătoare, care-i dădea de înţeles că n-ar fi împotriva unei căsnicii. Dragostea, însă, îi rămase neîmpărtăşită, iar flăcăul înzestrat cu spiritul umorului le răspundea consătenilor: „Ei îi este a mărita, dar mie a mânca”. Foamea le intrase în oase, se ţinea de deportaţi chiar şi când aveau pe săturate de-ale gurii.
Rar care din mamele deportate au avut norocul să nu-şi îngroape copiii în pământul Siberiei. Paraschiva n-a stat să vadă cum îi moare de foame copila, căci celor care nu erau buni de muncă li se dădea numai 200 grame de pâine pe zi. I-a salvat viaţa pentru că n-a ţinut-o lângă ea. Zamfira nu umbla la şcoală, nici bună de lucru nu era. Ca să aibă măcar ce pune în gură şi să nu râvnească la „bunătăţile” zgârcioabei Buzdugan, mamă-sa a purtat-o prin satele vecine, din casă în casă, până s-a găsit o familie s-o primească pe o iarnă. Nici după opt decenii câte au trecut de atunci, Zamfira nu uită că satul se numea Spartak şi gazdele ei erau oameni tare cumsecade: „Auzind că vorbim româneşte m-au primit la ei. Bărbatul cunoştea câteva cuvinte româneşti, învățate în scurta trecere pe meleagurile noastre în primul război mondial. Aveau o fetiţă de seama mea şi un băiat mai mare. Mâncam ce mâncau ei, dormeam la cald. Pe urmă m-au dat la o nepoată de-a lor să am grijă de doi copii mici. Aşa am ieşit cu viaţă din prima iarnă, când ne-a fost cel mai greu. Primăvara strângeam spice rămase în arătură. Mă învăţasem să împletesc mănuşi şi ciorapi pentru soldaţii de pe front. Spre vară m-a luat o babă, Marina, să-i pasc gâştele. Aşa am scăpat cu zile. Mulţi copii au murit în prima iarnă. Într-o familie de mahaleni, Leagu, din unsprezece au rămas în viaţă numai patru”.
Paraschiva era meşteriţă la tors lână, fiică-sa croşeta, noaptea la lumina opaiţului împletea basmale la comandă individuală. Trebuia să-şi câştige singurică bucăţica de pâine, spre deosebire de copiii care îi aveau şi pe taţi aproape. După un an-doi, Zamfira începu să muncească de-a valma cu cei adulţi. Vara avea grijă de o cireadă de 50 de viţei, aproape sălbatici. Odată, de mare necaz, s-a culcat în apa rece a unui pârâu, cu gândul să se îmbolnăvească de moarte. A stat destul de mult până a dat de ea miliţianul de sector. Când s-o scoată, răcnea, sărmana, că s-a săturat de viaţă, că vrea să moară. Bărbatul a ameninţat-o c-o ucide el, dacă nu iese din apă. N-a murit atunci, dar s-a ales cu dureri de mădulare şi oase. Mamă-sa se avea de bine cu nemţoaicele deportate acolo. Una, cu faimă de doftoroaie, a lecuit-o: îi ungea cu unt mâinile şi picioarele, îi făcea frecţii cu apă de colonie.
Despre oamenii întâlniţi acolo, localnici, strămutaţi sau deportaţi asemenea românilor, Zamfira vorbeşte numai de bine: „Lumea nu era rea. Când mama a trecut paznic la fermă, eu păşteam cireada de vite – aproape o sută. Nu aveam ceas, mergeam la lucru dimineaţa după stele. Uneori mă trezeam după miezul nopţii şi mi se părea că-i dimineaţă, alergam la fermă…”. De cele rele nu prea vrea să vorbească, ci mai mult despre bunătatea sufletească a oamenilor întâlniţi pe acel pământ veşnic rece. Mult timp a simţit căldura unei întâmplări, când odată a alergat cu noaptea-n cap la fermă. Un bărbat ce făcea serviciu acolo a scos cojocul, a învelit-o, lăsând-o să doarmă până dimineaţă.
Sfârşitul războiului le-a găsit în satul Romanenko, ferma nr. 3, o localitate cu 30 de case. În ziua de 9 mai localnicii au făcut o petrecere de poveste, cu mese încărcate. Au fost poftiți şi deportaţii noştri la masa de sărbătoare, împărtăşind bucuria ruşilor, ai căror strămoşi poate tot au fost cândva deportaţi în adâncul ţinutului de gheaţă. Românii se bucurau, crezând că li se va deschide drumul întoarcerii acasă. Speranţa prindea aripi şi le dădea curaj să înfrunte depărtările.
Mamă-sa mai ezita, dar Zamfira plângea întruna că vrea acasă. Nu mai putea rezista singură în câmp, cu cireada numeroasă de vite. Avea 15 ani, se făcuse fată frumoasă, femeile din Mahala au pus cuvânt pentru ea: „Du-te, Paraschivă, nu sta aici, poate o aşteaptă norocul pe fata ta acasă”. Au luat-o şi pe Margalina Mosoriuc cu ele. Cineva le-a repezit cu o căruţă la gara din Omsk. Au ajuns cu trenul până la Chişinău. Iarna era grea şi pe meleagurile basarabene, dar mai cumplită era jalea din cauza foametei. La gara din Chişinău au fost nevoite să aştepte două săptămâni trenul spre Cernăuţi. Aveau ce pune în gură, că pregătise pâine uscată pentru drum, dar nu aveau unde pune capul.
Maria TOACĂ
(Va urma)
În imagini: Români din Mahala și Boian, deportați în regiunea Omsk.
Gazeta de Herța 