”VREAU SĂ TRĂIESC!”, UN ADÂNC OFTAT DIN RĂRUNCHII SIBERIEI

Cum ştiu bărbaţii să iubească

(Sfârșit. Începutul în numerele din 9
şi 16 aprilie a. c. ale ziarului)

Acasă când au ajuns jalea le-a fost şi mai mare. Au trebuit să se oprească la un frate de-al Paraschivei, la Ionică Gostiuc. Casa frumoasă ridicată cu banii câștigați de Ion Isac în America era ocupată de străini – nişte învăţători din Sadagura. Nici tu casă, nici tu masă, la care se adăuga frica: Paraschiva cu fiică-sa Zamfira s-au pornit din Siberia fără să ştie dacă au dreptul să se întoarcă, fără nici un document că ar fi fost eliberate din exil. „Când ne era mai greu a venit la unchiul Ionică, Toader Zahariciuc cu doi saci de cartofi şi un sac de făină, chipurile cândva împrumutase nişte bani de la tatăl meu şi vrea să ne întoarcă nouă datoria. Iartă-mă, Paraschivă, că nu pot să vă dau mai mult, i-a spus mamei viitorul meu socru, căci degrabă m-am măritat cu Ion, feciorul lui”, povesteşte Zamfira, la care Vera adaugă: „Bunicul Toader Zahariciuc era un om pe cât de harnic, pe atât de darnic. Avea 12 hectare de pământ până la eliberare, patru cai. Doi i-a dat la colhoz, iar doi îi ascundea de ochii marilor activişti sovietici, îi scotea numai noaptea să zburde. I-a ajuns putere să-i ţină aşa la adăpost ferit până în 1947. Luase în casă o fată orfană din Boian, care o ajuta pe bunica. Ea şi-a găsit perechea la noi, când s-a măritat bunicul i-a dat 40 ari de grădină şi ceva zestre”.


E pentru un extraordinar poem de iubire istorisirea nonagenarei Zamfira Zahariciuc. Dar simt că nu-mi ajunge o scânteie a sublimului pentru a reda nobleţea sacrificiului unui simplu ţăran de la plug şi de la coasă. Am expus la fel ca multe altele această dramatică poveste de viaţă, cu dorinţa şi speranţa că va ajunge la inima tinerilor de astăzi. Până acum am întâlnit numai femei, mame cu mulţi copii, care au suferit chinurile morţii în surghiunul din Siberia şi Kazahstan din cauza „vinovăţiei” bărbaţilor, refugiaţi în România, prinşi la frontieră, pribegi prin păduri ca să nu fie mânaţi în lagărele muncii… Bărbaţii căutau să-şi salveze viaţa, femeile şi copiii lor sufereau. În familia Zamfirei a fost cu totul altfel. La 25 martie 1947 ea s-a căsătorit cu Ion al lui Toader Zahariciuc, iar spre toamnă a fost din nou arestată, împreună cu mamă-sa pe motiv că nu aveau dreptul să părăsească locul exilării. O lună au stat închise în puşcăria de la Lvov, apoi au fost trimise de unde au venit, înapoi în Siberia, de data asta cu mulţi polonezi. De la Omsk, trei zile şi trei nopţi au mers cu vaporul, purtând cu ele patru saci cu merinde de la bunicul Toader. S-au întâlnit în taiga, la tăiat copaci, cu vecina Florica Doroş, împărţind un timp patul în aceeaşi cameră.


Rămas fără soţie la numai câteva luni de viaţă împreună, tânărul soţ al Zamfirei s-a întors la părinţi, având grijă mai ales de tatăl său, căzut la pat. La trei ani după despărţire de jumătatea-i dragă, chinurile pământeşti ale părintelui s-au sfârşit. Lăsând să treacă vreo câteva zile după înmormântare, mama i-a ordonat fiului: „Drumul înainte, şi la nevastă…”.


Şi dragoste, şi simţul datoriei, şi frică de Dumnezeu, din toate frumuseţile sufletului omenesc se adunaseră câte ceva în fiinţa tânărului de 24 de ani, pornit să-şi înfrunte destinul, după o destul de lungă despărţire, la soţia cu care trăise doar câteva luni. Se aruncase în necunoscut, la mii de kilometri şi încă pe ce drum – mai mult al morţii decât al bucuriei vieţii pe care spera s-o trăiască cu aleasa sa. Parcurgând şi el, om liber, drumul pătimirilor, n-a avut chip să-şi îmbrăţişeze iubita, căci trăiau înghesuite într-o odaie câteva familii, claie peste grămadă. Bărbatul, liber fiind, avea curaj, s-a închinat la „nacialnici”, a primit o cămăruţă într-o baracă. Meşter cu mâini de aur, Ion a reparat-o, a amenajat-o, făcând-o mult-puţin bună pentru trai. Umbla la muncă silnică alături de soţia condamnată la tăiat pădure, muncea şi pentru ea, bucurându-se de două scumpe odoare – fetiţele Vera şi Mărioara, născute şi crescute în baracă. Până a-i sosi bărbatul, Zamfira a lucrat în pereche cu un polonez. Cu toate că era în vârstă, moşul, ca un milos părinte, lua asupra sa greul cel mai mare.


Tinereţea le ajuta să nu simtă atât de dureros lipsurile traiului şi privarea de libertate, până când Zamfira s-a îmbolnăvit de nu-i găseau medicii leacul. De fapt, nici nu se repezea careva din medici s-o trateze. Nu putea respira, o strângea în piept, îşi pierduse vocea. Spitalul era la câţiva paşi, dar şeful de acolo refuza s-o primească. După ce-a luat nişte pastile care i-au redat vocea, Zamfira prinse curaj să-şi caute dreptate. Striga în gura mare să fie eliberată dintre ape, muncea pe malul râului Irtîş, înconjurată de mocirle, clima îi făcea rău. „Vreau să trăiesc!”, striga de răsuna spitalul. Plictisiţi de scandalul ei, medicii i-au dat o adeverinţă, după care a primit învoire să treacă în alt raion. Începuse cu totul altă viaţă. Se ocupa cu ce-i era drag sufletului, lucra într-un atelier de cusătorie. Vera mi-a arătat o fotografie a părinţilor cu ea şi sora Mărioara, ca să văd că toată îmbrăcămintea, chiar şi cămaşa tatei erau cusute de mâinile mamei. Ionică, frate cu lemnul, îşi câştigase faima de meşter bun, făcea piese de mobilă. Meşterea scaune, dulapuri, mese. Stăteau localnicii în rând la el. Când a plecat definitiv de acolo l-au condus vreo 12 prieteni. Până la gară i s-a dat o căruţă să-şi încarce lădiţele cu instrumentele de tâmplărie. Vera le păstrează ca relicve de familie, la fel şi lampa, la lumina palidă la care mama cosea au adus-o la Mahala, servindu-le şi acum când se stinge curentul electric. „La Olghino, raionul Moskalenko, unde am trăit ultimii ani, tata ridicase o casă cum nu era prin vecini, cu gard împrejur. Ţineam porc, păsări, nu duceam lipsa hranei, trăiam de rău, de bine. Eu cu Mărioara nu ştiam ce înseamnă dorul de casă, numai bunica Paraschiva se temea că nu vom vorbi româneşte când vom creşte mari”, se emoţionează Vera evocând copilăria siberiană.


A doua oară nu s-au pornit la întâmplare numai cu rugăciuni şi cum va da Domnul să parcurgă visatul drum. Mai întâi şi-au luat un mic concediu să vadă ce le surâde la baştină. Au venit numai cei tineri pentru câteva săptămâni la Mahala, nimerind tocmai când se coc vişinele. Cum au păşit pe iarba de acasă, fetiţele s-au îmbolnăvit de dorul locurilor natale ale părinţilor. „Bunicuțo, e atât de departe satul nostru, dar straşnic de frumos e la noi, la Mahala!”, mai mult nici nu trebuiau să spună copilele ca să le aprindă şi celor mari dorinţa de a lua calea spre casă.


Drumul întoarcerii pentru totdeauna l-au parcurs cu toţii în 1956. Gospodăria, ca şi mai înainte, se afla pe mâini străine. Până i-au scos pe chiriaşii nepoftiţi, o familie Maidanski din Sadagura, stăpânii casei s-au aciuiat în şopron, în bucătăria de vară, căutându-şi dreptatea dintr-o judecată în alta. În fiecare noapte veneau să-i verifice miliţieni şi de la primărie. Uneori strigau că n-au drept de reşedinţă, la care Zamfira îi trimitea în limba rusă (o cunoştea bine) cât mai departe. Paraschiva le arăta hârtia semnată şi ştampilată, pentru care a robit 15 ani în Siberia. La plecare şeful miliţiei de acolo, cu numele de familie Serdiuk, odată cu adeverinţa că au dreptul să trăiască pe locurile natale, le-a dat şi o căldare de ouă ca hrană la drum. Nu erau toţi străinii câinoşi, mai degrabă pe acasă se găseau iscoade care săpau groapa oamenilor cumsecade. Recăpătându-şi casa, soţii au adus pe lume şi un băieţel, pe Sain, spre bucuria surioarelor (Sain a decedat de prea timpuriu, în toamna lui 2020). Capul familiei tot cu lemnul îşi găsea de lucru, iar Zamfira şi Vera – au ajuns vestite cu cusutul. „Mi se pare că m-am născut cu acul în mână”, glumeşte Vera, arătându-mi în fotografii şi aievea costumele populare cusute de mâinile ei. Asemenea mamei sale, şi ea a avut noroc de un tată grijuliu, cu mare dragoste de copii şi femeia care i-a dăruit bucuria de a-şi vedea tinerele vlăstare ale neamului. A murit devreme, la 65 de ani, în 1988, urmându-şi mama-soacră, pe Paraschiva, care a trăit până la 90 de ani fără a umbla vreodată pe la medici. „Am trecut prin mare durere atunci”, oftează Vera.


Noua casă, şi tot ce bucură ochii prin curte au costat-o pe Vera 10 ani în Italia. Deşi n-au zburat ca un vis acei ani, ruptura de baştină lăsându-i răni în suflet, tânjeşte uneori după peisajele şi aerul cald al Italiei. Când privirea o poartă dincolo de orizont pe tărâmuri îndepărtate, îşi găseşte liniştea, relaxându-se printre mândreţea pitorească a florilor aduse de pe acele ţinuturi. Vera şi-a făcut un colţişor de Italie în curte. Unicul fiu, cu soţia şi fetiţa trăiesc la Londra, aşa cum le place şi îşi doreşte tineretul de azi, câştigând pentru o viaţă îndestulată. Spre deosebire de ambii bunici care munceau cu tragere de inimă pe ogorul lor, Vera nu vrea pământ – numai necaz cu el… Nu vrea să vadă pe lângă casă nici cai, nici vite, nici oi. Ţine câteva găini ca să audă cântat de cocoş dimineaţa. Are tot ce-i trebuie şi fără aceste bogăţii. Când îi vine dorul de lapte, merge la un nepot de peste drum, Gheorghe Roşca, fiul Mărioarei. Tânărul gospodar stă temeinic cu picioarele pe pământ, are şapte vaci de lapte în grajd. Verei îi pare rău că dragii ei copii sunt departe, şi nu numai ai ei, ci prin tot satul stau case ca nişte palate împărăteşti mai mult pentru ca să-şi ţese păianjenii pânzele pe sub streşini. Totuşi, dacă mai sunt tineri ca nepotul ei Gheorghe, Mahalaua, cu pământurile roditoare, cu averea tradiţiilor româneşti îşi are viitor. Nu se va pierde nici memoria, va arde veşnic acea candelă evocatoare de suferinţe prin care au trecut bunicii şi străbunicii lui Mitruţă, ai lui Gheorghe, ai atâtor tineri care mai poartă astăzi nume de Ion, Maria, Zamfira, Elena, Toader, Ştefan…

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s